În lumea în care trăim e mai ușor să ne manifestăm disprețul, să fim agresivi și intoleranți decât să iubim, să apreciem ori să acceptăm. Am ajuns să preferăm să facem rău decât să nu facem nimic și pare mai la îndemână să rămânem ignoranți decât să încercăm să schimbăm ceva. În lumea în care trăim fiecare are dreptul să creadă ce vrea, însă nu orice părere, fie ea justificată sau nu, generează empatia. Dimpotrivă. Ura pare inerentă existenței printre ceilalți, fiind înghesuită undeva în fundul sufletului, nevăzându-se, dar ocupând cel mai mult spațiu. Nimeni nu se naște urând, arătând cu degetul. Totuși, ura ne acaparează mai târziu, prinde rădăcini în noi și crește până când ajunge să umbrească orice altceva.
Pe unde înoată urechinii e un roman ce vorbește despre cum lumea adulților reușește să o modifice și pe cea a copiilor. În fața discriminării și a nedreptății nici măcar inocența nu poate să supraviețuiască, fiind treptat erodată de o realitate în care cei mici învață prea devreme să judece, să excludă și să asiste la suferința altora punând-o sub semnul întrebării. Cartea abordează o realitate dură, plasată în timpul perioadei comuniste într-un sat din România: o lume în care adevărul nu e întotdeauna spus, iar dreptatea nu își găsește locul. În centrul său se află un eveniment tulburător – un copil de etnie rromă este ucis de către un altul provenind dintr-o familie respectată și înstărită. În loc să genereze sentimentul de revoltă, gestul este ascuns, pus sub semnul întrebării și apoi chiar negat de toți sătenii. Aceștia nu ar putea lua vreodată partea vreunuia din deal. Inițial, ei caută scuze, apoi ajung treptat să mintă și să se mintă, să creadă că nimic din toate cele povestite nu s-a întâmplat de fapt și că familia victimei a înscenat totul pentru bani. Tăcerea devine o formă de complicitate în rău, transformându-se treptat în zvon și zarvă, în manipulare, ducând la marginalizare. Descoperim astfel că nu existența nedreptății este adevăratul rău, ci normalizarea acesteia. Lipsa reacției subliniază că răul cel mai mare nu e făcut doar de cei care acționează, ci și de cei ce aleg să nu spună nimic. Și atunci, într-o societate în care cu toții tac, cine este mai vinovat: cel ce face răul sau cei care nu vor să îl recunoască drept ceea ce este?
Oameni mari și suflete mici
Lumea copiilor, în mod natural lipsită de prejudecăți, ajunge să se metamorfozeze după chipul celei a adulților în ceva fără repere morale stabile, maleabil și marcat de reticențe, în care agresivitatea nu mai aparține jocului, ci unui instinct sângeros ce se trezește treptat și în cei mai mici. E o lume în care deosebirile încetează să mai fie simple trăsături distinctive, devenind motive de excludere. Un băiat de 8 ani, cum este Dani, nu pricepe adevărata problemă, ci e conștient doar de tensiunea tot mai palpabilă, de schimbările pe care le simte în ordinea de până atunci. Observația lui Aici se iau toți de tine că ești… ești un pic mai negricios decât toți restul din sat. Dac-ai fi în Africa, ai fi mai alb decât toți, așa că nimeni nu s-ar mai lua de tine. Ai putea să râzi tu de ei! scoate în prim-plan nu atât diferențele fizice, ci perspectiva impregnată de către cei din jur. Cuvintele lui Dani, deși nevinovate, ascund o convingere – deocamdată copilărească, dar care arată că inocența nu e distrusă brusc, ci înlocuită lent cu o privire care judecă. Oamenii nu se nasc cu această privire asupra celorlalți, ci sunt învățați să o accepte, să o repete și, în cele din urmă, să o considere normală. Copiii devin o oglindă deformatoare a realității adulților, cei care nu îi consideră pe cei din deal destul de buni încât să merite compasiune sau respect. Astfel, lumea lor nu mai este un spațiu protejat, ci unul extrem de fragil, în care se infiltrează prejudecățile celor mari. Dar oamenii mari se dovedesc mult prea mici să accepte că la finalul zilei cu toții sunt la fel, că sângele lor are aceeași culoare, că lacrimile le sunt la fel de amare, că suferința nu te întreabă cât de sus stai pe vreun deal. Oamenii mari sunt mult prea mici să înțeleagă faptul că frăția nu ține în vreun fel de biologie, ci de îngrijorare, de gândul constant la fratele tău de cruce căruia, cu toate că nu-i știi nici măcar numele ori nu-i recunoști fața printre ceilalți, îi porți grija. În lumea acestor oameni mari cu suflete foarte mici un frate de cruce ar putea fi acceptat, însă nu dacă etnia lui e diferită. Căci pentru ei cei de pe deal nu-s chiar oameni ca toți oamenii. Or tocmai aici începe ruptura reală dintre ceea ce pretindem că știm și ceea ce alegem să ignorăm. Discriminarea nu se naște din necunoaștere, ci din refuzul de a recunoaște în celălalt aceeași umanitate pe care o regăsim în noi înșine. Discriminarea e alegerea constantă de a vedea diferențele înaintea asemănărilor. Dar cum poți rămâne nevinovat într-o lume în care prejudecata a devenit reflex?
Când ce cred pune în umbră ce știu
Iar când bunicul a întrebat-o dacă oamenii răi cărora le ținea întotdeauna partea sunt cumva cei din deal, pe când ăia buni sunt cei care s-au dus, la îndemnul popii, să-i bată cu lanțuri și bâte, bunica a ieșit valvârtej din cameră și-a trântit ușa așa de tare, de-a căzut de pe perete chiar o icoană cu Iisus și sticla i s-a făcut țăndări. Cea mai adâncă rană nu apare din lipsa iubirii, ci e cauzată de diferențele de convingeri. Părerile contrastante, opiniile contradictorii destramă mai mult decât poate uni trecutul, credința sau jurămintele; pentru că acolo unde dragostea devine obișnuință, ea încetează să mai fie în prim-plan și rămâne doar un fundal aproape greu de distins. Ideile devenite convingeri, într-o societate ce nu acceptă deosebiri, au nevoie de spațiu, trebuie să se răspândească, nu tolerează reticență, cu atât mai puțin opoziție. Și atunci nu mai vorbesc două persoane, nu se mai ceartă doi soți, ci două realități incongruente. Ceea ce doare cu adevărat nu e ce se spune, ci faptul că ceea ce pentru unul este firesc, pentru celălalt devine de neacceptat. Romanul surprinde exact această metamorfoză prin care oamenii ajung să trăiască mai mult în universul a ceea ce trebuie să creadă decât în cel al adevărului cunoscut, care se destramă sub impactul fricii și apoi al urii. Astfel, aceiași oameni care odată râdeau la aceleași glume și cărora nu le era teamă să-și spună părerea ajung să fie convinși de o minciună transformată în adevăr, să fie solidari în rău, uitând să privească în jur pentru a vedea unde au ajuns. Fiindcă până nu vezi fumul, nu conștientizezi prezența focului, deși știi că strada din deal arde. Și arde tot din cauza celor buni și uniți, a celor buni care ajung să facă rău împreună. Atunci adevărul devine incomod nu pentru că nu este cunoscut, ci pentru că cere curajul de a privi până la capăt, iar lumea preferă adesea liniștea în locul lucidității – chiar dacă acea liniște e construită pe discriminare, pe suferința altuia, pe inechitate. Într-o astfel de lume, ce afectează atât copiii, cât și adulții, solidaritatea nu mai reprezintă apropiere, ci doar aliniere la aceeași tăcere. Astfel se ajunge la a proteja exact ceea ce dezbină, confundând vinovăția cu greșeala și teama de schimbare sau neacceptarea faptului că ai greșit cu normalitatea.
Urechinii nu sunt încă rechini. Dar pot deveni
Romanul lui Lucian Dan Teodorovici e mai mult decât o poveste dintr-un trecut despre care știm deja că a fost sumbru și e mai mult decât povestea unor oameni dintr-un loc anume. Romanul lui Lucian Dan Teodorovici spune clar că cea mai apăsătoare formă de rasism nu e cea explicită, ci aceea care apare aproape fără a-ți da seama. E cea pe care o conștientizezi abia când e prea târziu. Fiindcă nimeni nu alege în ce familie se naște, unde crește sau cum arată.
Adevărata problemă pe care o surprinde romanul este că prea des spunem și auzim lucruri dureroase sau neadevărate și le repetăm până când ele devin normă și normalitate. Cu toții am fi putut fi în aceeași măsură atât un Doru Diliul ce stă cu mâna ridicată pentru a scăpa de o frică adânc înrădăcinată, cât și unul din deal care-și așteaptă rândul la dentist cu o durere de măsea cumplită și nu primește ajutor fiindcă pentru cei din sat durerea lui e diferită de a lor sau meritată. Ura, disprețul separă. Prieteniile ce odată păreau imune la regulile adulților se destramă și ele. Rămâne, e adevărat, regretul lui Dani că, dacă ar fi știut că momentul în care pornesc cu toții spre gară era ultimul în care toți aveau să fie împreună, poate că ar fi rămas mai mult în el.
Copiii n-au nevoie de scuze pentru a se ierta, n-au nevoie de dovezi pentru a crede și a simți remușcarea, căci orgoliul e încă legat de lumea jocului și totul poate fi luat de la capăt cu o îmbrățișare zdravănă. Cel puțin cât încă răul mai mare nu s-a produs. Acesta e și motivul pentru care romanul mi-a amintit de propria copilărie din care așteptam cu nerăbdare să mă descotorosesc, să mă rup de imaturitate, să devin om mare, să mă simt importantă și părerea mea să conteze. Numai că descopăr tot mai des că oamenii mari nu sunt neapărat mai buni la a înțelege lumea, ci doar mai obișnuiți să ascundă ceea ce simt.
(*Ștefania Șerban este elevă în clasa a IX-a B, mate-info, la Colegiul Național Iași.)
Acolo unde totul începe și se termină cu moarte
Pățisem cam la fel și cu rechinii, cărora le spusesem o vreme urechini, pentru că-n mintea mea numele ăla părea să vină cumva de la ureche.
Uneori e nevoie de un singur incident neprevăzut pentru ca fațada de toleranță și umanitate a unei societăți să se prăbușească, scoțând la iveală prejudecăți pe care le credeam de mult apuse, dar care așteptau doar un pretext pentru a pune stăpânire pe oameni. În romanul Pe unde înoată urechinii, ura nu este un sentiment apărut brusc, ci, mai degrabă, unul cultivat din generație în generație, din familie în familie, de la persoană la persoană, până când rasismul ajunge să dicteze, cu o cruzime absurd de firească, ierarhia dintre săteni și cei din deal. Asistăm la o propagare a unei minciuni colective, la crearea unei alianțe neloiale, menite să ascundă o tragedie înfiorătoare sub pretextul salvării propriei comunități și a imaginii unui copil vinovat, dar cu un statut social privilegiat.
Realitatea acestui mecanism de apărare nu se oprește însă la nivelul adulților. Întreaga acțiune este trecută prin filtrul gândirii lui Dani, un copil nevoit să reconstruiască totul din cioburile de adevăr pe care cei mari încearcă să le ascundă. Treptat rivalitatea, opiniile și principiile diferite ajung să se reflecte asupra universului celor mici, acesta devenind doar o extensie a lumii maturilor și a fricilor ei nemascate. Astfel, romanul lui Lucian Dan Teodorovici ne vorbește despre ușurința cu care ura se propagă, despre modul în care minciuna, odată validată de autoritate, devine mai puternică decât adevărul însuși și conduce la o dramă mult mai mare și mai zguduitoare, marcând trecerea de la individ la o comunitate.
-Dar, pentru că, așa cum știți cu toții, zilele astea au venit peste noi și cu un necaz, nu numai cu bine și cu bucurii, vă spun că trebuie să fim cu toții uniți în lumină. Căci numai uniți în lumină trecem peste orice fel de greutăți (…).
Moartea băiețelului de pe deal nu trezește regrete, compasiune sau remușcări, ci activează instantaneu un întreg sistem de mușamalizare, avându-l (în mod aproape ironic) în frunte pe părintele Augustin, care încearcă încă din primele momente să șteargă urmele faptei apelând la credința sătenilor (Tocmai de aceea vă rog eu pe toți, dragi credincioși, să țineți minte că noi trăim cu ai noștri, așa cum alții trăiesc cu ai lor. Să nu vă grăbiți să faceți una sau cealaltă, că puteți greși față de cei între care trăiți. Așteptați și lăsați timpul s-aleagă grâul de neghină). În spatele discursurilor despre învățăturile biblice, se ascunde mentalitatea unui om ale cărui convingeri sunt influențate de bani, de poziția socială și de dorința oarbă de a menține un echilibru convenabil. Spațiul bisericii se transformă din templu al vieții și al mântuirii într-un perimetru al morții și al tăcerii vinovate – tocmai în noaptea Învierii, acesta devine scena pe care un copil își pierde viața. În loc să emane compasiune, pământul considerat sacru absoarbe o tragedie cumplită, iar zidurile sfinte sunt folosite ca paravan pentru a ascunde faptele comise de Mihnea. Un accident nefericit nu mai este privit ca un moment de doliu și de solidaritate, ci ca un incident periculos ce trebuie îngropat pentru a nu tulbura liniștea satului. Victima este considerată, în fond, o ființă inferioară nu doar fiului familiei Baraban, ci oricărui sătean.
(…)adevărul e că nu știam ce vârstă avea Mihnea Baraban. Tot ce știam despre el era că-i unul dintre băieții mari, cu care cel mai bine e să nu te bagi în vorbă.
Toxicitatea acestui ,,sistem”, menit să-l protejeze pe fiul familiei Baraban de pedeapsa care i s-ar fi cuvenit și să demonstreze puterea sătenilor în fața celor din deal, ajunge să se răsfrângă și asupra celor puțini care au curajul să păstreze o privire lucidă. Vulnerabilul Doru Diliul, singurul martor care ar fi putut demonta scenariul fals, este prigonit și etichetat drept nebun. De aici, dovada faptului că ura nu își limitează manifestările doar asupra comunității care își plânge pierderea, ci se extinde asupra propriilor membri care refuză (voluntar sau involuntar) alinierea și, poate cel mai dureros, asupra universului fragil al copiilor. Cei mult prea mici pentru a-și fi format o opinie proprie sunt nevoiți să absoarbă inconștient prejudecățile adulților, să devină replici în miniatură ale celor lipsiți de milă, disprețul reușind să mutileze prematur până și cele mai lipsite de griji suflete. Copiii își construiesc o lume a lor care nu doar că oglindește realitatea din jur, dar o și distorsionează pe măsură ce încearcă, cu un soi de curiozitate disperată, să-i descifreze umbrele și secretele.
Sigurul care sabotează din interior supunerea la dogmele comunității este chiar Dani. Ceea ce-l desparte de restul băieților este legătura pe care o are cu un băiat din deal, născută dintr-o apropiere întâmplătoare din trecut. Această conexiune este, în esență, una emoțională și profundă. Dani o poartă ca pe un talisman secret până în ultimele pagini ale cărții, ca pe o dovadă că empatia poate supraviețui chiar și în cel mai ostil mediu. Gândindu-ne la fraternitatea simbolică din roman, devine necesar să ne punem o întrebare simplă, dar relevantă și tulburătoare: Ce s-ar fi întâmplat cu Dani dacă ceilalți săteni ar fi aflat despre această frăție de sânge? Probabil că într-o comunitate atât de radicalizată, unde până și un accident nefericit este transformat într-un război de clasă și de rasă, gestul lui Dani nu ar fi fost privit doar ca o simplă răzvrătire copilărească, ci ca o trădare absolută.
(…) am început să merg printre cei adunați acolo, pe șosea, uitându-mă cu atenție la fiecare față de copil pe care-o vedeam. Unii erau plini de funingine, alții destul de curați, unii aveau pături și cearșafuri pe ei, alții apucaseră să se-mbrace cum trebuie. Dar toți erau speriați, iar unii mi-am dat seama că erau răniți. Am văzut și un copil scâncind. Nu plângea, doar scâncea, căci brațul îi era ars de la cot până spre umăr.
Tragedia din final reprezintă dovada că ura, odată apărută și răspândită, nu mai poate fi oprită, căpătând proporții din ce în ce mai mari. Sătenii au avut nevoie doar de un pretext pentru a-și putea revărsa toată cruzimea acumulată, acest sentiment atât de distrugător devenind un foc viu, ce mistuie case, amintiri și vieți. În mijlocul acestui Infern, se află Dani, un copil care privește neputincios noua realitate a unor oameni condamnați doar pentru faptul că sunt diferiți și care încă speră (poate în zadar) că fratele său de sânge a fost salvat. Ne trezim plângând nu doar pentru fumul și cenușa în care se transformă casele acelor oameni nevinovați, ci pentru înțelegerea cumplită că, odată ce am lăsat ura să devină armă, nu mai rămâne nimic de salvat.
-Nu contează, a dat din mână Pilu. E unul dintr-ăia din deal, asta contează.
Așadar, închizând Pe unde înoată urechinii, ne urmărește imaginea unei lumi devastate, în care focul nu a ars doar casele celor de pe deal, ci a mistuit complet până și ultima fărâmă de milă. Asistăm la dezumanizarea unei comunități întregi, care ajunge să fie antrenată de un scop comun – cel al distrugerii. Vedem cum zvonurile țes o poveste ce înghite adevărul. Privim disprețul, intoleranța, mecanismul monstruos care nu se oprește până nu transformă victima în victime.
Astfel, în romanul lui Lucian Dan Teodorovici, suntem condamnați să privim neputincioși cum prăbușirea unei lumi și pierderea brutală a inocenței și a oricărei urme de compasiune ne lasă prizonieri în cercul vicios al urii, un univers sumbru în care totul începe și se termină cu moarte.
(*Ingrid Tudose este elevă în clasa a IX-a E, filologie, la Colegiul Național Iași.)
Fofografii de la Întâlnirea Alecart & Logos cu Lucian Dan Teodorovici realizate de David Rudac.
