Kinderland este cel de-al treilea roman al Lilianei Corobca si tratează problema emigrării ce nu încetează să afecteze zeci de familii din România și Republica Moldova. Este arhicunoscut faptul că din ce în ce mai mulţi oameni pleacă în străinătate de nevoie, după „bani lungi”, însă autoarea a ales să prezinte modul de viaţă al copiilor ce trebuie să se descurce singuri în ţară. Povestea este spusă din perspectiva Cristinei, o fată de 12 ani, devenită bruc responsabilă cu educarea si creşterea fraţilor mai mici, Marcel și Dan. Cei trei trăiesc într-un sat din Republica Moldova, în care majoritatea celor care au rămas sunt copii în aceeaşi situaţie cu a Cristinei sau vârstnici care nu mai au mult şi dau şi ei în mintea copiilor. În această „junglă” în care nu mai există autoritate și viața se derulează fără menajamente, ei învaţă să supravieţuiască, speranţa întoarcerii părinţilor fiind singurul lucru care-i motivează în lupta pe care o poartă zi de zi.
De-a lungul romanului, Cristina fie se adresează mamei, fie se confesează la modul general, gândurile și trăirile ei făcând tot farmecul cărţii împreună cu autoironiile moldoveneşti. Uneori însă limbajul ei, deşi nonşalant, trădează faptul că naratorul-copil este doar o mască a autoarei. Aceste secvenţe alternează cu cele de o inocenţă tipică. Trecerile de la discursul problematizant, generalizant, la notațiile percepțiilor copilărești se realizează firesc, dar este evident că autoarea se implică din moment ce nu se poate abţine să nu reflecteze asupra consecințelor fenomenului emigrării sau a altor aspecte sociale, simţul critic fiind prezent în subtext și alterând limbajul personajului. Astfel, în ultimul capitol, viziunea Cristinei este clar una prea matură pentru o copilă de 12 ani. Nu este sigur dacă Liliana Corobca a vrut să arate maturizarea precoce a fetei sau a renunţat la masca de copil, dar, cu siguranţă, a reuşit să închidă romanul într-un mod ce pune cititorul pe gânduri.
Pe lângă tema centrală, se dezvoltă treptat teme secundare, precum relaţia dintre femei şi bărbaţi în societate sau violenţa în familie. Cum într-un mediu închis precum satul, prejudecăţile sunt trasmise mai departe copiilor, Cristina pare să fie singura care este revoltată de felul cum sunt tratate femeile: „Bărbaţii ăştia pleacă după bani, lăsându-şi femeile singure acasă, cu toată gospodaria pe umeri. Femeia ară, femeia seamănă, femeia culege, femeia coseşte…Și cum să se descurce o femeie de una singură?”. Prietenele Cristinei nu iau nici ele atitudine, considerând că subordonarea este ceva firesc: „Lia a spus că nu-i bine să creşti băieţii fără fete, devin pe urmă timizi, retraşi şi proşti. Fetele sunt mai viclene şi mai mincinoase. E destul să-şi ridice una fusta că-l şi obligă să se însoare. Las’ să le mai pipăie puţin, să le dezbrace, că nu rămân gravide de la asta, le place şi lor, altfel n-ar sta, ca oile”. Ideile preconcepute se răspândesc rapid și chiar fraţii mai mici ai Cristinei se cred mai bărbaţi dacă vorbesc despre fete folosind expresii injurioase. Ce-i drept, ei nu fac decât să imite ce văd şi ce aud, dar lumea în care cresc pare a le întări convingerea unei superiorități atavice. Vocea fetei de 12 ani este singura care dobândește inflexiunile unui judecător lucid, criticând uneori realitatea aspră în care trebuie să trăiască, „prezentând” cazul unei femei bătute periodic de soțul abrutizat sau pe cel al unei fete de „căpşunari” care este abuzată de unchiul alcoolic.
De asemenea, violenţa domestică este privită și analizată prin aceeași ochi prea maturi pentru vârsta pe care o are Cristina: „Exemple de taţi răi găseşti câte vrei, că-s cam toţi beţivi şi-şi bat copii. Ba chiar şi tatăl nostru ne bate când stă mai mult pe acasă”. Cu toate acestea, ea încă mai priveşte întoarcerea părinţilor ca o salvare. Există secvenţe în care dorul o copleşeşte atât de mult, încât nu mai vede rostul banilor. Consideră că are nevoie de afecţiunea părinţilor mai mult decât de o haină nouă sau o masă caldă.
Se regăsesc numeroase scene înduioşătoare care lasă să se înţeleagă că dragostea şi grija unui părinte sunt incomparabile. De exemplu, tentativa lui Marcel de a-şi construi un tată hibrid din haine mai vechi sau modul în care copii vorbesc pe rând la telefon cu părinţii lor: „Marcel, care ştie toate cuvintele şi vorbeşte fără încetare, de terbuie să te răsteşti la el: taci, măi, moară stricată, la telefon nu zice decât mama mama mama. Tot vocabularul lui se reduce la acest cuvânt, pe care îl rosteşte pe toate tonurile, de parcă ar cânta, iar noi plecăm de lângă el, ca să nu izbucnim în plâns”.
Aspectele clasice ale vieţii la ţară dau o notă de autenticitate: bătăi pe toloacă, prima dragoste, cum se scoate o căpuşă din piele, cum îşi pune Cristina fraţii în ham ca să-i plimbe, cum se tem copii de hoţi noaptea etc. Motivul magiei poate părea puţin cam forţat si prea fantezist, câteodată dând impresia că are numai rolul de prelungire a temei principale. Sfârşitul romanului este însă direct si tulburător, accentuând nevoia de a medita asupra unor teme grave precum singurătatea și moartea.
Deși acțiunea curge de la sine şi este uşor de urmărit, autoarea are uneori tendinţa să insiste pe un anumit aspect, riscând să diminueze suspansul. Caracterul moralizator si tema centrală a cărţii sunt construite prin acumulare, tocmai de aceea poate impactul ar fi fost mai mare dacă romanul ar fi fost esenţializat sub formă de nuvelă. Oricum, Kinderland rămâne o carte puternică, un roman care expune aspectele unei cruzi realităţi şi care ne deschide ochii asupra vulnerabilităţii copiilor Cîntr-un mediu lipsit de protecţia părinților.
Ioana Colac este în clasa a IX-a la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași
