Romanul Pe unde înoată urechinii, scris de Lucian Dan Teodorovici, nu prezintă un simplu accident, ci face referire la un act deliberat de ură împotriva unei întregi comunități. Nu te naști urând, ci înveți să urăști chiar de la cei care ar trebui să fie pentru tine un etalon al moralității și al toleranței. Când crești într-o casă în care este cultivată răutatea este dificil să-ți schimbi de unul singur traseul, dar nu imposibil. În fond, ai fost înzestrat cu rațiune proprie, deci poți distinge răul de bine, însă acest lucru ar însemna să accepți că cei dragi ție, familia ta, părinții tăi, greșesc și sunt, în adevăratul sens al cuvântului, niște brute. Devine mai ușor, prin urmare, să dai vina pe ceilalți, pe cei „diferiți”, ce nu se încadrează în anumite norme, pe care nici nu știm cine, când sau de ce au fost stabilite. E dureros că încă trăim într-o astfel de lume, că după atâtea secole în care s-au derulat atâtea tragedii chiar sub ochii noștri (ai umanității), soldate cu un număr incalculabil de pierderi de vieți omenești, noi încă îl judecăm pe cel de lângă noi pentru ceva ce nu ține de alegerea personală. Rasismul continuă să persiste în ciuda aparenței că am evoluat ca societate. Probabil că nu conștientizăm că, atunci când ne ascundem telefoanele sau ne ținem mai strâns gențile în tramvai, noi tot ură propagăm. Bineînțeles că amploarea unor astfel de gesturi nu este egală cu a celor din roman, însă, din păcate, distanța nu e mare.
Poate că ar trebui să preluăm exemplul lui Dani și al fratelui său de cruce, căci între ei nu există distanță sau resentimente. Se văd unul pe altul doar ca fiind niște copiii, nimic mai mult sau mai puțin, iar puși unul lângă altul, descoperim că nu sunt deloc diferiți, având același limbaj, același sânge în vene, lucru pe care-l sesizează cu ochii lor atunci când își crestează palmele pentru a completa ritualul înfrățirii, preocupări comune și o îngrijorare similară legată de acel război unilateral din satul lor; spun similară fiindcă pentru unul dintre ei este de neînțeles, însă celuilalt îi pune viața în pericol. Prietenia nu ține cont de casa în care stai, de familia din care provii sau de etnie. Dani, deși are abia opt ani împliniți, și bunicul lui par a fi unele dintre puținele persoane care rămân lucide în sat. Singurul lucru pe care îl poate face copilul este să îi transmită, inocent, fratelui său de cruce că, dacă acesta ar pleca în Africa, nu ar mai avea probleme și ar putea el să râdă de ceilalți. Este o observație complet nevinovată a băiatului, dar ascunde și o notă involuntară de rasism, căci nu înțelege pe deplin cum se simte prietenul lui și, până la urmă, nici nu ar avea cum; realitatea sa nu a fost niciodată marcată de astfel de probleme, la care nici măcar nu s-a gândit cu adevărat. Din păcate, doar două persoane, anume bunicul și Dani, nu pot produce o schimbare, mai ales când una dintre ele e încă în școală primară, iar cei din jurul lor se află într-o stare de nebunie, în frunte cu preotul Augustin, cel care ar fi trebuit să propovăduiască doar toleranță, egalitate și iubire față de aproape și să realizeze slujba de înmormântare pentru orice creștin. Se pare că, uneori, banii sunt mai importanți decât cele sfinte, chiar și decât viețile unor oameni nevinovați.
„Vreți să vă fie bine? Atunci, de azi înainte, nimic din ce era pe foile astea nu s-a întâmplat. Vedeți? Le-am rupt, s-au dus, nu mai există!”. Și apoi a fărâmițat de tot hârtiile și le-a aruncat la coșul de gunoi. Așa a fost. Și de-aia s-au întors la școală și n-au zis nimic.
Banii nu atrag doar preotul de partea lor, ci și organele de ordine, cele care ar trebui să asigure siguranța tuturor, chiar și într-un regim politic totalitar, care susținea egalitatea indiferent de originea oamenilor. O crimă odioasă devine foarte ușor de mușamalizat când este plătit prețul „corect”, iar cei ce suferă fac parte dintr-o categorie vulnerabilă. Gurile puținilor martori sunt închise prin impunerea unui climat de teamă, iar cel care continuă să povestească ceea ce a văzut, Doru, poreclit și Doru Diliul, este trimis înapoi în orfelinatul din care abia scăpase, plătind un preț mult prea mare, deși nu greșise cu nimic. Pentru binele familiei Baraban, cea din care provine vinovatul, sunt distruse o mulțime de vieți: cea a copilului ucis în curtea bisericii, implicit a familiei sale, viața lui Doru, periclitată deja de nenumărate ori de regimul comunist și de ororile din casele de copii, viața comunității din deal, dar și a celei din sat, scindată între două perspective contradictorii. Nu poți provoca moartea cuiva – chiar dacă a fost un accident – iar apoi să pretinzi că a fost o greșeală nevinovată, produsă din neștiința proprie copilăriei: nu oricine are pușcoace cu praf de pușcă pe țeavă, nu oricine îi amenință pe cei din jur că le zboară creierii, nu oricine se adresează cu apelativul cioroiu dracu’, nu râde în batjocură și nu trage cu pușca lângă capul altui copil pentru a-l speria și a-l surzi. Nimic nu a fost întâmplător, iar reacția ulterioară a lui Mihnea și a familiei lui demonstrează că nu a existat nicio urmă de regret. În acel moment nu și-a dorit dinadins să omoare (doar să se impună, să umilească), dar nu fiindcă i-ar fi păsat, ci fiindcă îl speria ideea de a avea probleme cu legea, iar acțiunea, odată săvârșită, nu a activat nicio urmă de remușcare. Cei din sat se gândesc apoi la tinerețea sa, însă oare la cea a băiețelului mort de ce nu se gândesc? De ce viața și copilăria lui contează mai puțin? Doar pentru că provine de pe deal și a îndrăznit să stea în curtea bisericii în seara de dinainte de Înviere, sperând să primească și el colaci, pască și poate chiar câțiva bani? Nu numai că moartea copilului nu are niciun impact asupra sătenilor, mai mult decât atât, ei ajung să-i discrimineze pe cei din deal, transformându-le existența într-un calvar, sub pretextul; a se apăra împotriva a ce? a unor oameni îndurerați, care trăiesc o tragedie ce n-ar fi trebuit sub nicio formă să aibă loc? a unor oameni care-și trimit copiii la școală și care muncesc? a unor oameni care merg la stomatolog din cauza unei dureri de măsele? sau a unor oameni care adună niște pește, ce oricum s-ar strica, pentru a-l pune la uscat? Prostia și cruzimea ating cote terifiante în romanul scris de Lucian Dan Teodorovici.
A zis că, după ce ăia au luat banii, el nu mai era așa sigur că băiatul Barabanilor l-a omorât pe copil. Că nu știm noi cum fac ăștia? Le rup picioarele la copii ca să poată să cerșească, unii chiar cică-i pun la tren ca să le taie picioarele, ca să câștige mai mult pe urma lor. Și-acuma, să fim serioși, că doar n-a vorbit cu păcat părintele Augustin, chiar știm asta.
E mai ușor să-i învinuiești pe alții decât să accepți că răul se află chiar lângă tine sau, mai bine zis, în tine. Cei din sat pornesc acel „război” împotriva celor din deal pentru a justifica lucrurile întâmplate, pentru a dovedi fie că acel copil a fost ucis de ai lui, fie că n-a fost ucis deloc, ci doar folosit, în ambele ipoteze, ca un mijloc de a stoarce bani de la familia lui Mihnea Baraban. În reacția lor se manifestă stereotipuri și prejudecăți, împletite cu minciuni, dezinformare și frică față de propriile acțiuni. Este căutat un țap ispășitor care să spele păcatul lui Mihnea și să scape populația satului de o astfel de povară. Totodată, incidentul este prilejul ca sătenii să-și scoată la iveală o ură necunoscută până atunci. E momentul să-i alunge pe cei pe care nu i-au vrut niciodată în preajma lor, chiar dacă nu au niciun argument real. Domnul Popovici, de exemplu, îi urăște fiindcă într-o noapte, pe când era tânăr și lucra la fabrica de mobilă, l-au bătut câțiva pentru a-i lua salariul, fiind nevoit după aceea să se pensioneze pe caz de boală. Totuși, cei care l-au atacat nu erau dintre cei din deal, ci unii veniți din oraș, însă după spusele crâșmarului Iancu Predescu: ce, crezi că ăștia n-ar fi făcut tot așa dacă ar fi avut cum? Prin urmare, toți cei din acea comunitate sunt la fel, iar dacă unul a făcut ceva rău înseamnă, implicit, că și ceilalți ar face-o. Totuși, de ce acest raționament nu se aplică tuturor, prin urmare și lor, celor din sat? Dacă Mihnea Baraban a ucis un copil înseamnă că, automat, vina ar fi a tuturor. Este clar că este o ipoteză ilogică, care nu se susține în niciun fel, însă care nu-i oprește din a-i amenința și a-i speria în repetate rânduri pe cei din deal. Din nou, ne dăm seama că este o ură irațională, bazată doar pe vorbe ce nu se află în conformitate cu realitatea. Este foarte nedrept faptul că, dacă situația s-ar fi întâmplat invers, iar un copil din deal ar fi ucis un copil din sat, reacția sătenilor ar fi fost aceeași: ura împotriva lor. Se pare că oricum ar fi, este vina celorlalți, deși ei nu încearcă nici măcar o clipă să se răzbune sau să riposteze, știind că situația s-ar agrava în defavoarea lor în momentul în care ar acționa.
Acuma, dac-un preot a vrut să-l îngroape și-așa, nimeni nu s-a gândit că-i vreo belea, că de unde să știe? Și uite c-au dat-o acum cotită și mulți îi cred. Numai că eu l-am văzut cu ochii mei și era tot cusut pe față și mă-sa cu ta-su crăpau de plâns. Îți zic drept că ți-era de-ajuns să te uiți la ăia doi cum crapă de plâns și deja știai cum stă treaba, nu-ți mai trebuia nimica.
Într-adevăr, doar văzând suferința părinților, cei din sat ar fi putut înțelege că ceea ce s-a întâmplat nu poate fi așezat sub semnul îndoielii. Evident că nu le-a păsat nici măcar de înmormântarea copilului, îngrijorându-se din primul moment doar în legătură cu soarta lui Mihnea. Nici măcar nu i-au lăsat să-și trăiască doliul, i-au umilit, oferindu-le bani și forțându-i să plece de acolo, deși nu erau convinși că vor să facă așa ceva; morții cu morții, vii cu vii, după cum spune părintele Augustin. Mai apoi, le-au distrus comunitatea și locuințele, ajungând, în cele din urmă, să le incendieze casele. Cititorul resimte pe tot parcursul romanului o anumită spaimă, chiar repulsie, față de josnicia și răul ce pun treptat stăpânire pe oamenii care se consideră de treabă, convinși că acționează în numele dreptății și al binelui.
Vezi, de-aia nu-i convenea să povestească, că nu putea, săracul să-i facă să priceapă pe cei care n-au trecut prin asta. Crezi că nu știa și el că nu-i normal să umble așa, cu mâna ridicată? Știa. Doar c-acolo-șa, la casa de copii, odată ce ridica mâna, se liniștea. Că gata, scăpa de frică pentru restul zilei, nu-și mai lua nici o bătaie, chiar dacă, fără să vrea, făcea ceva ce nu-i convenea educatorului.
Ne întâlnim de-a lungul cărții cu încă o realitate dureroasă, anume cea a orfelinatelor groazei din România perioadei ceaușiste. În urma decretului 770/1966, numărul nașterilor a crescut, în mod evident determinând, simultan, creșterea numărului de copii abandonați. Foamea, frigul, igiena precară, lipsa unui sistem de îngrijire și comportamentul abuziv al celor care ar fi trebuit să ajute acești micuți plasați în orfelinate le produceau diferite handicapuri și probleme grave de sănătate. Doru Diliul face parte din acea generație distrusă, a cărei existență s-a rezumat la chin și abandon, care a crescut fără părinți, fără iubire și fără vreo grijă reală din partea statului. Dezinformarea din sat a ajuns la un nivel atât de ridicat, încât chiar și suferința lui Doru ajunge să fie considerată neadevărată, deși se observă clar că are niște deficiențe. Tocmai prietenul lui Dani, Pilu, încearcă să-și convingă prietenii că acestuia îi va fi mai bine la casa de copii decât locuind în acel canton, căci, până la urmă, poveștile lui despre bătăi erau complet de necrezut. Nu este de mirare că Pilu este fiul doamnei Hristea, cea mai înfocată susținătoare a părintelui Augustin, cea care duce toate bârfele dintr-o parte într-alta a satului. E dureros că noi, nici măcar în prezent, nu știm foarte multe despre aceste orfelinate ale groazei, care au pricinuit moartea a peste 15.000 de copii în doar câteva decenii. Mă îngrozește ideea că încă există oameni care contestă ororile totalitarismului și care susțin că, până la urmă, decretul a sporit natalitatea. Este adevărat, se nășteau mai mulți copii, însă cu ce preț, având în vedere câți au sfârșit în astfel de centre terifiante? Totuși, neștiința lui Pilu poate fi parțial de înțeles, căci regimul își ascundea crimele prin intermediul unei propagande abile, dar nu în totalitate scuzată, fiindcă a avut un exemplu viu în fața sa, iar faptul că nu i-a stârnit în niciun fel empatia demonstrează indiferența. Prin urmare, Doru devine o victimă colaterală, aflându-se în locul nepotrivit la momentul nepotrivit și neputând fi redus la tăcere. Nu a fost crezut, suspectat fiind de nebunie. Observăm însă că nu este în totalitate lipsit de discernământ, știind să citească și bucurându-se enorm când i se oferă Cei trei muschetari, iar în alt moment dorind să afle cauza pentru plânsul lui Dani și fiind un foarte bun jucător de șah. Mărturia lui era, deci, veridică, dar acest lucru deranja autoritățile corupte și pe părintele Augustin, susținătorul ascuns al revoltei împotriva celor din deal, care, de altfel, îl și trimite înapoi la orfelinat pe Doru.
Iar dacă acum mă puteam mândri un pic în fața bunicului cu cuvântul rostit, cu urechinii fusese exact pe dos, adică mă cam făcusem de rahat în fața vărului Gil. Care mai întâi a râs strașnic de mine, iar mai apoi m-a întrebat, cu o moacă-ngrijorată în bătaie de joc, pe unde înoată urechinii, cumva și pe la noi prin râu? Că doar știe orice prost, prin mări și oceane înoată numai rechini, pe când urechinii ăștia pot fi peste tot.
Poate cel mai frapant aspect al romanului scris de Lucian Dan Teodorovici este că întâmplarea e relatată din perspectiva unui copil, a modului în care percepe el lumea, alături de prietenii săi. Fiecare este pus în situația de a alege o tabără, deși niciunul nu are încă maturitatea necesară pentru a lua o astfel de decizie. În consecință, unii își ascultă cu sfințenie mamele, cum face Pilu, alții se răzvrătesc împotriva taților colaboratori cu Securitatea ce vor să-i includă și pe ei în treburile lor murdare, precum Dudu, unii rămân neutri, anume cei doi frați pocăiți, alții își schimbă hotărârea în funcție de părerile prietenilor, asemenea lui Gil, iar unii, mai puțini, rămân morali de la început, până la final – Dani. El are, de altfel, ceva în plus: exercițiul prieteniei cu fratele său de cruce. Pentru toți, lumea adulților se transformă într-un mister, format din frânturi de conversații contradictorii, certuri familiale, incidente violente în sat și anchete suspecte realizate de miliție. Niciun copil nu ar trebui să se confrunte cu așa ceva, indiferent dacă provine din sat sau de pe deal. Prin utilizarea perspectivei unui copil, Lucian Dan Teodorovici imprimă o amprentă de inocență și curiozitate asupra a ceea ce urmează să se petreacă, accentuând gravitatea faptelor.
Dar de unde-au venit? (…) Noi de unde-am venit? Am picat din cer? Chiar crezi că ne-a pus aici Mâna aia a lui Dumnezeu sau ce? Toți am venit de undeva?
Finalul tulburător al romanului ne îndeamnă să ne întrebăm care sunt granițele cruzimii umane. Dacă până atunci am fi putut încerca să găsim scuze sătenilor, chiar dacă insuficiente, de acolo nimic nu mai poate fi scuzat sau iertat. Este manifestarea clară a răului intenționat, exercitat fără milă asupra unor oameni nevinovați. Nimic nu va putea despăgubi comunitatea respectivă, căci pierderile suferite au fost mult prea grave. Până și Dani, protagonistul romanului, resimte acea pierdere, căci conștientizează că este posibil să fi murit chiar fratele său de cruce, deși, pentru el, este de neconceput. Imaginea este una apocaliptică, ilustrând modul în care arată discriminarea și ura rasială, dezbinarea și intoleranța, iraționalul.
Astfel, romanul Pe unde înoată urechinii, scris de Lucian Dan Teodorovici spune o poveste, din păcate, oricând posibilă. În forme mai subtile, poate, dar la fel de periculoase. O poveste despre cât de ușor se propagă ura, despre cum ne transformăm în ceva de nerecunoscut.
*Ana-Maria Ailiesei, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
