Tentativele de trezire a educației din România ultimelor decenii seamănă oarecum cu încercarea de a lipi cu bandă adezivă la urgențe o babă feliată gospodărește de o cositoare. Nici nu știi ce-i mai rău, toate sunt, așa că ești tentat să-i pui banda adezivă pe gură, măcar să nu mai țipe. Doar că, a naibii, în loc să țipe cântă. Și încă fals. Stai și te uiți la ea și te prinzi că e complet desprinsă de realitate. Ceea ce-i simpatic, desigur, doar că tot nu știi de unde să te apuci s-o repari, că te mai și pocnește când încerci să te apropii de ea. E îmbătrânită și irascibilă ca toate babele, mai ales dacă vorbim despre babe cărora le-a făcut fiecare ce i-a trecut prin cap în ultimii nici nu mai știm câți ani (de unde ne apucăm să numărăm, oricum?). O lași deci pe masă, cu mațele pe-afară, și te scurgi fluierând pe după colț, sperând că nu te-a văzut nimeni și că o să-și revină ea cumva miraculos, de capul ei și al norocului chior.
Dacă ne uităm la școală, ce vedem? Negru, aia vedem. Moartea obsesivă a educației românești a părut să fie o vreme reforma, acum pare să fi devenit evaluarea. Concepte care în principiu sună bine, a progres, dar în practică ne lasă pe cap de ani tot cu una dintre cele mai țepene rate de analfabetism funcțional din lumea civilizată, din care ne place să credem că facem parte. Tot cu email-uri agramate pe care le primim cu toții de la corporatiști din diferite cercuri sociale. Tot cu un număr invariabil greșit de „i”, cu un acuzativ pe cale de dispariție, cu turme de „decât”-uri sălbăticite și cu iluzia că cacofonia e un lucru real în vreo limbă normală la cap de pe planeta asta. Cu doctorate care se dau înapoi ca o haină veche care nu te mai încape și pe care oricum s-au cam prins oamenii că ai furat-o de la ultima petrecere la care ai fost, deci cu care nu mai poți ieși în lume. Cu titluri de Doctor Honoris Causa care se dau așa, ca de la inginer la popă, că doar și avioanele și îngerii au aripi. Cu o producție stahanovistă de cărți al căror singur scop e să construiască teancuri destul de înalte pentru ca autorii lor să sară peste zidurile închisorilor în care au ajuns din motive care au destul de puțin de-a face cu rezistența ce dă aura de sfințenie intelectuală altor cărți scrise în închisori.
Vedem toate astea și putem să ne facem impresia că problema educației românești e școala. Când școala, ca educație instituțională, ține câteva ore pe zi și câțiva ani din viață. Sigur, în timpul ăsta umple creierele tinerilor cu multă informație care pentru ei pare inutilă, spre deosebire de fix zero dintre colegii lor de generație din toată lumea. Peste tot și-n toate limbile, lumea se plânge de cantitatea de informație inutilă basculată în creiere de școală, de parcă fără ea creierele alea ar avea cu ce să se ocupe în mod productiv. Și mai ales de parcă toate creierele alea ar urma să rămână la nivelul de dezvoltare de clasa a IX-a și nimeni n-o să folosească vreodată noțiunile de fizică, matematică, biologie sau literatură a căror acumulare a început-o în școală. De parcă ar urma să lucreze cu toții în aceleași poziții mediocre, făcând treburi pe care le poate face o maimuță bine dresată. De parcă ar rămâne cu toții pentru totdeauna la fel de idioți cum e elevul mediu de clasa a IX-a.
Educația instituționalizată are probleme, mai ales în România, dar nu de programă sunt legate ele și nici de cât de inutile simt unii că le sunt ecuațiile diferențiale sau războaiele punice. Unii o să ajungă să le folosească și cam ăia sunt cei care vor conta.
Problema e că nu creează instrumente, iar cele două instrumente a căror lipsă duce la somnul rațiunii (și de-acolo e deja clișeu unde) sunt evaluarea realistă a abilităților și gândirea critică. Două chestii pe care, odată sădite, le cam cari cu tine toată viața, chit că te împiedici de multe ori în ele când ar fi mai înțelept s-o iei la fugă din fața armatelor de tembeli. Prima te face în stare să-ți dai seama ce vrei și ce poți să faci cu tine însuți în lume. A doua te face în stare să nu fii un closet care înghite tot ce aruncă-n el lumea și trage apa după. Adică altceva decât o risipă de material biologic și o problemă în plus la supra-popularea planetei.
Cât timp nu se construiește sistematic exercițiul gândirii critice, în școală informația va fi permanent un zid insurmontabil și o chestiune de cantități imposibile. Iar după școală, mai grav, dezinformarea va trece drept informație. Pseudo-științele vor omorî oameni (pe unii deoarece cancerul nu se vindecă niciodată cu lăptuci, pe alții pentru că ne-am săturat să-i auzim trăncănind despre cum au cucerit dacii Universul, doar că li l-au șterpelit din buzunar masonii). Naționalismul va trece drept orientare politică și intoleranța drept prudență. Paginile de Facebook vor fi în continuare pline de dezvăluiri senzaționale, dar neverificate și neverificabile. Zumzetul ignoranței se va înveli călduț în cuvinte sforăitoare, iar noi ne vom concentra pe tocit comentarii la română, apoi cursuri în facultate și pe urmă jumătăți de idei preconcepute ale altora, asamblate corcit în convingeri personale, ignorând faptul că undeva în lumea asta se face cercetare pe bune și absolut respectabil despre sensibilitatea la bullshit**.
Cum se construiește exercițiul gândirii critice? Citind mult și bine, desigur, dar mai e ceva ce poate fi util și care, spre deosebire de citit – care rămâne o activitate personală – ar putea să fie instituționalizat ca practică. O chestie pe care școala de prin alte părți, mai ales de prin cele anglofone, a descoperit-o de mult și care funcționează atât de bine încât pune o echipă de deținuți pe picior de egalitate cu o echipă de la Harvard și apoi cu una de la West Point, ba încă așa de bine încât primii câștigă: dezbaterea competițională.
Care nu-i musai să fie competițională ca să devină un instrument util în separat, în viața de zi cu zi, bullshit-ul de realitate. Instrument care lipsește cu desăvârșire din spațiul cultural românesc, luat în ansamblu și pe orizontală, și pe verticală – și asta fără măcar a avea bunul simț să fie sublim, în compensație.
Educația e o chestie care începe în școală, de bine, de rău. Dar dacă nu știi ce vrei să faci cu ea, în câțiva ani te plângi că facultatea nu ți-a folosit la nimic. Sigur că educația nu-ți folosește la nimic. Nu ea trebuie să-ți folosească ție, tu trebuie s-o folosești pe ea. Ca să obții și mai multă educație. Dacă nu te simți tâmpit măcar o dată pe lună și dacă lista cărților pe care consideri că ar trebui să le citească toată lumea nu ți se schimbă măcar o dată pe an, vorba englezului, you’re doing it wrong.
* *Pentru conformitate, studiul cu pricina se numește On the reception and detection of pseudo-profound bullshit, a fost publicat în „Judgment and Decision Making”, vol. 10, nr. 6, nov. 2015, pp. 549-563 și poate fi citit aici: http://journal.sjdm.org/15/15923a/jdm15923a.pdf. Veți înțelege brusc de ce aveți dreptate să vă uitați de sus la prietenii care vă împuie capul cu remedii naturiste pe bază de pătrunjel pentru profilaxia invaziilor extraterestre conduse de Oculta Masonică, în cârdășie cu Big Pharma.
* Editorialul numărului 16 „Alecart”. Revista va fi lansată la sfârșitul lunii mai, în Sala de Festivități a Colegiului Național Iași.
