Ca întotdeauna când tinerețea mi-a pălit, fracțiuni de secundă, în fața vieții, nevoia mea se îndreaptă acut către scris. Este o durere-nevoie pe care, după cutumele și libertățile nejustificate care se joacă, precum în teatrul absurdului, în spațiul Olimpiadei de limba și literatura română a cărei etapă județeană tocmai s-a încheiat, ar trebui să mi-o refulez, să o elimin, să o vindec, să mă simt vinovată pentru ea sau, cel puțin, să o înconjor de semne roșii, plouate, imense, de întrebare (acele semne de întrebare pe care le-am descoperit când am „vizualizat” teza la contestație! Parcă în metodologie scria că trebuie marcate greșelile prin subliniere, nu prin semne de întrebare…).
Nevoia însă rezistă și ea s-a manifestat mai întâi sub forma bucuriei de a scrie. M-am simțit, la olimpiadă, bucuroasă să scriu. Îmi amintisem chiar, în frenezia momentului, de clasa a șasea, când încercasem pentru prima oară felul acesta de simțire care funcționează parcurgându-mă, armonizându-mă, conectându-mă și deconectându-mă de mine. Atunci, visul. Acum, dansul.
Învățasem, ce-i drept, de atunci, că cea mai importantă este calea și intuiesc că, până la un moment dat pe parcursul devenirii mele fundamentale, la fel de importanți sunt oamenii care ne însoțesc pe această cale. Veghea părinților și cea a dascălilor ne vor fi indispensabile și sfinte până vom învăța să aprindem singuri lumânarea de la care veghea noastră asupra noastră se va petrece blând, neîntrerupt, molatic și, foarte important, independent. Până atunci, atâta timp cât, de mult mai sus, îmi este indusă ideea unui vânt aproape cotropitor, voi prefera să îl îndrept către obrajii mei, care s-au cerut zvântați de-atâtea ori în zilele care au trecut, însă vântul, ca acum trei ani, parcă mai aprig, a preferat alte direcții.
Olimpiada de limba și literatura română a fost, de-a lungul timpului, sursa unor mari bucurii și a unor mari decepții în tânăra mea viață de până acum. În lipsa ei, m-aș fi lăsat mai ușor îndoită de vânturi și aș fi fost cu siguranță mai vulnerabilă și mai absentă din spațiul în care îmi doresc să locuiesc, anume cel al literaturii.
Naiva voluptate livrescă din clasa a șasea cu care îmbrățișam lecturi care mă copleșeau, mă fascinau și mă intrigau până la derută s-a transformat acum în plăcerea de a descoperi, de a mă lăsa îndrumată, dojenită, reorientată de un om pe care îl îndrăgesc nu doar pentru permanenta sa stare de veghe, ci pentru felul în care, devenind, m-a făcut să nu regret niciodată interioritățile dez-asumate. Și acesta este profesorul meu de română. Ceea ce s-a întâmplat anul acesta la olimpiadă îmi pare însă acum, după ce, nu-i așa, se pare că nimic nu mai poate fi făcut, o poveste despre care știu că nu mi-aș dori-o repovestită, așa cum știu că ea ar face orice elev, de la clasa a cincea și până la a douăsprezecea, să șovăie. Să șovăie și să se îndoiască de el însuși, să-și pună sub semnul întrebării trecutul și voința, să-și clatine perspectivele de viitor și să-și tremure circumspect ambițiile, pasiunile, viziunea despre sine, așa cum am pățit eu.
Mi-am dorit, după aflarea notei (care se apropia curajos de limita celor zece puncte din oficiu), să-i aflu justificarea și primul meu gând nu s-a îndreptat cu revoltă, frustrare și angoasă asupra nimănui altcuiva în afară de mine. Mi-am spus că vreau și trebuie să stau față în față cu un profesor, orice profesor, căruia aș fi putut să îi adresez întrebările mele, iar la contestație m-am găsit în situația în care, la cuvintele aproape timide și fâstâcite Vă pot pune o întrebare?, mi s-a răspuns prin înmânarea fals distinsă (în care am intuit un alt tip de timiditate: teamă pretins înrădăcinată în vehemență) a unei maculaturi groase, metodologie semnată de minister. Aici sus, ștampila… Întrebarea mea s-a sfârșit înainte de a exista, iar nedumeririle s-au sedimentat ca un reproș, ca un neajuns și o frustrate a neîntâlnirii cu mine căreia îi sperasem reversul prin discuția cu un corector, oricare ar fi fost el… (dialogul cu evaluatorul nu este nici interzis, conform aceleași metodologii, nici permis :))
Mi-a fost o cruntă rușine să îmi sun profesorul de română în seara zilei de sâmbătă, după aflarea rezultatelor, deși simțeam nevoia unei conversații cu omul de care, alături de părinți, mă agățam ca de o speranță. Și rușinea provenea tocmai din senzația că îi contraziceam dumnealui și îmi contraziceam și mie, poate mult mai mult mie, concepția și imaginile pe care mi le construisem despre mine. Am încercat, pornind de aici, senzația pierderii, a disipării și a fost mult mai cruntă decât orice decepție adolescentină cu care mă întâlnisem până atunci, pentru că m-am îndrăgostit mai întâi de literatură și mai apoi de oameni. Poate că, mai curând, față de personajele literare am manifestat întotdeauna o mai mare curiozitate, astfel încât realitățile trăite și cele netrăite ale vieții nu m-au covârșit mai niciodată și am fost un tânăr pe deplin fericit. Cu siguranță încă sunt, doar că fericirea de acum e mult mai conștientă de ea însăși și de ceea ce se află în afara ei. Nu sunt obișnuită cu judecăți pripite, așa cum nici răul și imoralitatea nu îmi erau deosebit de cunoscute: certitudinile la vârsta aceasta sunt fluctuante și incontestabil influențate de vibrația interioară a unor momente ca acesta. Zdruncinările cele mai violente de care am avut parte au pornit dinspre exterior și s-au prăbușit în mine cu același ecou cu care îmi imaginam eu privirile colegilor, ale profesorilor și ale tuturor celor care îmi cunoscuseră dragostea și bucuria cu care mă aplec asupra literaturii. Sunt mai fericită când scriu și scrisul îmi creează fericire. De fiecare dată. Și îmi pare a fi în firescul lucrurilor. Chiar și acum, după ce parte dintre emoțiile învolburate, de moment, au fost trecute, rămân cu gândul că am scris din bucurie, netrucat, că am citit și am sperat, pe tot parcursul către olimpiadă, că rezultatul va fi unul justificat și oferit în acord cu intuiția pe care orice pedagog ar trebui să o dețină și să o subînțeleagă, asupra pasiunii elevului, dar, mai ales, în acord cu cinstea. Spațiul olimpiadei mi-a descoperit trist o lume care poate fi asociată oricărui fel de aspirație, însă, cu siguranță, nu cea a literaturii. Spre ea am înțeles, și destul de târziu, că trebuie să mă îndrept altfel și preferabil singură și că până atunci simt nevoia de a recupera tot ceea ce a împrăștiat olimpiada prin mine și de a păstra amintirea, aproape de tot pălită, a tot ceea ce ea a sădit.
Mi-am dorit, zilele acestea, dialoguri cu oameni, cu profesori evaluatori care mi-au refuzat orice fel de întrebare, astfel că am devenit din ce în ce mai nedumerită și mi-am focalizat căutările, amețită, fâstâcită, rușinată, asupra mea, pentru că undeva exista nota patru, de la olimpiadă și alături zecele de la clasă. Eu unde sunt?
Probabil că efectul pe care rezultatul l-a avut asupra mea a implicat o dimensiune cu atât mai mare, cu cât atenta tocmai la una dintre puținele și fragedele mele certitudini. Căderile ne nasc, în orice caz. Nimic în mine nu se schimbă fundamental, lumea în care mă proiectez a rămas aceeași, dorințele și aplecările mele se petrec în continuare, poate doar cu mai multă vehemență, ambiție și putere. Îmi doresc să devin profesor de limba și literatura română, îmi doresc acum mai mult ca înainte și îmi doresc, dacă nu voi avea capacitatea să le descopăr elevilor mei curiozitatea, moralitatea întreagă, completă, până la urmă umană și necesară înțelegerii literaturii, să pot măcar să-i feresc de căderile acestea, chiar dacă evitarea nefericirilor nu naște o fericire.
Pentru un elev ca mine consolarea se va ivi tot din cărți, iar părăsirea blândă, decentă, demnă, a unui spațiu care nu m-a primit în același fel nu este o manifestare a frustrării sau a revoltei. Este subiectul și baremul conceput de mine (în lipsa altuia, a rămas creativitatea). Ar trebui, poate, încurajat și acest demers, alături de instinctul de autoconservare. Aș rezolva fluvii de subiecte de olimpiadă, dacă aș rămâne doar cu bucuria de a le fi scris, cu lecturi, întrebări și oameni cu disponibilitate către răspunsuri. În rest, Binele nu există fără Rău, Frumosul fără Urât, moralitatea fără imoralitate, Adevărul fără Minciună… Mi-am regăsit demnitatea și puterea de a sta dreaptă în bancă și mi-am ridicat iar privirea spre a o întâlni, fără rușine, pe cea a profesorului de română. Sunt fericită și cu speranța, dar rămân la gândul că marea întâlnire cu literatura trebuie să ne găsească singuri. Acum, acesta a fost frontul meu.
Nota redacției: La faza județeană a Olimpiadei de limba română, Ioana a obținut inițial 49,50 puncte. După contestație: 100 de puncte. „Credem” că e necesară o dezbatere despre rolul Olimpiadei de limba și literatura română și sperăm s-o organizăm curând. Fie în aulă, fie în paginile revistei „Alecart”. Sine ira et studio.
În foto: Ioana Tătărușanu & Anastasia Fuioagă la Festivalul Internațional de poezie și muzică „Poezia e la Bistrița”(2017) unde au participat ca invitate.
