Pe drumurile vieții fiecare alege pe unde să se preumble, în ce direcție să o apuce, dacă o va face singur sau însoțit, căutând împlinirea sau rămânând în așteptarea ei. Sunt prea puține lucruri care țin de datul existențial și pe care să nu le poți schimba: te poți dezice de familie, de celălalt, de trecut, îți alegi valorile, îți schimbi credința/credințele, ai libertatea de a te reinventa. Doar bătrânețea crește în tine ca un cocon din ce în ce mai larg, mai plin, mai palpabil și, oricât ai fugi de ceea ce ești, ajungi să te confrunți nu cu celălalt, ci cu tine însuți. Ajungi să te suporți. Ajungi să te disprețuiești. Ajungi să te revolți. Să fugi pentru a reveni față în față cu tine însuți: un om bătrân și atât. Un om care știe că nu mai are timp și totuși încă are suficient timp pentru a înțelege cine (nu mai) este, cum este și ce a devenit pentru ceilalți.
Trăiești așa, între Donald și Bach.
Despre bătrânețe este spectacolul semnat de Radu Ghilaș, Când fericirea se află în trecut**, spectacol care are ca punct de plecare piesa lui Furio Bordon. Nu despre bătrânețea în doi, ci despre bătrânețea de unul singur, o bătrânețe neacutizată de boală, de uitare, de vicii, de remușcări sau de neputințe majore. O bătrânețe normală a unui bărbat care are atât cât viața i-a dat și i-a luat. O incizie a ceea ce înseamnă sufletul și gândul unui om. A unui om care e fiecare dintre noi dincolo de formele pe care le ia bătrânețea fiecăruia. Dincolo de familie și de ceilalți. O incizie a neputințelor, a sufocării, a conștiinței că încă ești, dar nu vei mai fi, că încă ești, iar lumea se risipește printre degetele tale, că viața continuă fără tine, că ești un bagaj de care tu însuți te împiedici și de care ceilalți abia așteaptă să se poată elibera.
În camera în care se mișcă Tatăl (Emil Coșeru) totul poartă amprenta plecării, a unei dezordini care vorbește despre omul care a fost aici o viață și care știe că nu va mai fi: cărți pătate de vreme legate și ordonate cuminți în teancuri, discuri, un radio, un patefon, un Donald de cauciuc (da, Donaldul copilăriei mele, acum al copilăriei nepotului, sustras de la acesta pentru a înlocui o absență), un geamantan, un sacou atârnând stingher. Un trecut și un prezent din care știi că vei fi evacuat. Câteva semne ale vârstei: pastile, un pahar cu apă. Nimic prea mult. O cameră a oricărui bătrân. O cameră care poartă în ea semnele plecării: crăpătura ce se cască tot mai vizibilă pe un perete, uși și ferestre prin care se strecoară deopotrivă suflul vieții și al morții, al trecutului și al clipei prezente, dar în care doar viitorul nu are cum să mai pătrundă.
În această lume în care plutește muzica, primul semn al unui trecut încă viu, liantul între fericirea de odinioară și așteptarea încordată de acum, între lumea de aici și cea a soției pierdute, se află el: omul. Până să fie Soț sau Tată, e doar un om bătrân. Mâini cuminți așezate în poală, jocul degetelor. Privirea. Nu îndreptată spre în afară, ci înăuntru, în jos, înspre sine, în umbra a ceea ce a fost. Privirea obosită, răsfrântă către ceea ce este definitiv pierdut: propria viață. Și apoi gândul țâșnind nu ca o sentință, nu cu amărăciune, ci gândul constativ, încărcat de neputință și de revoltă în aceeași măsură, dar linear: Condamnat la moarte. Aștepta în celulă ziua execuției. Prizonier nu al altuia, ci al morții. Sau poate, mai bine spus, al vieții.
Să vorbești despre actorul Emil Coșeru într-un rol care celebrează 50 de ani de viață pe scenă e dificil, pentru că eu pe Emil Coșeru l-am văzut întotdeauna ca pe un actor întreg. În interiorul fiecărui rol jucat, săpând în miezul personajelor, căutându-le umanitatea, cizelând până la ultimele consecințe gestul, tonul, postura pentru a le face să fie, să trăiască. Cu un profund respect față de omul căruia îi dădea viață și față de public în aceeași măsură.
Să vorbești despre profesorul și omul Emil Coșeru (cu care am avut șansa să mă întâlnesc fie și tangențial la un moment dat) e și mai dificil. Cred că jucând rolul Tatălui în această montare se arată pe sine, se joacă pe sine, se distanțează de sine pentru a reveni la el însuși – și tocmai din aceste motive ceea ce s-a văzut din sală a fost imaginea unui actor excepțional. A omului care vorbește despre om în fața altor oameni. Chapeau!
Singurătate și așteptare. Din ele se încheagă imaginea ei, a femeii iubite și pierdute prea devreme, a soției care ar fi trebuit să fie aici, dar a plecat prea devreme. Fără a ști ce înseamnă bătrânețea, lăsându-l pe el să o înfrunte singur. Ea (Doina Deleanu) e mai întâi o fotografie, apoi un trup care se strecoară ușor peste prag, o privire care nu se intersectează cu a lui, dar îl caută, o voce. Treptat, ea devine o realitate la fel de vie ca a lui, o certitudine de care se lovesc toate incertitudinile din prezent ale bărbatului, toate spaimele și neputințele lui, un dublu în umbra căruia bătrânul învață să domesticească ceea ce pare de nedomesticit, să domolească asperitățile, să-și confirme deciziile, să-și înțeleagă sentimentele, să pună la încercare și să accepte. Nu bătrânețea, ci starea de a fi bătrân.
Nu poți să fii fericit când îmbătrânești. Poți doar trăi decent.
Poți doar trăi. Fericirea se află în trecut, iar prezența femeii nu face altceva decât să deschidă o cale de comunicare între fericirea trecutului și pustietatea prezentului. O cale de împăcare. De acceptare. Ceea ce se definește în traiectul gândului și al trăirii bărbatului este o ridicare la nivelul conștiinței a ceea ce înseamnă să fii bătrân: oboseală, greață, lipsă de demnitate, privirile celorlalți care trec prin tine, omul devenit o absență pentru ceilalți, un trup tot mai împovărat de neputință, efortul de a fi auzit, deposedarea de orice gând legat de viitor, sentimentul inutilității, al ridicolului, intuiția că ești o povară. Că ceilalți așteaptă. Că te așteaptă. Să ce? Să nu mai fii. Pe drumul acesta al asumării stării de a fi bătrân, bărbatul nu poate fi singur. În el există o prezență care palpită. E soția pe care a iubit-o și care acum s-a reîntors adusă de muzica lui Bach, sub formă de gând, de umbră, de voce a sinelui, de alter ego – pentru a pune întrebări și a provoca răspunsuri. Pentru a determina decantări. Pentru a elibera. Pentru a evoca trecutul și a face suportabil prezentul. Pentru a alina și a rotunji o viață prin ceea ce a fost ea în doi. Pentru a împăca Tatăl și Fiul. Pentru a împăca viața și gândul morții. Pentru a pregăti plecarea.
Doina Deleanu joacă rolul de „umbră” cu o extraordinară stăpânire, într-un registru când ludic și ironic, când marcat de fragilitate și insistență. E o prezență absentă și totuși plină în conștiința bărbatului. Când provocatoare, când distantă. Îl obligă să umple golurile și să se confrunte cu sine, cel din prezent. Nicio îngroșare sau caricaturare a unui prea plin, nicio umbră de melodramă. Situată permanent la o distanță sigură față de celălalt, care-i poate permite și o umbră de cochetărie feminină, și o anumită nostalgie, și nesfârșită înțelegere, și consecvența preocupării, dar și răceala glacială a gândului celui care nu mai e prins în carcasa unui trup și a unui suflet.
Ești bătrân, slab, înfricoșat. A venit momentul să fii umil și să ceri ajutor. Nu ți se va da nimic dacă nu ceri.
Dar miza e în altă parte. Miza prezentului, miza vieții și a morții. Nu în rechemarea trecutului, nu în retrăirea acestuia, nu în întâlnirea cu cea care nu mai este. Ci în definirea relației cu Fiul (Dumitru Georgescu). Fiul este prelungirea ta într-un altul (aidoma până la un punct și totuși fundamental diferit de tine), Fiul este străinul, este cel de care te agăți și pe care vrei să-l eliberezi. Fiul este tot ceea nu mai ești tu, neîncetând de a mai fi tu însuți. Ecuația e simplă: bătrânul se știe o povară și alege plecarea la un azil. Fiul acceptă. Nu imediat, nu fără a se opune, dar acceptă. Aceste date sunt deja în trecut. În prezent se joacă sensul unei relații în care niciunul dintre cei doi nu poate să se arate în fața celuilalt așa cum este, nu poate să se elibereze de o decizie care îi aparține doar parțial, pe care o gândise altfel reflectată în celălalt. Tatăl nu vrea să-și arate regretul, temerile, vulnerabilitatea. Nu vrea să se arate învins, la marginea jocului. Nu vrea să abdice de la rolul de Tată. De la demnitatea de Tată. De la relația de putere pe care a determinat-o existența în viața lui a unui Fiu. Fiul nu poate să iasă din cercul strâmt al preocupărilor reale, dar călduțe, dintr-o liniște a conștiinței încă nepuse la încercare, din învelișul moale și încă zemos al propriei vieți. Tatăl nu așteaptă un gest, așteaptă o deschidere. Nu compasiune, ci semnul unei conștientizări a ceea ce înseamnă despărțirea. Fiul, la rândul lui, așteaptă un alt tip de deschidere, rațională, în care să poată să-și demonstreze bărbăția, responsabilitatea, priceperea. În fapt, individualitatea și, deci, identitatea. Să se valideze prin oglindirea în vulnerabilitatea Tatălui. Să-i preia locul. Prerogativele puterii. Să se desprindă de el pentru a putea (în sfârșit) fi. Tată și Fiu, la fel de vulnerabili, la fel de împovărați de neputința de a se recunoaște așa cum sunt unul în fața celuilalt. Două tăceri. Cuvinte când ostile, când neutre. Nimic din ceea ce gândesc, din ceea ce simt, din ceea ce sunt nu se răsfrânge în afară. Între cei doi, ea: soția, mama. Ea mediază între acel Nu știi și n-ai știut nimic despre mine al Tatălui și replica dură a Fiului: Nici tu despre mine! Ea se insinuează treptat între orgoliul bărbatului, între demnitatea lui rănită și graba Fiului, severitatea inițială a acestuia, între cinismul și apoi vulnerabilitatea fundamentală a ambilor. O vulnerabilitate la care se ajunge printr-o minciună.
Dumitru Georgescu este un Fiu care încă nu știe cine este. Jocul lui reflectă inițial închiderea în acest rol, al maturului responsabil și împovărat de propria viață. E parcă absent, grăbit, exasperat și obosit de remarcile bătrânului, zeflemitor și autosuficient, pentru ca apoi să treacă de la acuza directă (Așa ai decis tu!) la spaimele și bâlbâiala copilului de altădată, ale copilului orfan, crescut, tolerat, adoptat, pentru a ajunge la seninătatea limpede a celui care acum știe cine este, purificat, absolvit de suferință, dar nu indiferent. Modul în care Dumitru Georgescu face trecerile de la aceste ipostaze demonstrează maturitatea acestui tânăr actor, al cărui joc ascunde și sensibilitate și stăpânire de sine.
Mama a plecat. Eu plec. Tu ești un om matur.
Mama a plecat. Eu plec. Tu ești un om matur.În jocul oamenilor mari de-a oamenii mari la celălalt nu mai poți ajunge dezbrăcându-te până la piele și arătându-ți rănile. Se ajunge prin minciună. O minciună care revelează că în jocul acesta oamenii mari rămân Tați și Fii fără a înceta să fie oameni. Cu toate spaimele și neputințele lor. Cu toată iubirea lor. Ascunsă, dar nu mai puțin vie, reală, consistentă. Care e miza jocului acesta dureros? În povestea pe care Tatăl o spune la un moment dat despre porumbelul rănit luat și pus undeva la adăpost (Măcar să moară pe iarbă) se reflectă ideea umanității noastre: conștiința că l-ai văzut pe celălalt, că ai făcut ceva pentru el; nu că l-ai salvat, ci că i-ai redat demnitatea. Asta e lecția pe care i-o predă Tatăl Fiului. O lecție la sfârșitul căreia ambii ajung sfâșiați, răniți, dar ușurați și împăcați. Senini.
**Spectacolul regizat de Radu Ghilaş omagiază cei 50 de ani de teatru ai actorului Emil Coşeru, societar al Naționalului ieșean. Alături de el, în distribuție, actrița Doina Deleanu, de asemenea societar, și Dumitru Georgescu.
Scenografie și light design: Sebastian Rațiu; video design: Andrei Cozlac; sound design: Dragoş Cohal; mișcare scenică: Lorette Enache; traducerea textului: Dana Coșeru.
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoarea Clubului Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași. În anul 2011 a publicat la editura Institutul European volumul Poetica teatrului modern.)
