„You’re on Earth. There’s no cure for that.”
Nu există leac pentru tratarea suferinței omenești. Și de ce ar fi nevoie să se găsească unul? Oare nu face tocmai căutarea lui ca existența noastră să însemne ceva mai mult decât o rătăcire?
Mai presus de conviețuire, de supraviețuire, se află trăirea vieții. Ea înseamnă – cu fiecare respirație, cu fiecare zi, cu fiecare gest, cu fiecare alegere – și speranță. Ce alege fiecare să facă din și cu ea, în ce reușeste să o transpună, depinde exclusiv de propriile dorințe – pentru că, până la urmă, despre ele este vorba neîncetat, în orice colț al lumii, ca și în romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari, unde totul, chiar și aceste așteptări de la viață pe care personajele le construiesc în limita legăturilor formate și a propriilor experiențe, este Clandestin.
Auzi, tu ce înțelegi prin clandestin?/ Dorințele oamenilor./ Dorințele oamenilor?/ Alea adevărate, chestiile care‑i fac să suporte viața, alea neștiute, secrete.
Clandestine sunt traseele parcurse de Iustina prin diferite orașe ale României, cu opririle în pensiuni și mesajele trimise fratelui ei vitreg, clandestine sunt întâlnirile cu farmacistul Virgil și convorbirile cu Grigore, singurul om respectabil din Băile Sângeorzului, clandestine sunt descoperirile unor evenimente din trecutul comun al unor familii și relațiile între personajele ale căror vieți, analizate îndeaproape, formează o întreagă rețea de fire, conectate între ele și interconectate la bază prin șirurile de morți și de învieri ce formează, în ultimă instanță, arborele genealogic al omenirii. Această radiografie a societății arată că ea este alcătuită din oameni ale căror dorințe și gânduri se contopesc unele cu altele în îmbulzeala haotică din jurul lor, pierzându-se pe străzi, prin mine, în camere de apartament sau terase, în restaurante sau prin baruri – din toate acestea rămânând într-un final un singur cuvânt, o ultimă suflare a întâmplărilor ce au fost și nu vor mai fi. Pentru că singurii martori rămași au ales de mult să meargă înainte – de altfel, ei nu s-au oprit vreodată. Iar trauma e intersecția tuturor drumurilor, locul unde unele se închid și altele încep.
Nu eram mici, Roli, eram neștiutori. E o mare diferență. Nimeni nu ne spunea pe ce lume trăiam. Și ne-am trezit prinși în vârtej. Te-ai gândit vreodată cum vine asta? Pac, moare tata în mină, pac, tatăl vitreg se întoarce în sicriu de la București, după ce înainte de a pleca mi-a sărutat tălpile pentru că îi adusesem în picioarele mele tenișii pe care și-i spălase și cu care a și murit. Pac, îl îngropăm pe tata vitreg fără să știm de ce a murit, pac, mama își pierde mințile, pac, noi în Anglia, pac, englezoaica dispare și da, pac-pac, tu dispari. Cum vine asta, Roli? Pac-pac și gata? Nici nu apuci să te dezmeticești. Asta nici nu mai e suferință.
Sens unic. Așa arată viața, indiferent dacă este privită din perspectiva unui fiu de criminal sau a unui orfan de tată, a unei fete imature cu părinți stricți sau a tinerei ce s-a maturizat prea devreme ca urmare a prezenței limitate a părinților în evoluția ei. Adrian și Alexandrina, ce s-au desprins treptat de familie găsind în relația lor adolescentină fericirea necesară pentru a masca lipsurile resimțite în conexiunile de sânge – pe care nu le pot nega însă până în clipa finală, când paradisul le este distrus de descoperirea secretelor trecutului – sunt nevoiți să se întoarcă la viața de care au încercat să scape – fata, revoltată, acceptând însă, în ultimă instanță, influența părinților în acțiunile ei, iar băiatul, rămânând mereu bântuit de realitatea ascunsă a faptelor tatălui său, senatorul PSD devenit ministrul de interne Tudor Mărgineanu. Legați fără să știe de ei, schimbându-le viața, sunt Roland și Iustina (ale căror amintiri par a-i însoți pe tot parcursul secvențelor în care ne sunt prezentate acțiunile din perspectiva lor, realitatea clipei prezente alternând cu fracturile dintr-un trecut mai îndepărtat), cu o mamă bolnavă psihic, un tată mort, luați apoi în Anglia de Victoria, prietena lui Francisc, o femeie ce ar fi vrut să le fie mamă, care îi acceptă pe cei doi drept copiii ei, dar care nu va putea avea grijă de ei, ea însăși distrusă de pierderea bărbatului pe care l-a iubit și a unei sarcini. Acestea sunt firele care leagă prezentul de realitatea anilor ’90 – cu sărăcia, mineriadele și spoiala de democrație de după căderea comunismului. Neîmplinirea și frustrarea macină sufletele dincolo de generație: pe de o parte, sunt doi adolescenți ce fug de acasă și, pe de alta, doi foști copii dezrădăcinați, acum adulți, mereu în căutarea unui acasă, resimțind în aceeași măsură golul lăsat de lucrurile pe care nu le știu despre trecutul lor, trecut pe care încearcă să-l ignore sau, dimpotrivă, să-l umple, conștienți fiind însă că, în orice tabără s-ar afla, adevărul nu poate fi niciodată echivalat cu binele, ci doar cu dreptatea – care, la rândul ei, aduce altora suferință, deși e necesară.
Da’ lucrurile pe care le știu nu-mi dau pace. Nu că mi-ar da alea pe care nu le știu. Lucrurile astea pe care le știu n-o îmbătrânit deloc.
Adevărul, la fel ca personajele lui Marin Mălaicu-Hondrari (ce par a se afla în continuă mișcare, indiferent de circumstanțe), rămâne o masă fluidă, alcătuită din secvențe de amintire, moartea singură fiind capabilă de a modifica real cursul evenimentelor, transfigurând astfel adevărul crezut, translucid, în ceva compact, real, a cărui duritate provoacă durere celor aflați prea aproape – deținerea unei părți din adevăr poate sfâșia ființa, iar această destrămare se răspândește apoi și în cei din jur, transformând fuga de trecut într-o simplă încercare de evadare din realitate, imposibilă de altfel când întrebările nu contenesc.
Frânghie‑nflorită, casă a duhurilor, mătrăgună.
Plecarea Iustinei la Iași și escapadele cu Virgil, iar în cazul lui Roland, viața pe care și-o construiește în Camarile nu fac decât să amâne întoarcerea dureroasă, dar necesară, în apartamentul în care cei doi au crescut, unde amintirea raiului orfanilor este mai persistentă ca oricând, căci traumele nu pot fi depășite decât prin acceptarea lor ca parte din trecut, consolidând ceea ce a fost și a contribuit la felul în care cei doi au ales să-și ducă și să-și suporte viața în lume: Iustina, izolându-se în casa din deal care le aparținuse bunicilor, căutând liniștea între paginile cărților (îmi spuneam gata, acum sunt moartă și nu‑mi lua mult până să citesc ca o moartă și când citești mort ai o altfel de înțelegere, necontaminată de urgența vieții. Eram o moartă îngropată pe acoperiș, citind cu mintea eliberată de orice presiune.) și Roland, alegând să-și dilueze resentimentele apăsând pe trăgaci – de câte ori e angajat să o facă, dar și când decide să restabilească ceea ce, în percepția lui, ar fi însemnat un act de dreptate – sau, cel puțin, de egalitate. Moartea în numele altei morți nu provoacă însă decât ceva mai multă moarte decât era la început… Ori, poate, ea validează o filosofie de viață, căci până la urmă, toate principiile se reduceau la unul singur: să dormi liniștit noaptea.
- Marin Mălaicu-Hondrari este, alături de Dafne Suman, autoarea romanului Tăcerea Șeherezadei, invitatul Întâlnirii Alecart din prima zi de FILIT (23 octombrie, ora 15.30). Programul complet al Întâlnirilor Alecart la FILIT, AICI!
*Ioana Fînaru, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto copertă articol: Ioana Fînaru
