O femeie terminată, aud în urma mea, uite o femeie terminată, dar eu merg mai departe, îmi împing mai departe trupul ca pe un cărucior fără roți, prefăcându-mă că simt plăcere, prefăcându-mă că simt oboseală, prefăcându-mă că simt măcar ceva.
Cred că oricine a citit primele două romane ale Tatianei Țîbuleac știe deja că nu va putea regăsi nimic din Vara în care mama a avut ochii verzi sau din Grădina de sticlă în Când ești fericit, lovește primul. Fiindcă fiecare dintre cărțile anterioare închidea perfect o lume și, mai ales, un fel de a scrie. Fiindcă nu poți să revii/să te reapropii, ca autor, de niciuna: fiecare a însemnat o vârstă, o experiență, un stil. Erau două fețe ale realității (propriu-zise, dar și textuale) care nu permiteau nimic între, nimic în prelungirea lor. Și atunci cum să nu te întrebi încotro va merge după ele Tatiana Țîbuleac?
Ceea ce te izbește în Când ești fericit, lovește primul este decantarea. Densitatea – de trăire, de experiențe, de viață – implică acum o extraordinară acuratețe, o tăietură în carnea faptelor, dar mai cu seamă, în carnea/în corpul textului care le conține. Nimic nu e prea mult. A rămas esența – a ceea ce înseamnă lumea (în fapt lumile) Milei: cea în care a copilărit și a crescut, respectiv, cea în care se mișcă acum femeia terminată, badanta cu studii universitare, fostă profesoară la Universitatea din Chișinău, alcoolica ce încearcă să-și țină sub control nevoia de a bea, chiar dacă doar atunci când o face poate uita, poate ierta; o femeie ce îngrijește un invalid, o fetiță, niște câini, o femeie trecând pe la un mormânt și, din când în când, luându-se la luptă cu ea însăși și cu cealaltă Ea, cea pe urmele căreia a venit în Franța. Știind că e posibil ca din tot ce a trăit să nu mai rămână în curând nimic. Neștiind dacă asta va fi un chin sau o binecuvântare. De fapt, nu știu ce va aduce uitarea mea. S-ar putea să-mi amintesc destul de multe lucruri, doar că ele să nu însemne nimic pentru mine. Să-mi apară în fața ochilor imagini cu Malik la mare, cu noi două în grădină, cu Nina făcând dulceață, iar eu să mă întreb în ce film sau poate revistă am văzut oamenii aceștia. Poate fi și invers. Esențializarea nu înseamnă însă uniformitate. Totul e viu și pulsatil – romanul e alcătuit din fâșii vii de gând și de amintire, din răscoliri de trecut ce vin peste Mila și din bucăți de realitate cotidiană. E o continuă tensiune, un nerv ce zvâcnește în trupul îngreuiat de vârstă, de nepăsare și de renunțări, dar și în cuvintele ce-i spun viața. Detașarea e doar aparentă. Sub cenușiul notației răzbate dureros când nostalgia, când vinovăția. Și atunci frazele parcă iau foc, imaginile înfloresc, colorând vocea care vorbește și tot ce s-a trăit învăluind-o în resentiment, transformând-o în strigăt, lăsând să se vadă durerea. Sau dragostea. Sau ura. Clocotul. Apoi totul redevine rece, iar Mila merge înainte, tot înainte. Nu are la ce se întoarce, nu știe dacă merită să-și mai acorde o șansa. Are cincizeci de ani. Mila nu e o victimă, așa cum nu e o învingătoare. Mila e o femeie căreia i s-au întâmplat lucruri. Care a trăit. În viața căreia s-a întâmplat, când încă era o copilă, să apară un băiat și apoi o fată. Malik și Ea – ea, care nu are mult timp un nume. Fiindcă e suficient că există, că a intrat în viața de orfană a Milei ca un tsunami și a dat totul peste cap. Plecând și revenind. Distrugând nu o viață, ci două. Care ar fi putut arăta altfel fără ea – fără Nastea, Anastasia. Mila e o femeie care a crescut în Republica Moldova. Într-o garsonieră din Chișinău, într-un timp care, de la un punct încolo, a devenit o gaură-neagră. În care totul era permis și era posibil pentru a supraviețui. Pentru unii. Un Chișinău din care nu a plecat pentru o viață mai bună, ci pentru a fi din nou ei trei. Fie și ciobiți, fie și neîntregi. Mila e o femeie care trăiește de mult timp în Franța. Mergând înainte. Asemenea cuvintelor care îi spun viața. Doar cele absolut necesare. Pariul Tatianei Țîbuleac în acest roman e un pariu cu scriitura. Între suflet și corp, Tatiana Țîbuleac alege acum corpul cuvântului. Fără a îndepărta sufletul (și suflul vieții, adevărul ei), ci doar decantându-l. Tăind. Căutând golurile. Nu preaplinul. Nu o broderie narativă, nu o poveste, ci măduva ei. Densitate condensată. Fără rest.
Nu spun că tata nu m-a iubit. Spun doar că m-ar fi iubit mai tare dacă între noi n-ar fi existat greșeli. Dacă n-aș fi fost o femeie, ci o carte.
Când ești fericit, lovește primul ar putea fi o carte pentru un tată. Despre un tată. Despre iubirea pentru un tată și iubirea unui tată pentru fiica lui. Despre despărțirea de un tată și alunecarea lui în brațele alcoolului și apoi în ale morții. Dar mai întâi, despre o părăsire și o singurătate. Figura tatălui răzbate printre amintirile Milei la fel de vie, poate mai vie acum, înecată în vinovăție, decât atunci când tată și fiică erau împreună, nefiind niciodată întru totul împreună. Un tată lumină, un tată pentru care cuvintele (românești), cărțile, munca la redacție și prietenii au însemnat totul. Și, de la un punct încolo, părăsit de toți și lovind mereu el primul, agățându-se de băutură ca de singurul lucru ce i-a mai rămas. Un tată ce crede mult timp că viața poate fi îmblânzită și trăită prin cuvinte, apoi un om dezamăgit, rănit, o ruină. Un bărbat în egală măsură prezență și absență. Iar în această prezență-absență, culcușită bine, o copilă, o adolescentă, o tânără devenită femeie bâjbâie. Îl caută și se caută. Peticind golul și prezența lui cu ce poate. Într-o lume și printre niște ani tot mai sălbatici, în care te agăți de orice și de oricine. Un tată de care rămâne mereu legată cu un fir de aur. Chiar dacă tot mai firav. Până la trupul însingurat, frânt, sprijinit de caloriferul rece. Până la sicriul prea mic pentru toate cuvintele care de-a lungul vieții s-au adăpostit în el.
Nu știu dacă prima viață mi s-ar fi potrivit mai tare. Știu doar că în acea vară în care ea a intrat în curtea noastră cu frumusețea ei, cu rănile ei, cu merele ei verzi – ca o zgripțuroaică tânără prefăcută în lumină -, eu cu Malik am pierdut totul. Mai întâi capul. Apoi, pe rând, inima. Iar la sfârșit, cel mai de preț lucru care ni s-a dat vreodată, prietenia.
Când ești fericit, lovește primul ar putea fi o carte despre prietenie și corolarul ei, trădarea. Despre prieteni și despre străini, despre prieteni ce nu mai sunt prieteni, dar nici străini nu sunt. Despre acele întâlniri care brăzdează o viață. Lăsând urme de neșters. Dând-o peste cap. Despre o viață în care prietenia intră cu blândețe și mângâie zilele și nopțile unei fetițe și despre găsirea unui dublu – Malik, pentru ca apoi să apară din nou și să pârjolească totul în jur odată cu Nastea, Anastasia. Ea. Cea mai frumoasă ființă pe care am văzut-o vreodată, sărind în curtea blocului direct din cabina unui șofer de camion și ținând în brațe o farfurie cu mere verzi. Fata cu ochi violet, cu flori vii la urechi, la gât cu un colier croșetat. Fata ce le-a dat amândurora câte un sărut. Cu un fel de a vorbi (Nimeni întreg la cap nu vorbea așa.) și de a fi care înseamnă o stare. Cu un trup pe care-l va arunca în viață fără discernământ și cu dorința ei de a reuși cu orice preț. Cu frumusețea-i mereu răvășitoare. Cu un dispreț și o voință pe măsură. Femeia ajunsă să-și acopere cu grijă vânătăile, dar continuând să fie ea însăși. Când ești fericit, lovește primul ar putea fi o carte despre o fată fără tată și un băiat fără mamă, amândoi părinți prezenți și absenți, adorați, așteptați, apoi îndepărtați. Despre o fată fără mamă și un băiat fără tată. Despre o dragoste. A Milei pentru Malik. A lui Malik pentru Nastea. A Milei pentru Nastea. A Nastei, Anastasia pentru amândoi și pentru niciunul. A Nastei pentru ea însăși. O carte despre trei copii, apoi despre trei tineri și despre trei oameni. Fugind mereu unul de altul, unul spre altul. Sfârșind, Malik zdrobit pe asfalt, căzut de pe clădirea unde muncea în Lyon, Mila continuând să meargă din casă în casă cu trupul tot mai greu și o viață despre care nu știe dacă merită să fie schimbată, Nastea așteptând să-i crească fata, Mărtuța, pentru a-și părăsi poate soțul.
De aici, de sus, viața mea se vede limpede, până aproape de sfârșit. Pe un mal – lucrurile care s-au întâmplat, pe altul – cele care nu au cum să se întâmple. Rive Gauche, Rive Droit, ați mai auzit.
Când ești fericit, lovește primul ar putea fi un roman despre imigrație. Despre o țară sărăcită, în căutarea identității, în care există și violență, și insecuritate, și trafic de persoane și de droguri, în care educația și o diplomă nu înseamnă nimic, în care salariile la stat nu sunt plătite cu lunile, în care înflorește corupția. Aceeași țară în care copiii și tinerii cresc în apartamente înghesuite, cu părinți care trebuie să se descurce cum pot, în care fiecare visează și se zbate, se ascultă muzică și se văd filme pe casete VHS, în care prieteniile se leagă în funcție de cum se întâmplă să te ciocnești de celălalt. Cu oameni disperați, oameni înrăiți, oameni blegi, oameni frânți. O țară în care principiile și convingerile te pot lăsa pe drumuri în timp ce unii se îmbogățesc peste noapte. Dar în care Nina continuă să umple borcane cu dulceață încercând să îndulcească amărala nopților de singurătate și indiferența unui bărbat – până când decide că nu mai poate. O țară în care aceeași Nina are grijă de o copilă ce nu-i a ei, în care există o viață ca cea de pe Zavodskaia (Pe Zavodskaia am devenit eu ceea ce sunt acum – o creatură pe dos, eviscerată de orice dorință proprie, capabilă să simtă doar ceea ce a trecut mai întâi pe la alții) și o alta ca lunile Milei alături de Anatol. Un roman despre primul val de imigrație din această țară, dar și despre cealaltă, cea în care Mila nu ajunge pentru ce i-ar putea oferi, ci pentru ei doi, Malik și Nastea, pentru a încerca să fie din nou trei. O carte despre Franța. Despre altă Franța decât cea în care tatăl, îndrăgostit de cărți și de cuvinte, e mândru că i-a ajuns fiica. Altă Franță decât cea a minților luminate (artiștii, Panteonul, acesta e Parisul) despre care el îi vorbește pe skype în timp ce Mila îl sună de la o cafenea de lângă Sorbona pentru a nu-i spulbera visurile, deși ea locuiește într-un vagon unde abia încap lipite trupul ei și al lui Malik. Alta decât cea de pe Pont des Arts, alta decât cea a bibliotecilor. E o Franță pentru care pe Mila nu a pregătit-o nimic. Nu m-au luat la douășopt, când încă arătam intelectuală și aveam chiar și un fel de ambiție. Atunci mi-au frânt picioarele cu birocrația. Apoi, nu m-au luat nici la treișcinci, cu acte, aveam acte, adresă, luați-mă. Au vrut – la Lidl, la Auchan, dar nici acolo pe deplin. E Franța și Parisul Corei, al lui Frédéric, al lui Antoine și al lui Céleste, Parisul lui Haim. E Parisul în care ți se spune că poți alege dacă mănânci sănătos sau gunoaie, dacă te îmbraci ieftin sau nu, dacă ești grasă, bețivă, nesigură ori bolnavă sau nu. Țara în care Malik nu a avut de ales și a fost îngropat ca un rahat de câine. Țara în care poți merge la psihoterapie și ești îndemnat să îți identifici și să îți asumi trauma și toți vorbesc despre frici, chiar dacă sunt fricile altora. E Parisul în care se pot face cursuri și la cincizeci de ani, având șansa de a te angaja ca funcționar public. Trebuie doar să ai timp pentru asta. Și bani. E Parisul în care Cora nu știe că Ucraina nu e „chiar” Rusia și nu înțelege de ce nu vor ucrainenii să fie mai departe ruși, pentru că rușii au cultură, în care o fetiță de zece ani se întoarce acasă zicând că Madame Dubois ne-a spus că, în curând, în Franța vor rămâne doar oamenii care merită. E acest oraș bătrân și falnic […] În care trăim ca în burta unui ceas ruginit. Pe care Mila și l-a făcut un pic și al ei. Nu fiindcă aici e acasă pentru ea, ci fiindcă nu mai are la ce să se întoarcă acasă. E Parisul Fimei, al Lenuței, al Onoricăi, al cerșetorilor cu ochi goi care ascund povești de viață de nespus. Romanul unui Chișinău de acasă și al unui Paris care nu e acasă, dar o va lăsa pe Mila să aibă, dacă nu o casă, măcar o cameră în care să stea e Când ești fericit, lovește primul.
Niciodată nu m-am temut de moarte, pentru că moartea te ia, nu te lasă. Mai tare mă tem de o viață în care durerea devine nume, rușinea devine nume, tot ce ți-au făcut alții devine numele tău și așa rămâne. Dar, mai întâi datoriile.
Când ești fericit, lovește primul ar putea fi un roman despre toate cele de mai sus. Și este. Dar și un roman despre durere, rușine, despre ce ai făcut și ce ți s-a făcut, despre datorii. Față de un tată, față de femeia care te-a crescut, față de toți oamenii pe care i-ai cunoscut. Acasă, la Chișinău, sau prin locurile unde muncești în Paris. Dar și despre celelalte datorii. Cele care nu ți se pot plăti sau pe care nu le poți plăti. Despre o viață, a Milei, și viețile din jurul ei. Fără ură și părtinire. Doar cu o urmă de regret pentru ceea ce tot ea, viața, ți-a luat. Pentru ceea ce ți-a dat ca apoi să lovească prima. Pentru ceea ce ar fi putut fi, dar n-a fost să fie.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
