Dacă m-ar vedea acum tata, ar fi primul meu judecător. „Pe cine lași tu în urma ta?”, m-ar întreba el, „Cum o să te țină minte lumea?”.
Persoanele care nu au cunoscut niciodată nedreptățile destinului îți vor spune că viitorul depinde doar de tine. De cât efort depui și de cum știi să navighezi pe valurile năvalnice ale vieții. Literatura ne oferă însă ceva foarte valoros: adevărul – nu cu brutalitatea vieții, ci prin forța poveștii. Adevărul că, oricât de inteligent, de abil și de bine intenționat ai fi, te poți scufunda într-o fracțiune de secundă sau, și mai dureros, te poți naște într-o astfel de prăpastie – o anumită familie, un anumit timp, un mediu ce-și lasă amprenta asupra ta, un fel de a simți sau de a înțelege lumea. Formele prăpastiei pot fi nenumărate, tot așa cum hăul poate veni peste tine neașteptat. Mila, protagonista Tatianei Țîbuleac din Când ești fericit, lovește primul, trăiește o tragedie în care, oricât de departe ar fi căutat și oriunde ar fi plecat (de fapt, s-ar fi ascuns), nu a putut scăpa de ea însăși și de lumea pe care o duce cu sine. Însă, spre deosebire de eroii tragediilor, Mila nu rămâne un personaj inflexibil, purtător al unor valori umane absolute, ci unul care „moare” pentru ceilalți înainte să fi existat – înainte să fi fost „văzută”, înțeleasă, acceptată. Fiindcă ea e doar un om. Confruntat cu o realitate dură și cu propria istorie familială. Nu un caracter puternic, de învingător se ivește din plămada experiențelor trăite, ci o ființă care acceptă ceea ce a devenit, care știe prețul eșecului și rădăcinile lui, care merge înainte în ciuda a tot. Împiedicându-se, rănită, aproape nevăzută, refuzând mila și o a doua șansă, dar cunoscând cine a fost și cine este. Într-un roman al suferințelor, într-un roman al unor vieți în care nu toți câștigă și a două lumi.
Când ești fericit, lovește primul prezintă o poveste „spartă” în mai multe povești legate între ele, care prezintă fațetele realității în tușe întunecate, dar nu anulează dureroasa poezie a sufletului. E o poveste ce își recompune permanent contururile în mintea cititorului în timp ce se spune. Trebuie să mărturisesc că primul roman al scriitoarei mi-a marcat începutul liceului, reconfigurându-mi perspectiva asupra vieții, a adolescenței și a iubirii. El posedă o forță pe care o regăsim și aici, însă sub o altă formă. Dacă în Vara în care mama a avut ochii verzi suntem răscoliți de furia lui Aleksy, un adolescent care își urăște visceral mama și învață să trăiască după moartea acesteia cu o iubire redescoperită când e prea târziu și marcată de cicatrici, în Când ești fericit, lovește primul simțim o deznădejde amenințătoare, o mâhnire venită din confuzia și naivitatea protagonistei, dintr-o luptă pe care știi că nu o poate câștiga. Fiindcă nu e doar lupta ei. Mila este o fată născută în Republica Moldova, care trăiește sub semnul ratării. În ciuda capacității sale intelectuale, a educației și a sensibilității, Mila are sufletul necrozat și ajunge să fie dependentă de doi prieteni din copilărie, în jurul cărora gravitează întreaga ei viață. Pierzându-i și regăsindu-i pentru a-i pierde și a-i căuta din nou, dar și pentru a se pierde. Purtând în ea un vis. Și o realitate ale cărei umbre fac din Mila femeia pe care o vedem umblând pe străzile unui Paris în care nu e acasă. Înțelegând că pentru ea niciunde nu mai poate fi acasă.
Mă sperie că am uitat ce gust are vata de zahăr, dar știu pe de rost stații de metrou dintr-un oraș străin.
Citind acest roman și închegând cioburile poveștii într-un vitraliu imperfect, am descoperit crunta realitate a circumstanțelor: Mila nu ar fi putut lua niciodată deciziile corecte și lucide, căci, încă din copilărie, ceva a trebuit umplut și copila nu a simțit nici iubire, nici siguranță. Mama Milei a murit când ea era foarte mică, iar puținele amintiri pe care fetița le are despre ea sunt contaminate de reproșuri ascunse și de proiecția unei realități care, în lipsa fiicei, ar fi fost plină de oportunități exploatate și de reușite – un bovarism pe care copila îl va refuza constant mai târziu, deși nu se va putea feri întru totul de iluzia fericirii. Tatăl nu a știut să îi fie tată, deși bărbatul se străduiește. Totuși, luptele pe care el le duce, noblețea și un soi de donquijotism (care-l va și frânge, de altfel) înseamnă absență și o a doua femeie în care Mila vede prea târziu o posibilă mamă. Această singurătate amară de acasă (un apartament friguros din Chișinău, friguros ca o peșteră a copilăriei) o împinge spre ceilalți, spre culcușul blând al prieteniei. Care se dovedește însă tăios, mereu tensionat și la fel de amar. Undeva, pe drumul acesta sinuos dintre singurătate și nevoia de celălalt se află sursa dependențelor sale de mai târziu. Sursa eșecului. Povara acceptată. Lupta continuă. Fără finalitate. Între datul interior, întâlnirea cu ceilalți și realitatea propriu-zisă (dură, sălbatică, marcată de instabilitate) se află „alegerile” Milei.
Mi s-a făcut dor de noi trei. De noi doi. De noi două. Dorul acela care îți vine numai în preajma morții și pe care eu îl cunosc prea bine – dorul nimicurilor, dorul cicatricilor. Așa că mi-am băgat piciorul în doctori, am băut două sticle cu vin alb, m-am uitat toată noaptea la filme, iar dimineața m-am lăsat purtată de val. Am retrăit duminica aceea de o sută de ori, pe minute și pe secunde, dar nici până astăzi nu înțeleg unde am greșit și ce aș fi putut să fac altfel.
Nu vom putea ști niciodată întreaga poveste a Milei, căci în ea e povestea unui personaj și a unor realități care se întind pe două țări, e povestea celui care pleacă și a imigrantului care știe că nu există drum de întoarcere. Chișinăul din romanul Tatianei Țîbuleac, Chișinăul acelor ani negri, nu e o Ithaca. Pe Mila nu o așteaptă nimeni în apartamentul unde și-a văzut tatăl înfrânt, eroul abandonat de toți, împuținat de umilință și de băutură. La începutul romanului, întâlnim o Mila adultă, încercând să scape de viciul în care caută uitarea și iertarea, recuperând frânturi din viață, momente cheie care explică relația cu familia, situația din prezent, dar și temerile, angoasa, oboseala, obsesiile. În aproape toate aceste momente sunt prezenți Malik și Ea (o Ea al cărei nume îl aflăm mult după ce înțelegem suferința pe care a provocat-o) – prietenii din copilărie care i-au fost și frați, și iubiți, și călăi. Căci motivul tragicului destin al acestei fete devenite acum femeie este imposibilitatea de a se detașa de singurul adevăr pe care l-a cunoscut în copilărie: că exista în ochii lor. Nu conta că a fost marginalizată, că era doar un motiv de distracție, că ea i-a sfâșiat singurul lucru frumos pe care îl avea – o pereche de ciorapi – și i-a „furat” singurul om pe care îl iubea. Nici că el a uitat-o când ea s-a mutat în bloc ca o zgripțuroaică tânără prefăcută în lumină. Malik și Ea – prima dependență a Milei. Singura dependență. Copilă, adolescentă, tânără femeie, femeie matură, Mila se întoarce la ei și urăște faptul că se întoarce. Se reîntoarce fiindcă ei rămân totul, chiar și atunci când totul e doar o gaură neagră. Se reîntoarce chiar și atunci când tot ce are e un mormânt și o femeie pe care o urăște. Aleksy, protagonistul dureroasei veri în care mama sa a avut ochii verzi, în care mama a redevenit Mama, o găsește pe Moira, ce îi oferă iubire – atât cât poate exista iubire într-o viață. Pentru Mila însă, moira ei este chiar dezlânata și tenebroasa, fascinanta, cruda, egoista Anastasia, ea, care o condamnă la o viață clandestină și obscură, neîngăduindu-i nicio clipă de limpezime.
Tatiana Țîbuleac, în sesiunea de autografe, după Întâlnirea Alecart de la FILIT 2024.
Care este trauma mea? Că am crescut fără mamă, că l-am părăsit pe tata, că nu am avut grijă de bărbatul pe care l-am iubit și a ajuns unde a ajuns? Sau poate că Benoît Gérard are dreptate și trauma mea este, de fapt, trauma noastră? A lui Malik, a Fimei, a tuturor celor care au plecat de acasă să caute o viață mai bună, dar n-au găsit-o? Deși, unii poate au găsit-o? Fima e fericită aici. Pașa e fericit. Ea e foarte fericită. Eu nu sunt, dar eu n-aș fi nici în Moldova. Mă gândesc de multe ori că fericirea mea, de fapt, în asta constă: să am un loc în care să mă tânguiesc.
O femeie cu studii superioare, cu un post la Universitatea din Chișinău ajunge pe străzile Parisului, depinzând de mila prietenilor care îi oferă un loc unde să doarmă, având mai multe slujbe și învățând să gestioneze atât disprețul, cât și compasiunea din familiile franceze pentru care lucrează – ambele, forme de respingere. O femeie care știe că singurul bărbat alături de care ar fi dus o viață cumpănită – și poate ar fi putut să se desprindă de umbra celor doi – e un infractor, un îmbogățit de bazar ce nu prețuiește decât ceea ce iubește și posedă, și nu adevărul în doi prin care cunoști un om și îi vezi supărările și dezamăgirile; ceea ce cunoaște un timp Mila în Chișinău e iubirea care te supune în fața celuilalt, nu aceea care caută pe cineva căruia să îi pese (că exiști, nu că trăiești; că respiri, nu că simți).
Povestea Milei, povestea din Când ești fericit, lovește primul, nu îi restituie acesteia demnitatea – Mila duce o viață de menajeră, guvernantă, îngrijitoare, lucrând pentru francezii a căror capacitate intelectuală nu ajungea la proporțiile orgoliului pe care îl afișau. Tatiana Țîbuleac ne dezvăluie astfel o traumă colectivă a Estului, a tuturor oamenilor guvernați de sentimentul zădărniciei în propria țară, care pleacă pentru mai bine, pentru sens și care găsesc un mai rău. Nu, nu este vorba despre o alegere asumată, ci despre decepția care profită de vulnerabilitățile tale și care te trimite plin de speranță în trenul ce te expediază spre rușine. Mila pleacă în Franța pentru dragostea pe care nu a primit-o acasă, pentru promisiunea că vor fi împreună, trei muschetari luptând pentru aceeași cauză. Pleacă cu credința că Malik și Anastasia o vor aștepta și vor avea grijă de ea, dar ajunge într-un loc unde banii se fac îngrijind oameni sau câini, oameni, copii și câini, unde bei fiindcă băutura e mai aproape decât poate fi oricine altcineva. Mila pleacă pentru că nu are niciun motiv să rămână într-o țară sărăcită, cu oameni pentru care viața altor oameni nu înseamnă nimic, în care o viață de muncă și demnitate nu valorează nimic. Pleacă fiindcă e în ea un mare gol și ceva din îndârjirea năucă a tatălui. Pleacă fiindcă nu are de ce să se agațe. Pleacă fiindcă e deposedată de demnitate. Pleacă fiindcă e încă tânără și sufletul ei tânjește după imaginea perfectă a trei prieteni – o imagine în care nu au fost însă niciodată cu adevărat trei, ci doar un băiat, o fată vrăjită și vrăjitoare rea și un dor. În Când ești fericit, lovește primul descoperim, așadar, un personaj rătăcit și amăgit, care crede că, în încercarea de a scăpa de neliniștea și cenușiul de acasă, va găsi serenitatea departe. Neștiind că nu poți avea o direcție dacă nu ești conștient de locul în care te afli și că nu poți găsi un acasă dacă nu ești împăcat cu tine însuți. Povara Milei e că nu a simțit ca fiindu-i suficientă propria persoană, că, pentru ea, solitudinea a fost un zid. Ratarea ei vine din faptul că, dacă acasă nu este în tine, nu îl vei găsi niciunde.
Să-i uit pe toți cei care oricum nu mă vor ține minte nu e mare pierdere.
Acest roman, în ciuda dificultății adolescenților de a cunoaște drama unei persoane mature care nu se mai regăsește printre ai ei, alături de oameni ce împart același grai și aceleași dificultăți, trebuind să trăiască împreună cu cei care o judecă și o privesc ca și cum ar fi un invadator (necesar!) al vieții lor „perfecte”, în ciuda cunoașterii doar mediate (din cărți) a contextului care a generat primul val de imigrație din Est către Vest, e necesar. El trebuie citit de către toți cei care cred că nu există nicio forță mai puternică decât meritocrația – pentru a empatiza și pentru a înțelege ce se întâmplă în afara clopotului de sticlă în care trăiesc. Trebuie citit, în egală măsură, și de cei ce nu pot părăsi acel cuib acoperit de trandafiri, frumos la vedere, dar dureros la atingere, țintuiți de promisiunea apropierii. Povestea Milei e pentru toți cei ce se văd doar prin ochii altora, pentru care amenințarea singurătății e un gol, pentru toți visătorii și toți nemulțumiții. Pentru generația noastră și pentru generația părinților noștri. De aici, din Republica Moldova sau din orice altă țară din fostul bloc comunist. Pentru că în el e o realitate așa cum a fost și nu știi niciodată când, cum, unde și de ce o viață ia o altă traiectorie.
După ce m-am despărțit de universul deznădejdilor creat de Tatiana Țîbuleac, am avut, în ciuda gustului amar pe care romanul ți-l lasă – și poate cu o urmă de egoism față de povestea Milei (căci cred că acest personaj nu este doar o ființă de hârtie, ci că își are locul în sufletul oamenilor care tânjesc după dragoste, care au fost siliți să plece, care au sperat, dar cărora nu li s-a dat) – un sentiment de recunoștință datorat siguranței din locul numit acasă al propriei ființe.
Când ești fericit, lovește primul este, poate, un îndemn, deghizat într-un strigăt disperat, către autoapărare, către dezvoltarea unui simț de conservare pe care îl poți găsi doar culcușindu-te în tine.
Tatiana Țîbuleac & Kapka Kassabova la Întâlnirea Alecart de la FILIT 2024
- AICI poți citi o altă recenzie a volumului Când ești fericit, lovește primul, de Tatiana Țîbuleac cu care ne vom reîntâlni la Alecart la sfârșitul lui aprilie.
*Ioana POPA, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
