Pentru că sunt fiica mamei mele.
O carte care, odată deschisă, te înghite. Copleșitoare prin adevărurile pe care le conține, prin realitățile numite cu brutalitate. O carte de o nespusă frumusețe, ce vine din felul cum mărturisirea lui Arundhati Roy luminează ceea ce a fost cea mai mare parte a vieții ei de fiică, de scriitoare, de activistă. Ea, fiica, o ființă insuficientă într-o țară autosuficientă și intransigentă, a cărei radicalizare nu ezită să o denunțe. Ea, fiica, insuficient de hindusă, insuficient de creștină, insuficient de comunistă. Insuficientă pentru mama ei visătoare, pentru mama ei luptătoare, pentru profesoara Mary Roy. Mereu poziționându-se în răspăr. De partea celor nevăzuți, a celor neascultați, ostracizați, de partea pe care cei puternici, cei îndoctrinați sau fanatici doreau să o reducă la tăcere, dar care se încăpățânează să își facă auzită vocea. Ea, fiica, autoarea a două romane (ambele traduse în limba române și apărute în colecția Raftul Denisei: Dumnezeul lucrurilor mărunte – câștigător Booker Prize -, respectiv Ministerul fericirii supreme) și a unui număr impresionant de eseuri.
Arundhati Roy este și nu este omul din centrul acestui volum care e, în egală măsură, cartea mamei și cartea unei țări. Amândouă, la fel de teribile. Pe care e imposibil să le iubești și imposibil să nu o faci. Amândouă, gata să zdrobească tot ce nu li se supune. Amândouă, înspăimântătoare și fascinante. Refugiul meu, furtuna mea e, în fapt, cartea unor nesfârșite fugi și reveniri, a unor lupte, a unor încăpățânări. A unui destin. Circumscris personalității unei mame și destinului unei țări: India.
În ziua aceea am înțeles că suntem, cei mai mulți dintre noi, un amestec viu de memorie și imaginație și că probabil nu suntem cei mai buni arbitri ai graniței dintre ele. Prin urmare, citiți această carte ca pe un roman. Nu pretind a fi mai mult.
Dacă nu ai ști că te afli în fața unui volum de memorii, ai putea foarte bine să consideri Refugiul meu, furtuna mea drept roman. De fapt, chiar este un roman în măsura în care orice s-a petrecut la un moment dat ia, în timp, alte contururi. Din acest punct de vedere, și cartea de față este o rescriere: nu a realității în favoarea ficțiunii, ci a acelor întâmplări trăite într-un anumit fel în trecut și care treptat au dobândit o altă consistență, o fibră diferită. Poate ceea ce urmează să scriu e o trădare a sinelui meu mai tânăr, de către mine, cea de acum. „Trădarea” sinelui anterior e determinată nu doar de experiențele acumulate și de inevitabila detașare de cine a fost, ci, în acest caz, și de moartea mamei. Împotriva căreia copila Arundhati învață să lupte foarte devreme.
Spectrul morții (și, implicit, al vinovăției) e determinat nu atât de crizele de astm ale mamei, cât de reacțiile acesteia, de felul în care aruncă pe umerii fetiței responsabilitatea și un viitor incert, întunecat. Peste care se suprapune experiența atingerilor unui bărbat respectat în oraș, patriarhul familiei posibil adoptive, în ochii tuturor un Moș Crăciun bonom, în realitate un porc mistreț cu ochelari ieșit la vânătoare. De care fetița știe să se apere. Nu însă și de întrebarea dacă nu cumva copiii pot face copii, nu însă și de spaima că privirile hulpave și mângâierile întâmplătoare ar putea-o lăsa însărcinată. De aici groaza de dispariția mamei, dorința de a respira pentru ea. Deveneam plămânii ei. Corpul ei. Mă atașam de ea în moduri de care nici nu eram conștientă. Deveneam unul dintre neînfricatele ei organe, agentul sub acoperire care, respirând, îi transfera propria viață. Misiune de care nu se va elibera niciodată complet. În ciuda a tot. Moartea mamei e trăită ca deposedare de ceva esențial. O ultimă lovitură. O ultimă rană. Care nu șterge nimic din ce s-a întâmplat, din disfuncționalitatea relației lor, ci doar îi arată, din nou, că ea, mama, i-a fost deopotrivă refugiu și furtună. Că respingerea a fost forma ei de a o iubi.
În măsura în care nu păstrăm decât urmele, mereu subiective, a ceea ce am trăit, volumul lui Arundhati Roy este un roman. În care tonalităților și lumilor din Dumnezeul lucrurilor mărunte și din Ministerul fericirii supreme li se adaugă, formând parcă un triptic, cele de aici: necruțătoare și tandre, întunecate și încărcate de patimă, sfâșietoare, dureroase, vindecătoare. Lumea interioară și Lumea se ciocnesc. Fricile, respingerea, vinovăția, oboseala, revolta, însingurarea, toate sunt determinate de personalitatea mamei, răsfrângându-se dinspre ea spre fiică și determinând alegeri, despărțiri, prietenii, partizanate. Aproape sau departe, viața fiicei se trăiește împotriva și în prelungirea celeilalte vieți.
Cât face dublul iubirii, împărțit la de-trei-ori-cât-mine, înmulțit cu bilete gratuite, totul împărțit la cuvinte necugetate? O molie rece și păroasă pe o inimă speriată. Molia aceea mi-a devenit tovarăș permanent.
Am învățat de la o vârstă fragedă că locul cel mai sigur poate fi și cel mai periculos. Iar atunci când nu e, îl fac eu să fie.
Refugiul meu, furtuna mea e un volum în care între iubire și respingere, între iubire și rană, între iubire și necesara, imposibila, mereu înfricoșătoarea revenire, între iubire, dezaprobare și nevoia de a fi acceptat se zidește povestea de viață a unei fiice și a mamei ei – minunată și feroce deopotrivă -, cea care a știut să fie mamă pentru toți elevii școlii pe care a înființat-o, mai puțin pentru copiii ei. O mamă în care forța interioară, ambiția, egoismul, cruzimea, teribila credință într-o lume mai bună prin educație înalță și năruiește în egală măsură. O mamă ca nici o alta. O femeie singură, mereu înconjurată de ființe supunându-se de bunăvoie voinței ei de fier. O femeie căsătorită cu un Om de Nimic din cauza altui om de nimic (propriul tată), pe care îl părăsește luând cu ea doi copii mici. O femeie singură, într-o comunitate (cea a creștinilor siriaci din Kerala) conservatoare, într-o țară în care femeile aproape că nu au drepturi. O femeie care înfruntă sărăcia, prejudecățile, lumea bărbaților, întreaga lume pentru un vis: acela de a fi profesoară și de a avea propria școală.
O femeie temută, exasperantă, capricioasă, seducătoare. O mamă a cărei umbră se înalță copleșind totul în jur. Schimbând destine, câștigând cauze imposibile. O mamă pe care o iubești și de care fugi tocmai pentru a putea continua să o iubești. Și ca să poți trăi. O mamă la care revii. Nu pentru a o înfrunta, nici pentru a o îmblânzi, ci pentru că nu poți altfel. Pentru că e în personalitatea ei ceva extrem de puternic și de strălucitor, ceva extrem de atroce și de terifiant. Pentru că nu poți fi tu până când nu vei găsi drumul către ea. Un act de la început până la sfârșit imposibil. Pentru că tu ești rodul ei: copilul nedorit al pântecelui său, copilul exasperant, o grijă și o responsabilitate în plus, reflexul educației și al firii ei – o prelungire și o ființă autonomă, modelată de ea și împotriva ei. Mary Roy nu a fost, categoric, o femeie oarecare. Nu a fost o mamă obișnuită.
În relația cu această mamă sapă adânc Arundhati Roy. Nu atât pentru a înțelege. Nici pentru a explica. Pentru că, pur și simplu, altfel nu (se) poate. E o exasperantă denunțare (Sunt rezultatul eșecului acestora de a-și face datoria ca provocatori ai avortului. Din acel eșec a izvorât litania: „Regret că nu te-am abandonat într-un orfelinat”, „Îmi atârni de gât ca o piatră de moară”, „Tu ești sursa tuturor bolilor mele” și, desigur, „Cățea”). E însă și o revenire la acea iubire irațională, totală, din copilărie. După ce această iubire a fost spintecată. Nu în ultimul rând, Refugiul meu, furtuna mea e un omagiu pentru ceea ce a făcut această femeie. Pentru toți alții (A făcut toate astea din nimic. A fost o femeie uluitoare. Am văzut cum a muncit. Ce a făcut. Ce a creat. De una singură). Totuși, molia păroasă și rece pe care mama i-o sădește în suflet își va scoate capul de fiecare dată când un timp prea îndelungat e bine. Când există un altul pe care îl iubește, dar pe care nu îl lasă până la capăt să se apropie de ea. Când nu se poate preda complet. Fiindcă, undeva, în cel mai adânc loc al inimii ei, știe că cea care ar fi trebuit să o iubească cel mai mult a rănit-o și rana nu s-a vindecat niciodată. Molia îi destramă relația cu JC și apoi căsnicia cu Pradip. Și nu contează că prima s-a trăit în cartierele sărace din Delhi, pe vremea când era studentă la arhitectură, când nimic nu era prea mult și nimic prea puțin, cu trupul ținut treaz cu amfetamine, când viața fusese la un pas de a o transforma în epavă și doar întâmplarea și îndârjirea au salvat-o, iar a doua după ce s-a agățat de noua ei viață, de scenariile și filmările alături de Pradip, de proiectele care nu le aduceau un venit sigur, ci experiențe – o formă de a înota contra a ceea ce fusese până atunci, o formă de a demonstra că se poate descurca. Când simte că în sfârșit a găsit acea limbă-lighioană, vie, dungată și pătată, o limbă doar a ei, limba ce trebuie hăituită ca o pradă, eviscerată, devorată, supusă și dezlănțuită apoi asupra lumii, după ce publică Dumnezeul lucrurilor mărunte, după ce primește Booker Prize-ul și banii nu mai sunt deloc o problemă, după moartea mamei lui Pradip și moștenirea proprietăților ei de către acesta, molia începe din nou să roadă. Să-i ceară să fugă. Să o ia de la capăt. Să nu lase garda jos, să nu cadă în capcană. De fiecare dată, evadarea. Spaima ca nu cumva refugiul să se transforme în furtună. Rămân prietenia și respectul, rămân fetele care încă o strigă Nooni, rămâne ceasul de lemn dăruit de Pradip când în sfârșit a decis să-și ia o casă a ei – ceasul cu limba încremenită mereu la două fără zece. Fiindcă uneori mintea noastră rămâne blocată undeva în timp și tot ceea ce urmează e doar zbaterea să continui să crezi că poți depăși acel moment interior.
Am văzut și am scris despre atâta durere, despre atâta sărăcie sistemică, atâta răutate fără margini, atâtea versiuni ale iadului, încât nu pot decât să mă consider printre cei mai norocoși. Îmi privesc propria viață ca pe o notă de subsol la lucrurile cu adevărat importante. Niciodată tragică, adesea comică. Sau poate așa mă amăgesc eu.
India în care a crescut și trăiește Arundhati Roy pare croită pe același calapod cu Mary Roy. E refugiu și furtună. E țara iubită și țara care își manifestă intoleranța împotriva oricui nu o acceptă necondiționat. Cu sărăcia ei, cu prejudecățile ei, cu sistemul de caste și iubirea-venerație a mamelor pentru fiii lor în defavoarea fiicelor (aici doamna Roy constituie o excepție), cu fanatismul religios și politic, cu schimbările de guvern, ascensiunea extremei drepte, corupția, bomba atomică, ura împotriva musulmanilor, conflictul cu Pakistanul, groaznica realitate din Cașmir. Cu proiectele ei grandioase care pun în pericol habitate naturale și sate tradiționale, cu deținuții politici, procesele înscenate, abuzurile justiției, cu atentatele, masacrele sau revoltele înăbușite. O țară cu multiple fețe care s-a transformat într-o țară ce nu acceptă decât o față.
Ultimii treizeci de ani, cei în care Arundhati Roy și-a aruncat în aer propria viață și a cutreierat întreaga Indie susținând cauze ce păreau a fi sortite eșecului, oferă o imagine zguduitoare a hotărârii de a vorbi și de a scrie, a implicațiilor acestui mandat autoimpus. Transformând-o în ochii multora într-o ne-patrioată. Târâtă în procese absurde (de la ultraj împotriva bunelor moravuri, acuzație adusă chiar în provincia Kerala ca urmare a publicării Dumnezeului lucrurilor mărunte, până la cea de sfidare a Înaltei Curți), hăituită, ea nu ezită să vorbească despre organizațiile paramilitare hinduse și masacrul din statul Gujarat, despre oameni acuzați de terorism și linșați public, torturați în închisori, despre pura inventivitate a cruzimii față de un popor, totul în numele democrației, pe care a văzut-o în Valea Cașmirului îndreptată asupra musulmanilor, despre invitația primită de la Partidul Comuniștilor, facțiunea naxaliților, de a merge în pădurea Dandakaranya din Bastar, la granița cu Pakistanul, zguduită de un război sângeros. Pretutindeni oameni prinși într-un nesfârșit coșmar. Al naționalismului, al extremismului, al fanatismului. Mi-era rușine cu țara noastră. E însă aceeași țară pe care nu poate să nu o iubească. De aceea, angajamentul ei a rămas permanent cel de a scrie. Nu de a fi activistă, nu de a deveni lideră. Ci de a rămâne un om liber, cu o conștiință liberă. Un om îndărătnic, un om înfocat, un om care nu caută nuanțele, care nu poate fi decât tranșant – moștenirea doamnei Roy, femeia pe care nu a încetat să o iubească, deși iubirea aceasta a fost iad.
Dar ceea ce știm nu e întotdeauna în acord cu ceea ce simțim sau cu ceea ce facem.
O viață trăită transformată într-o viață scrisă. Un lung poem de dragoste pentru o mamă și o țară. O confesiune care denunță, în care nu se iartă nimic. Doar se rotunjește. O mărturisire și o mărturie. Despre sine, despre cei dragi, despre prieteni și apropiați, despre oameni. Despre scris și un fel asumat de a trăi. Singurul posibil. Arundhati Roy vorbește în Refugiul meu, furtuna mea (tradusă excepțional de Alexandra Coliban – un adevărat tur de forță cu multiple inflexiuni și nuanțe) despre ce și cum a fost. Despre refugii, lupte și regăsiri. Despre datorii, dar, mai ales, despre iubire. În toate formele sale.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
