Marea petrecere este un roman despre familia de ieri și de azi, nu despre o familie anume, dintr-un timp revolut, dintr-un alt spațiu, ci despre familia de aici și de acum, despre orice familie care, deși se confruntă cu alte probleme decât cea a lui Leonid Damian, devine recognoscibilă, oricând posibil a noastră. E o familie pe care o descoperim pătrunzându-ne de vocea protagonistului ce descompune, disecă, analizează și nu iartă nimic din dedesubturile unei realități umane aparent obișnuite. E o familie lovită de realitatea dură a vieții. O familie răpusă de aceeași boală, cancerul, unită prin înstrăinarea resimțită individual, pompând împreună o iubire care nu știe să se exprime altfel decât prin gesturi mărunte, ininteligibile pentru ceilalți membri ai ei, dar care creează o reală interdependență.
Leonid este personajul principal, prin ochii căruia parcurgem cele 21 de capitole ale cărții, capitole construite simetric sub forma unor scrisori tardive, confesiv-explicative, adresate surorii, mamei și tatălui. Niciunul dintre ei nu mai este, prin urmare demersul e menit mai degrabă să rezolve o traumă, să închidă niște răni, să micșoreze înstrăinarea celui rămas să poarte în continuare povara vinovăției de a fi într-un anumit fel, de a trăi, de a nu putea să salveze nici măcar familia pe care a întemeiat-o la un moment dat. Doar câteva interludii – adresările către fetița lui, Miruna, rup ritmul acestor adresări dureroase.
Singurătatea, starea de prizonierat, neputința, frustrarea, conștientizarea absenței vreunui sens devin constante ale labirintului pe care este nevoit să-l traverseze Leonid. Cu toate acestea, iubirea și iluzia se prind de mână în jocul realității, invadând personajul de sentimente ce îmblânzesc, în propria-i minte, viața. Moartea acaparează peisajul tulbure ca un fior general, răsunând în sufletele și în mințile tuturor precum Anotimpurile interpretate de Nigel Kennedy la violoncel; e moartea venită să alunge liniștea și amorțirea interioară țesute din minciuni sau adevăruri spuse doar pe jumătate.
Cartea poate fi citită așadar, ca o transpunere a trecerii/petrecerii existenței, a trăirii îmbibate în iubire, frică, vinovăție, violență, neputință și dezamăgire.
Într-un al doilea plan, intim legat însă de cel dintâi, regăsim societatea noastră „cea de toate zilele”, plimbată precum un copil printr-un cerc continuu al iluziei numit „viață”. Este o lume semilarvară, cu instincte puternice de supraviețuire, în care se impune cel vorace, cel fără scrupule „omul nou” fiind doar vechiul nomenclaturist cu instinctele de prădător treze. O lume mizeră, dar care trăiește cu privirea îndreptată către o hologramă ce dă iluzia unei vieți mai bune, mai intense, mai adevărate. Cu cât propriul adevăr e mai dureros sau mai monstruos în manifestări, cu atât fascinația hologramei e mai puternică, beția mai adâncă, vertijul mai puternic, existența mai grotescă.
În altă ordine de idei, romanul lui Petre Barbu atrage prin acuratețea și prin diversitatea stilului, prin perfecta frazare, prin capacitatea autorului de a crea efectul de real. Cititorul se plimbă pe parcursul lecturii printr-un univers paralel, viu, într-un tren cu ruta București-Galați, într-un altul pe ruta Galați-Bârlad sau poate mai departe, mergând spre nicăieri, dar continuând să descopere eșecul unor vieți apropiate.
