Când ziua are 25 de ore sau A face/ a preda muzică la Viena

Nu știu dacă v-ați întrebat vreodată cum este  să predai la un Colegiu de Muzică renumit din Viena și cum se desfășoară o oră de pian?

Surprinzător poate pentru unii, însă nu diferă în mod deosebit față de orele de pian din România. Prima parte a zilei este ocupată de cursurile de cultură generală, predate la un nivel extrem de riguros, iar orele de muzică sunt după prânz și sub egida unei autodiscipline impuse și a unei efervescențe multiculturale evidente.

 Un copil nu disimulează, ia totul în serios, pe el nu ai cum să îl păcălești.

Odată ce l-ai câștigat de partea ta, îți va permite să pătrunzi în universul lui și să-i fii un coleg de nădejde. Relația elev-profesor este înțeleasă altfel aici și, dacă ar fi să o definesc, nu este una bazată pe docilitate sau pe constrângere, ci una de comunicare, în care preferințele muzicale ale elevilor sunt prioritare. Ei înșiși pot propune schematic o programă muzicală accesibilă, în care granițele lingvistice sunt depășite cu calm, în care punctualitatea este sfântă, iar audițiile interne frecvente. Spre exemplu, ei pot alege Fantezia, de Mozart în D sau Microkosmos, de Bela Bartok din motive pur personale, atâta timp cât melodiile nu sunt sub nivelul posibilităților lor interpretative. Regizarea unor concertele cu substrat politic la curțile imperiale, premierele cinematografice la care se participă organizat sau competițiile sportive în aer liber între clase, picnicurile cu părinții la sfârșit de semestru, importante mai ales pentru cei care își văd familia o dată pe lună, toate fac parte dintr-un sistem aparent ușor de asimilat, în care se pătrunde totuși foarte, foarte greu. Orarul ocupă jumătate dintr-un perete, sala rămâne de multe ori descuiată, iar luminile se sting la ore cât se poate de târzii și, când ai ieșit, îți dai seama că pomii sunt înfloriți sau că e deja vară afară, deși parcă era iarnă când ai început…

 Elevii sunt din toată lumea și brusc pământul devine mai mic, iar distanțele se estompează.

La nici 12 ani  concertezi la Carnegie Hall – New York, iar jumătate din an ți-l petreci în turneu pe alte continente. Ca elev al Colegiului, îmbraci o uniformă cu guler în nuanțe bleumarin, cu dungi fine și albe, cu pantaloni negri impecabil croiți. Lași în urmă orice soi de individualism, de prejudecăți și încerci să îți faci cât mai bine datoria împrietenindu-te cu colegii tăi. Pentru că ei, copiii care vin să studieze aici, s-au desprins de părinții lor încă de la vârste mici pentru a-și desăvârși talentul într-o atmosferă aparent boemă și pentru a locui în internatul în care însuși Mozart și Schubert au fost cândva elevi.

Totul se desfășoară într-o clădire veche din anii 1775, aflată pe atunci sub patronajul Kaiserului Josef al II-lea, înconjurată de grădini verzi cu arbori impunători, cu ferestre ordonate, de un alb spumos pe fonduri gri în stil baroc, cu coridoare șerpuite și rotunde, îmbrăcate în catifea roșie în care pantofii cu tocuri mici mi se scufundă ușor, cu candelabre opulente, aurii, de chilimbar, cu porți înalte care se deschid automat, din aluminiu, ferecate, din spatele cărora străbat unde pe patru voci la orice oră din zi și din noapte în momentul în care programul este intensiv. Sala oficială de concert este una generoasă ca spațiu, cu o arhitectură modernă și cu cafenea la parter. La intrare are o bibliotecă bogată în înregistrări cu concertele copiilor ce sunt destinate strângerii de fonduri. Maeștrii  de la Colegiu concertează des aici și e cumva un drept al lor de a oferi seri încântătoare la un nivel artistic foarte bun sub auspiciile Colegiului.

Un pic emoționată, pășesc în sala în care acum mai bine de 200 de ani însuși marele compozitor clasic așeza astrele pe portativ cu migala unui bijutier și apare un gând fulgerător: Ce i-aș fi spus dacă am fi fost colegi? Ne-am fi împrietenit, am fi împărțit banca a doua, ne-am fi plimbat cu trăsura? Cum a devenit Wolfgang Amadeus Mozart  marele titan care a inspirat generații întregi? Cine i-a insuflat ideile divine?

Mozart a fost printre primii elevi care a beneficiat de o educație aleasă încă de timpuriu. A fost cel care și-a fructificat talentul într-o muncă asiduă, a fost cel care, într-o ingeniozitate pură s-a lăsat format de maeștrii timpului său nu doar muzical și teoretic, ci și uman. Uimindu-i pe toții prin talentul său, Mozart nu a fost un elev eminent, ci unul extrem de perspicace, de o profunzime interiorizată, care prefera să se izoleze într-o muncă aproape sisifică, echilibrată de exuberantele întâlnirii cu colegii de breaslă, unde improviza muzica cu lejeritatea unui virtuoz consacrat. Mozart nu practica vreun sport, avea ca preferințe culinare bucătăria italiană și dulciurile cu marțipan. Era un pic ipohondru, cu sensibilități climatice accentuate. Tatăl lui l-a supravegheat îndeaproape, i-a impus cu rigurozitate o bază absolut necesară și l-a ajutat să cucerească Europa muzicală  de atunci dintr-o caleașca neagră.

 Muzica te disciplinează și nu te lasă indiferent, oricât de grea ți-a fost ziua sau cât de leneș micul dejun.

Firul gândurilor îmi este întrerupt brusc de o bătaie timidă în ușa. Deschid, pare că nu e nimeni, dar când privesc în jos doi ochi oblici îmi surâd de sub un teanc de note, editura Henle. Pentru că el, Shi, elevul japonez, mi l-a adus pe Chopin sprijinit pe fruntea-i încadrată de un breton perfect simetric. La doar 10 ani, deja îl are pe Chopin în repertoriu… Deschid ferestrele largi, un aer rece mă înviorează și îl rog respectuos să-mi arate ce a pregătit. Prin degetele lui mici, Studiul op. 10 nr 5 curge alert, apoi, brusc, îmi întinde mâna stângă: un molar alb de toată frumusețea i s-a desprins din rădăcină și s-a rostogolit pe clape. Privesc amuzată, un pic îngrijorată și îl întreb dacă e totul în ordine. Mi-a zis că da, putem continua, și pune dintele în buzunar. Simțul răspunderii este accentuat când la vârste precoce ești departe de ai tai.

Atunci când vii de pe un alt continent, din îndepărtata Canadă, și când stăpânești vioara cu aceeași agilitate ca pianul, la nici 13 ani, te întrebi dacă undeva, acolo sus de deasupra norilor de mătase, Franz Schubert surâde mulțumit că și-a îndeplinit vocația creatoare. Și îți arăți recunoștința unei audiții reușite printr-un mesaj sincer și un pinguin de ciocolată pentru cea care te-a ajutat. La fel ca cei de acum, gigantul vienez, Franz Schubert, era un visător,  apropiat de natură, care a slujit muzica cu seninătate, iar asta transpare dincolo de arta sa. Adesea, el se plimba solitar prin împrejurimile orașului, prin pădurile vieneze, de unde susurul izvorului cristalin și adierile suave de vară îi ofereau noi orizonturi, Cvintetul Păstrăvul pentru corzi fiind un exemplu concret al capodoperelor sale.

Ora de pian poate fi uneori o cumplită nebuloasă, când la 14 ani poate că nu ai chef să ți se explice mereu fraze întortocheate și noțiuni abstracte, poate Prokofiev e mult prea dificil  și, cu o sinceritate debordantă, auzi această mărturisire: „Frau Lehhrerin, ich spiele gern Schlagzeug. Mir gefällt Metalica”. (Doamna Lia, eu m-am mutat la tobe. Mie-mi place Metalica). Aparent, nimic ostentativ, nimic să deranjeze, fiecare își vede de treaba lui, însă, cu obiectivitate, directorul artistic ne sugerează soluții creative, iar eu am mai pus o mărgică pe șiragul experiențelor acumulate.

 În peisajul acesta cosmopolit, mă simt ca o pată de culoare estică.

Aici toți suntem uniți pentru un scop care este mai presus de noi: acela de a transmite mai departe mesajul prolificilor compozitori, raportându-ne în permanență la efervescența culturală vieneză. Pentru mine, totul coincide cu anul în care am devenit un pic mai sobră și îmi desfășor ocupațiile academice într-o limbă nu tocmai simplă. Privind în urmă, concursurile pot fi un reper al profesionalismului sau o experiență prin care orice muzician trece la un moment dat, fără doar și poate. Aici, toți sunt propulsați și încurajați să se exprime, tocmai pentru a evolua și a se autodepăși.

Tu, cel care îți încrunți privirea în fața furnicilor dispersate pe portativ, care te întrebi de ce numărul de decibeli crește odată cu tempoul și totuși nu poți sfida privirea sobră a maestrului, tu, cel care te apropii de instrument cu stângăcie, să știi că și marii muzicieni au fost copii. Muzica pentru pian există de ani de zile, pretutindeni, nu doar în partituri, nu doar pentru cei „aleși”, iar viitorul aparține creațiilor multidisciplinare. Tocmai pentru că timpul îmi permite uneori, îmi place să mă joc cu imaginația și am deja un pic de experiență acumulată odată cu compozițiile pentru Austrian Fashion Awards și Hans Zimmer Soundtrack Contest, Sunset Boulevard in Holywood, USA, sau Aufwind Donaufest Vienna, consider în mod firesc că versatilitatea pianului se îmbină cu filmul. Muzica cultă este mai ușor asimilată de către publicul larg atunci când este plasată într-un context al imaginilor vii.  Așadar,  lucrez la o cercetare despre muzica clasică de pian în filmele secolului 21.  De la Stanley Kubrik sau John Williams, cu titluri ca Django Unchained sau Lórange mechanique, Gatsby sau Le pianiste, The tree of life sau le Process, toate având în comun muzica de pian drept coloană sonoră.

 Ca profesor, am învățat că orice contact uman lasă urme de neșters.

Am înțeles că răbdarea este o virtute, iar respectul intercolegial nu e un ideal imposibil de atins, că fiind departe de părinți, le apreciezi mai corect eforturile și încerci să nu îi dezamăgești. Când la cea mai recentă apariție din Viena, o doamna din public, venită din Islanda, mi-a zis că în sfârșit a auzit și de bine despre România, am înțeles cât de important este sa sădești ceva în sufletul celuilalt. Iar când vreau sa iau o pauza de la pian, pășesc în amfiteatrele vieneze, căci mai există și altceva în afară de muzică într-un mediu academic onest, unde până și autoplagiatul este sancționat, unde bunul simț și bunul gust ne fac să fim mai generoși,  unde mi se răspunde politicos la orice întrebare fără răutăți gratuite, doar cu un zâmbet larg.

Mă retrag discret, propunându-vă pentru vacanța de vară Mick Mangodieb și Rețetele celor șapte mări și țări, o capodoperă din beletristica ludică recent apărută pe rafturile din librării. Într-un regat, Linus, prințul în vârsta de 10 ani, și-a luat captivi supușii pe o insulă izolată din cauză că nu era niciodată mulțumit de ceea ce primea de mâncare, pedepsindu-i aspru pentru orice rețetă care nu îi era pe plac. Mick Mangodieb îi propune prințului să-i gătească pentru 7 zile. Nimeni nu reușise până atunci să îl mulțumească pe prinț, orice fel de mâncare i se părea a fi îngrozitor, iar dacă rețetele erau în sfârșit gustate de Konig Linus, toți supușii insulei ar fi fost eliberați, inclusiv părinții acestuia aflați sub o continuă teroare. Firul acțiunii este presărat cu întâmplări amuzante alături de delicioase rețete din toată lumea, pentru că Mick Mangodieb alege o carte de bucate foarte veche pe care a găsit-o în biblioteca părinților și gătește cu plante dintr-o gradină ascunsă, în care trăia un bătrân care îl ajută sa înțeleagă preferințele culinare ale prințului. Prin mesajul etic, romanul promovează rețetele sănătoase, gătitul natural și cum poți supraviețui cu ceea ce ai la îndemână pentru că pe insula lui Linus nu se puteau găsi orice fel de legume sau plante.

Așadar, în pragul vacanței, dincolo de rigori, să nu uitam sa fim creativi și ludici din când în când și să înțelegem că fiecare zi poate fi o nouă insulă de pe care să evadăm tiptil-tiptil în lumea muzicii pentru a reveni în pași de vals sa rezolvăm dificultățile și provocările care ne fac sa devenim mai puternici.

 

*Lia Popa, colaboratoare Alecart, este absolventă a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” Iași. Mai multe informații despre autoarea articolului: http://liapopa.com/

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.