Când o carte vorbește despre tine: O vară cu Isidor

Zile leneșe de vacanță care se încolăcesc în jurul tău invitându-te la călătorii pe alte meleaguri, promițându-ți aventuri necunoscute, unele mai palpitante, altele mai molcome. Cele mai la îndemână sunt întotdeauna călătoriile oferite de cărți. Am așteptat cu sufletul la gură cartea Veronicăi D. Niculescu, fiindcă promitea clipe de neuitat. De mai multe ori, intrând în librărie, mi se spusese că încă nu este, dar în curând… Apoi am plecat pentru câteva zile și când m-am întors, chiar a doua zi, am găsit-o. Volumul se răsfăța pe rafturile din Cărturești și de pe copertă îmi făcea cu ochiul Isidor, condorul pe care apoi l-am ținut și eu alături pe pernă asemenea Serenei. Am parcurs pe nerăsuflate cartea, deși aș fi vrut ca paginile să se lungească interminabil și zborul lui Isidor să nu însemne sfârșitul întâlnirii mele cu el. M-am surprins privind de câteva ori pe fereastră, căutând un punct minuscul printre blocurile din Iași. Nu stau în Sinaia, orașul meu nu e înconjurat de munți, dar cine știe? În afară de silueta pisicii mele nu am zărit deocamdată nimic, dar urmele lăsate de Isidor sunt aici, în sufletul meu.

Prizonier în vara altcuiva

O vară cu Isidor a însemnat pentru mine o avalanșă de sentimente, câteva lacrimi în colțul ochiului, curiozitatea de a descoperi emoțiile unei fetițe și ale prietenului ei de o vacanță, straniul condor Isidor, o lume familiară și totuși nouă. M-am bucurat să observ stilul domol, impregnat de poezie și în același timp palpitant al volumului.

Serena este o fată de vârsta mea (are 13 ani, un telefon mobil, două prietene, părinți grijulii – deci, semănăm!)), cu o personalitate puternică. Ea aude la știrile de seară despre bătrânul Isidor, devenit cel mai vârstnic locatar de la Zoo și e atrasă de el. Povestea este spusă din două perspective: pe de o parte sunt trăirile fetiței așa cum le înțelege ea și pe de alta, gândurile condorului, care a stat 40 de ani în captivitate. Ideea mi-a plăcut, mi-am zis că Veronica D. Niculescu e prietena mea, căci, iată, și eu scrisesem un fel de nuvelă în care un băiat și o pisică prezentau din perspective diferite viața și dacă Isidor se bucură de atât de mult succes, cine știe… E adevărat că perspectiva fetiței este mai cuprinzătoare decât a condorului, dar a lui mi s-a părut mai reflexivă, mai tristă tocmai prin inocența pe care o presupune.

Cei doi se întâlnesc (de fapt, se reîntâlnesc) într-o zi de duminică, la grădina zoologică, unde Serena merge împreună cu părinții ei. Fetița este pasionată de fotografie și de plante (are în fața blocului două magnolii a căror frumusețe o admiră de la fereastră, cunoaște o mulțime de lucruri despre flori și arbori pe care i le va împărtăși apoi prietenului ei). Condorul este la rândul lui deosebit: știe să scrie și să citească, lucrul pe care doar fetița îl va afla. El a învățat asta studiind plăcuțele de pe fiecare cușcă a animalelor alături de care a stat de-a lungul vieții la zoo.

Prima întâlnire dintre ei nu a fost atât de fascinantă. Isidor era obișnuit doar cu persoane lipsite de curiozitate, antipatice („însă de obicei oamenii trec mai departe, așezându-și mai bine o cască în ureche, ascultând muzica lor”), cu copii care-l confundau cu un vultur sau treceau grăbiți către alte animale mai interesante: frumoasa bufniță albă ca cea a lui Harry Potter sau papagalii colorați. Rar întâlnea compasiune sau interes din partea cuiva, de aceea și luase obiceiul de a se face aproape nevăzut, în ciuda mărimii sale neobișnuite. O mască te poate proteja de nepoftiți. Dar ea nu te împiedică să auzi cuvintele unei fetițe care va deveni pentru tine o zână. O fetiță cu păr castaniu și adidași verzi.

A doua zi Serena descoperă într-o fotografie făcută printre gratii condorului, un mesaj care o pune pe gânduri: „AJUDOR”. Înțelege nevoia de libertate, dar și singurătatea lui Isidor și ia o decizie curajoasă. Hotărâtă, concepe un plan de salvare și cu ingeniozitate se va ține de el.

Două lumi sau despre cum se schimbă perspectiva și minunile există.

M-am gândit mult la cele două lumi pe care le propune romanul. Pentru Isidor, viața în cușcă înseamnă o lume mică, departe de amintirea munților pe înălțimile cărora văzuse lumina zilei și simțise tentația absolutului. O lume în care condorul se oglindește doar în privirile indiferente ale celorlalți: „Mă văd în reacțiile lor. Mă văd în spaima lor, în oroarea lor”. Doar foarte rar în admirația lor, care de cele mai multe ori vine din forța pe care o degajă aripile lui desfăcute și gâtul pleșuv și lung. E apoi cealaltă lume, a visului, a cântecului pe care îl îngână și a fetiței. E lumea libertății despre care Isidor nu mai știe foarte multe, dar pe care o păstrează în amintire. Când Serena a reușit să îl salveze, el a înțeles că există într-adevăr zâne și că ele uneori coboară și în viața bătrânilor condori lipsiți de speranță (și nu doar o dată cum gândește inițial, ci de mai multe ori). Cu toate că Isidor visase de mult timp la libertate, a uitat ce înseamnă ea și de aceea nu a putut să zboare spre locurile visate. Zilele petrecute alături de Serena l-au făcut să înțeleagă treptat frumusețea lumii și a lui însuși, să descopere încrederea, sentimentul de siguranță și iubirea necondiționată.

Adolescenta trece prin multe dificultăți pentru a-l ascunde și a putea avea grijă de prietenul ei. Chiar pleacă singură la Sinaia, renunțând la vacanța cu părinții la mare, adăpostindu-se într-o vilă părăsită din mansarda căreia va face un cuib primitor pentru neliniștea unui pui de om și bătrânețea unui condor de care știe că va trebui să se despartă. Căci trebuie ca Isidor să reînvețe să zboare și trebuie ca ea să se reîntoarcă acasă, în apartamentul părinților și la viața de zi cu zi. După momente emoționante, nopți dormite împreună, cei doi urmează să se despartă, iar Isidor să se îndrepte spre Munții D’Or. Dualitatea sentimentelor fetiței este atent prezentată: bucuria că el va fi din nou liber, dar și teama pentru ceea ce va urma și, în special, regretul că a pierdut un prieten.

Povestea în sine este simplă, dar ceea ce impresionează sunt imaginile și stările pe care autoarea le creează, care reflectă apropierea profundă dintre fetiță și păsăroi.

Fiecare dintre noi are nevoie să se simtă frumos și curajos și demn de a fi admirat.

O scenă care m-a impresionat prin simplitate și emoție (fiindcă vorbește despre ceea ce suntem și despre felul în care ne dorim să fim văzuți de către ceilalți) este atunci când Isidor, fascinat de frumusețea unor cercei cu rubine, găsiți în casa abandonată, constată că are o ureche mai sus și una mai jos și că, de fapt, este foarte urât. Dezamăgirea, rușinea, tristețea îl copleșesc. Atunci fetița îi spune: „Te plac așa cum ești. Ești atât de frumos și uite cum zbori, deși atingi încă pământul”. Fiecare dintre noi are nevoie să se simtă frumos și curajos și demn de a fi admirat. Fiecare are nevoie de cineva care să îl iubească necondiționat. Fiecare are nevoie să fie încurajat să îți desfacă aripile și să zboare.

Și dacă mai adaug la asta și imaginile care însoțesc călătoria celor doi, cred că puteți să înțelegeți de ce O vară cu Isidor a reprezentat un moment în care am regăsit cea mai atrăgătoare parte a copilăriei pe care am trăit-o și a frumuseții din fiecare dintre noi.

În final, peste șapte ani, fata vizitează din nou casa abandonată care devenise hotel. Nu ca turistă, ci fiindcă a câștigat un concurs de fotografie. Își amintește de Isidor și se întreabă, căutând un punct pe cerul limpede de vară, cu siguranță nu pentru ultima oară: „Isidor, unde ești?”. Odată cu ea, mă întreb și eu unde se ascunde prietenia necondiționată dintre un suflet de om și sufletul unei ființe care pentru ceilalți e doar o necuvântătoare, dar care pentru cei care nu au renunțat la vise e un prieten adevărat. Îmi mângâi pisica încolăcită la picioare, închid cartea cu Isidor și mă gândesc la următoarele aventuri ale verii recunoscător Veronicăi D. Niculescu pentru momentele petrecute alături de Serena și Isidor. Ce bine că e încă vacanță! Nici nu mai contează că azi e sâmbătă :)

Notă: Lângă volumul Veronicăi D. Niculescu este pisica mea care a fost la fel de curioasă ca mine să descopere aventurile lui Isidor, deși cred că nu și-ar dori să împartă cameră cu un condor adevărat.

 

*Horia-David Munteanu, elev în clasa a VII-a la Colegiul Național Iași, este autorul volumului Harta sufletului meu (Călătorie în lumea părinților) apărut la editura Adenium în anul 2016.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.