Ce povești pierdem, bazându-ne doar pe istoria scrisă? Ce se întâmplă cu poveștile oamenilor analfabeți? Cu cele ale comunităților marginalizate? Poveștile care nu sunt consemnate în cărțile de istorie? Și cine decide ce povești să fie incluse?
Romanul lui Ayelet Tsabari recuperează o bucată din lumea unei comunități mai puțin cunoscute, cea a evreilor yemeniți. Construit pe două planuri, a trecutului (imediat după întemeierea statului Israel), respectiv, la mijlocul anilor `90 ai secolului trecut, marcați de Acordurile de la Oslo, de negocierile de pace, dar și de o serie de atentate, el aduce la un loc firele unor povești de familie în care se împletesc tradiții, tabuuri, tăceri, revolte și căutări. Deși Cântece pentru cei cu inima frântă pare un roman de dragoste, e, de fapt, o poveste complexă care vorbește despre identitate. Despre dislocare și dificultățile integrării. Despre ceea ce lași în urmă, despre așteptări, despre dezamăgiri. Despre rădăcini când rădăcinile sunt și nu sunt aceleași cu ale celorlalți, când duci cu tine o moștenire ce se lovește de regulile unei lumi diferite, în care e dificil să te descurci, în care, deși știi cine ești, nu ești lăsat să fii cu adevărat fiindcă te lovești de prejudecăți – la fel de coercitive ca tabuurile comunității căreia îi aparții. Într-o țară văzută ca Tărâmul Făgăduinței de către atâția evrei veniți de pretutindeni – nu doar din Europa pogromurilor, a prigonirilor și a Holocaustului, ci și din state arabe. Într-o țară care se naște dintr-un vis, dintr-o necesitate și o promisiune veterotestamentară. Într-o țară unde granița dintre război și pace, supraviețuire și ideologie se definește diferit de felul în care o înțelegem noi.
Cântece pentru cei cu inima frântă este un roman (și) despre condiția femeilor evreice yemenite aparținând unor generații diferite. Despre înstrăinări (voite sau nu), despre tăceri și secrete de familie, despre o moștenire în care te închizi ca într-un mormânt și despre aceeași moștenire refuzată, la care revii când înțelegi că e parte din tine. Despre mame și fiice, despre părinți și copii. Despre căsnicii aranjate. Despre iubiri imposibile. Despre găsirea iubirii. Despre bărbați buni și bărbați violenți, despre tați buni și tați absenți, dar și despre realitatea politică, socială și religioasă a Israelului. Un roman despre felul în care un stat își creează o identitate, despre miturile fondatoare și inerenta lor dimensiune coercitivă: În Israel sunt multe lucruri despre care nu se vorbește. Mai ales dacă deranjează povestea oficială. Despre ce înseamnă identitatea în interiorul comunității de care aparții – atunci când rămâi doar înăuntru și atunci când te înstrăinezi și revii în lumea pe care o porți în tine, deși ai fugit de ea. Despre privirea din afară și privirea dinăuntru. Despre cum îți găsești un loc. Despre căutări și, mai ales, despre acele povești identitare pentru care nu există o tradiție scrisă, cele care arată diferit pentru bărbați și pentru femei. Adică pentru bărbații yemeniți care au avut versetele Torei ca formă de a duce mai departe o tradiție și femeile ce au găsit în cântec un mod de a se face auzite, de a protesta, de a se tângui, de a putea fi cu adevărat ele însele, libere. Și femeile cântau mereu în arabă? am întrebat. // Da. Nu știau ebraică. Doar bărbații o învățau. Din rugăciuni.
La malul Yarkonului, ea cânta (ca un înger. Nu – precum clopotele. Nu – precum apa curată scoasă dintr-o fântână adâncă) și el scria. Iar în mijlocul haosului și al nesiguranței, la începutul unui deceniu de la jumătatea secolului, ei doi s-au îndrăgostit. N-ar fi trebuit să se îndrăgostească. Așa a început povestea lor.
E o poveste despre o întâlnire care durează cât o străfulgerare, dar doare o viață. Dintre un tânăr visător, ce poartă în el un dar neobișnuit printre ai săi, acela de a povesti și de a scrie, și o tânără de șaptesprezece ani. Orfană, salvată prin căsătorie de la o viață fără niciun viitor, mamă a unui băiețel – tot ce contează într-o familie yemenită. E o poveste despre o rană, o fugă și o iubire ce nu se poate uita. Transformată în vinovăție și penitență pentru ea. În vis ce nu se lasă îndepărtat, în altă vinovăție și apoi în ceva ce e și nu e o carte, pentru el. O poveste despre patruzeci de ani de absență și viața trăită în ei, despre o reîntâlnire pe cât de târzie, pe atât de neașteptată. Când Saida și Yakub sunt alții, lumea e alta, dar pentru cei din generația lor tabuurile au rămas aceleași. Când flacăra de odinioară nu mai pârjolește, ci îmblânzește netrăitul și vindecă tristețea. Când flacăra de atunci își păstrează patima doar în paginile scrise de Yakub, devenit între timp Yaakov. Pagini pe care le găsește o fiică ce a știut prea puțin despre mama ei. O fiică ce nu a vrut să vadă, nu a putut să vadă, nu avea cum să vadă sau să înțeleagă. Trimisă devreme la o școală așkenază, simțindu-se mereu dezrădăcinată. Convinsă că nu e iubită, fugind de ceea ce este, de stereotipurile despre evreii yemeniți, de umbra unui frate pe care nu l-a cunoscut niciodată, dispărut din tabăra de primire când părinții au ajuns în Israel și de o soră conformistă. Fugind și neștiind ce să facă nici cu durerea, nici cu revolta, nici cu rușinea. Fugind până la capătul celălalt al lumii. Întorcându-se la moartea mamei. Nemaiavând unde să fugă, neștiind unde este pentru ea acasă. Învățând cine este. Descoperind ceea ce a negat mereu: moștenirea comunității căreia îi aparține.
În tabăra de primire Rosh HaAyin un tânăr vede o tânără. Privirea li se întâlnește peste o cișmea cu două robinete ruginite. În jur totul le e străin, nimic nu seamănă cu ceea ce știu, nimic cu tărâmul după care tânjiseră din exilul lor de generații. În taberele de primire e aglomerat, e mizerie, mirosurile, sunetele și culorile sunt terne, yemeniții nu sunt, așa cum credeau, fiii de mult pierduți, ci niște dezrădăcinați. În acest tărâm nou, totul urma să fie în ebraică. O limbă sfântă, menită rugăciunii, care se pogorâse pe pământ. Dar, desigur, femeile nu vorbeau ebraica, nu o învățaseră precum bărbații, rugându-se. Nici bărbații yemeniți, când o vorbeau, nu scăpau de pronunția specifică, accentuând totul, și uneori nu se făceau înțeleși, stârnind din partea oamenilor câte un „Vorbiți în ebraică!” enervant. Pe malul unui râu, departe de privirile tuturor, Saida cântă, iar Yakub simte că în sfârșit lumea are un sens, că nu mai e al nimănui. Că există frumusețe, că există Dumnezeu. Un timp. Pentru că Saida nu este și nu va putea fi niciodată a lui. Chiar dacă ea cântă pentru el. Chiar dacă într-o seară acceptă o curmală ce încă păstrează căldura palmei lui. Chiar dacă uneori se privesc, dorind ca lucrurile să poată fi altfel. Iubirea se țese din cântecele ei și din poveștile lui – o lume ce le e suficientă. O lume ce se sfarmă într-o clipită.
Am împins deoparte orice m-ar fi obligat să înfrunt adevărul, să-mi rescriu povestea, să mă schimb. Nu eram pregătită.
În aceeași tabără, dar și în altele, bebeluși sănătoși dispar. Familiilor li se spune că au murit, dar nu există nici certificate de deces, nici morminte. Doar tăcerea și indiferența autorităților. E o realitate despre care se știe prea puțin – prioritate era construirea unui stat -, dar despre care Ayelet Tsabari alege să vorbească în romanul ei. Sunt mai ales copii ai evreilor mizrahi, adică cei veniți preponderent din țări arabe, cu părinți foarte săraci, care se descurcau greu să vorbească în ebraică. Mulți probabil adoptați, pierduți definitiv pentru mamele care i-au născut. Rană peste care Saida nu va putea trece niciodată, o traumă ce o va urmări și pe Zohara, chiar dacă ea se va naște la mult timp după dispariția băiețelului ce ar fi trebuit să-i fie frate. Astfel, de lucruri se întâmplau și în alte părți ale lumii, a spus el. În Australia, cu copii de origine aborigenă. În Canada, cu Sixties Scoop, când copii indigeni au fost luați cu forța din comunitățile lor și plasați în adopție. // E o metodă a grupului dominant de a reeduca o comunitate pe care o consideră înapoiată și primitivă, tăindu-i legăturile cu propria origine. Explicația sociologică nu înseamnă însă nimic pentru cei care au trăit trauma, așa cum nu înseamnă propriu-zis nici pentru Zohara. Ea cunoaște rana dinăuntru, căci ea însăși a ajuns să trăiască o formă de dezrădăcinare: plecarea de acasă la o școală de elită, cu copii majoritar din familii de evrei așkenazi, unde cei mizrahi erau acceptați ca urmare a politicilor de integrare. Dar orice integrare implică o pierdere (Mi-am amintit cum mergeam prin cartierul meu ca o străină. Nu, nu o străină, o turistă. O turistă occidentalizată, plină de condescendență) care, peste ani, odată cu moartea mamei și reîntoarcerea în Israel, conduce la o întrebare esențială legată de cine este. Răspunsul vine treptat și e legat de povești ținute sub tăcere, de cântecele femeilor yemenite, de ideea de comunitate. Drumul către el e dureros pentru Zohara. La fel de dureros ca orice răspuns care nu oferă certitudini, ci doar deschide perspective.
Firele poveștii aduc la un loc ceea ce a fost și ceea ce este, însă nu doar o istorie de familie e Cântece pentru cei cu inima frântă. În romanul lui Ayelet Tsabari, Saidei i se frânge inima, fiicele ei, Zohara și Lilli, au inima frântă, Bruria, la rândul ei, prima soție a tatălui, are inima frântă. Femeile din generația Saidei au fost învățate să tacă și să îndure, să se supună. Pentru că au trăit conform legilor yemenite, iar în țara în care au ajuns culoarea pielii, nivelul de educație, limba vorbită, rădăcinile arabe le-au redus încă o dată la tăcere. Pentru că nu au putut să-și trăiască nicicând visurile. Pentru că acestea nu au putut să dobândească o formă decât în cântecele și în ritmul care făcea parte din ele. Fetele acestor femei au crescut conștiente de diferența dintre ele și ceilalți, dintre evreii așkenazi și evreii mizrahi și fie și-au înghițit revolta, fie au revărsat-o asupra propriilor mame. Zohara nu o va ierta mult timp pe Saida pentru austeritatea purtărilor, pentru baticul care-i acoperă pletele, pentru tot ceea ce vede în ea, nu și la mamele celorlalți colegi, pentru tot ce este și nu vrea să devină ea însăși. Pentru mania de a face curățenie, pentru tăcerile și cântecele ei, pentru suferința niciodată ostoită după pierderea fiului, pentru răceala dintre părinți. Inima bărbaților poate și ea să se frângă. Precum cea a lui Yakub, precum cea a soțului Saidei, precum inima lui Yoni, adolescentul care nu știe ce să facă cu golul lăsat de moartea bunicii, nepotul preaiubit, menit să-i lumineze acesteia viața, cel în care Saida vede ceva din Rafael, copilul despre care i s-a spus că a murit. Dar lumea bărbaților yemeniți e mai largă, ei sunt liberi să se miște, să acționeze, să greșească, să se exprime.
Poate că și furia israeliană e o formă de neputință, de doliu. O națiune de migranți, exilați și supraviețuitori, oameni fugiți din calea genocidului și persecuțiilor doar ca să ajungă în locul acesta unde războaiele nu se termină, unde copiii intră în armată la optsprezece ani și unii nu se mai întorc, sau se întorc doar cu trupul, unde orașele de graniță sunt bombardate, unde autobuzele explodează, mallurile și cafenelele sunt aruncate în aer. O țară ridicată pe ruinele altora, pe suferința altora. Conflict peste tot; nu-ți puteai feri privirea de el; și, Doamne, cât încercam! De asta ne-am și construit armura, un glob de sticlă.
Zohara este o evreică născută și crescută în Israel. Care își va îndrepta suferința provocată de moartea tatălui, furia și rușinea împotriva mamei și, implicit, împotriva alor ei. Construindu-se prin refuz și negare. În egală măsură, încercând să se integreze într-o lume unde există nenumărate prejudecăți. De aceea, ea trăiește mult timp între, nicăieri împăcată cu sine: a ales să plece în Statele Unite, s-a căsătorit, a divorțat, a cunoscut evrei și arabi deopotrivă, conștientă că aici e privită ca evreică din Israel, nu ca evreică yemenită. O altfel de provocare decât cea pe care o trăise acasă, care o obligă din nou la o reevaluare a identității. Când se reîntoarce printre ai săi, duce cu sine multiple dislocări, la care se adaugă pierderea mamei. Ceea ce determină o nouă perspectivă, o întoarcere spre rădăcini. Abia odată înțeleasă istoria familială, poate veni împăcarea cu sine, deși cicatricile rămân. Abia atunci acceptă cine este. Pentru că locul de care nu simțise niciodată că aparține, Israelul, nu fusese cu adevărat acasă pentru ea. Pentru că nu văzuse decât o parte din complicata lume în care se mișca. Pentru că furia o orbise. Așa cum aceeași furie îl orbește, din motive diferite, pe Yoni.
Prin băiatul lui Lilli, copilul ce nu și-a cunoscut niciodată tatăl, băiatul crescut cu poveștile Saidei, pierderea bunicii înseamnă un moment de vulnerabilitate care, fără să-și dea seama, îl radicalizează. În fundal, dar având un rol determinant pentru a înțelege tensiunile identitate-alteritate, relația dintre dorința de pace și permanentul conflict, dintre adevărul uman și ideologie, se află și realitatea conflictului israeliano-palestinian, aici pe fondul negocierilor dintre Israel și Organizația pentru Eliberarea Palestinei, al manifestațiilor de susținere, dar și al protestelor susținute de partide radicale de dreapta și al atentatelor, culminând cu asasinarea lui Yitzak Rabin. Astfel, romanul lui Ayelet Tsabari (în traducerea Ancăi Dumitru) nu vorbește doar despre identitatea Zoharei și a asumării de către ea a rădăcinilor yemenite, ci despre identitate ca un construct nuanțat și complex, despre felul în care ea întregește, dar poate deveni și punct de plecare al unor mecanisme ce suscită la ură. Poveste complexă, Cântece pentru cei cu inima frântă e un roman în care dragostea se trăiește în multiple forme, la fel și înstrăinarea, un roman al pierderilor și al regăsirilor, al unei continui căutări.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictura de pe coperta articolului: Ioniță Benea
