Eilish știe că imediat ce vor trece de acel hotar va începe greutatea, că ceea ce rămâne în urmă nu va rămâne deloc în urmă, că greutatea va crește întruna, o povară pe care o vor purta pentru totdeauna în spinare.
O femeie care își poartă – ca pe un prunc nenăscut – durerea în suflet, în minte, în toate mădularele. Durerea ca o piatră ce îi îngreunează fiecare respirație, fiecare mișcare – o suferință întunecată, neputincioasă, rozând vorace în căutarea unui spațiu tot mai larg în care să se așeze și despre care știe că o va urma de acum pretutindeni. Pentru că în ea pulsează chipul aproape uitat al bărbatului care i-a fost soț și care într-o zi a plecat de acasă la un miting de protest și nu s-a mai întors, prezența fiului cel mare, Mark, cel ce și-a ales singur drumul și și-a urmat tatăl, chipul mezinului, al lui Bailey, băiatul lăsat într-un spital cu un șrapnel în cap și al cărui trup l-a regăsit apoi mutilat de urme de tortură, transformat într-un număr în dreptul căruia scria „infarct”. Larry, Mark, Bailey, fiecare o parte din ea. Din ceea ce fusese viața ei înainte de ziua în care doi bărbați aproape lipsiți de trăsături au sunat la ușă, vestind că întunericul va pune stăpânire peste viețile lor. Anunțând apocalipsa liniștii și a normalității, deși nimeni nu poate crede că stabilitatea și curgerea egală a zilelor se vor surpa atât de repede, se vor nărui ca și când niciodată nu ar fi fost nimic altceva decât o umbră, o uriașă iluzie. Eilish are un soț și un fiu despre care nu mai știe nimic. Morți sau dispăruți în nebunia care a pus stăpânire pe țară. Și un alt fiu ce ar fi trebuit să se întoarcă lângă ea acasă, pe chipul căruia moartea a readus ceva din liniștea copilăriei pierdute brusc în ultimele luni. Lipit de trupul ce simte că nu există drum de întoarcere, de trupul transformat în voință încrâncenată ce își trage puterea din chiar pustiirea lăsată în urmă, corpul unui copil încă mic. Și cel al unei fiice – cu ochi goi și inima înspăimântată. Copiii pe care trebuie să-i salveze din infernul ce i-a înghițit soțul și ceilalți doi copii. Eilish e o mamă nevoită să aleagă. O mamă, alături de mii de alți oameni deveniți ai nimănui, nedoriți de țara în care s-au născut și au trăit, cu toții obosiți, înfometați, hăituiți, la mâna unor străini, plătindu-și cu bani grei o libertate amară; după ce au privit cum arată moartea și au fost atinși de ea, după ce au fost izolați și sub asediu, au alergat înnebuniți pe străzi sub o ploaie de gloanțe, după ce au fost lipsiți de drepturi și tăcerea i-a înghițit ca un hău, după ce au înțeles că nimeni nu te apără de nimic, că libertatea e în altă parte. Fără nicio garanție că vor ajunge undeva, dar riscând totul pentru că încă au ceva de apărat: viața copiilor ce le-au rămas. O mamă urcând într-o barcă pneumatică privind oceanul negru din fața ei. Înfruntând groaza ce o cuprinde, dar știind că marea e viață. Că nu există cale de întoarcere. Că pleacă nu doar pentru micuțul Ben și pentru Molly, ci și pentru Larry, pentru Mark, pentru Bailey. Cu alte cuvinte, destinul oricărui imigrant.
Frica asta adâncă și neagră care trăiește în sânge, sentimentul acesta că nu există scăpare.
Cântecul profetului, romanul lui Paul Lynch, nu e o distopie. Sau e doar pentru că acțiunea e plasată în Irlanda, o țară în care aproape peste noapte drepturile și libertățile tuturor nu mai există, în care sub pretextul menținerii siguranței statului a fost instaurată starea de urgență, iar Alianța Națională instaurează o dictatură sinistră, în care oamenii au de ales între a deveni marionetele sistemului și a încerca să se opună riscându-și viața, în care izbucnește un conflict sângeros și toți sunt prinși în acest mecanism absurd, ce anihilează orice încercare de revoltă, iar statul, menit să asigure bunăstarea și libertatea cetățenilor lui, ajunge să-i vâneze fără milă pe cei ce protestează în numele libertății, să-i trimită în închisori, să-i tortureze și să-i facă să dispară, să bombardeze cartiere întregi, să folosească forța, să înfometeze și să creeze haos. În timp ce țările libere din jur asistă neputincioase la instaurarea noii ordini. Irlanda a trecut printr-un război civil și rănile acestuia încă există. Nu și prin instaurarea unei dictaturi așa cum o imaginează Paul Lynch în Cântecul profetului. Din această perspectivă, romanul e un avertisment. Totuși, de prea multe ori istoria a arătat că ceea ce părea o distopie s-a transformat în tragedie. A devenit realitate. Pentru o parte a Europei, Cântecul profetului e doar o altă formă de a spune ceea ce deja s-a întâmplat la mijlocul secolului al XX-lea. Iar pentru o altă bucată de Europă, ceea ce trăiește Eilish e ceea ce se întâmplă chiar acum. Eilish ar putea fi o mamă din Kiev sau de oriunde din Ucraina, o mamă a cărei familie și a cărei țară sunt distruse de război. O mamă care alege să plece, deși nu asta își dorește, după ce a făcut aproape orice să rămână. Cu singura deosebire că în romanul lui Lynch agresiunea nu este din afară. Totul se naște înăuntru, arătând cât de fragilă e stabilitatea, cât de ușor se poate pierde libertatea, cât de repede se ajunge la autocrație, la folosirea forței și la haos. Ceea ce încă ar fi fost un roman distopic acum foarte puțin timp (Cântecul profetului a apărut în 2023) a devenit o oglindă în care țările europene ar putea să-și privească viitorul spre care unele sunt pe punctul să pășească. Dacă nu vor înțelege că tot ceea ce Europa are în prezent se poate pierde atât de ușor. După ce citești Cântecul profetului nu poți decât să speri că Paul Lynch nu e un profet. Că apocalipsa pe care o cartografiază în romanul său va putea fi împiedicată. Că ceea ce înțelege Eilish (și înțelege că lumea nu se sfârșește, că e trufie să crezi că lumea se va sfârși subit în timpul vieții tale, că de sfârșit se sfârșește numai viața ta, că ceea ce cântă profeții nu-i altceva decât același cântec de când lumea, sabia care vine, lumea mistuită de foc, soarele care coboară în pământ la amiază, și lumea înghițită de tenebre, furia unui zeu întrupat în gura profetului care tună și fulgeră contra răutății care va fi surghiunită departe, și profetul nu cântă despre sfârșitul lumii, ci despre ceea ce s-a făcut și se face unora, dar altora nu, despre lumea care se sfârșește întotdeauna într-un loc, dar în altul nu, și că sfârșitul lumii e mereu un eveniment local, vine în țara ta, și vizitează orașul tău, și dărâmă ușa casei tale, iar pentru alții e doar un avertisment îndepărtat, o scurtă relatare la știri, un ecou al unor fapte intrate în folclor) va sta departe de casa ta, de țara ta, de Europa ta.
Ca și cum s-ar întreba cum arată nebunia, așa arată, nu e cineva care agită brațele și urlă la zei, ci o mamă care încearcă s-ajungă acasă la copiii ei.
Oboseala unei mame cu o casă plină de copii. Câteva clipe de răgaz în care să poți visa la liniște înainte ca somnul să te cuprindă și să lase locul unei alte zile la fel de istovitoare. Câteva clipe în care să visezi la noaptea-tăcere, noaptea-uitare, noaptea-eliberare. Apoi bătăi puternice în ușă și prezența a doi bărbați care par să poarte noaptea cu ei. O altfel de noapte. Mesagerii unui timp nou. Senzația că ceva a intrat în casă, ceva fără formă, dar perceptibil. Spaima ca o gheară ce o face să-și strângă mai puternic bebelușul la piept, nevoia de a se convinge că nimic grav nu s-a întâmplat, că nimic nu e pe punctul de a se nărui. Așa începe. Cu un soț ce crede încă în dreptul la liberă exprimare, în forța sindicatelor, în democrație, nu în zvonurile tot mai neliniștitoare și în știrile despre persoane ce incită la ură împotriva statului și se dedau la acte de sabotaj. Cu un soț ce va fi strivit de voința unei forțe obscure, infailibile. Și o femeie care se trezește singură, cu patru copii, încercând zadarnic să afle unde ar putea fi tatăl lor și sperând că într-o zi el va fi eliberat. Alungând gândul că ar putea fi bătut, torturat, mort. Vorbind cu el în gând ca și cum bărbatul ar mai putea face ceva pentru ai lui, ca și cum ar trebui să știe în continuare ce se petrece acasă. Ca și cum absența lui nu ar putea fi definitivă. Într-o țară unde brusc legea și prerogativele constituționale nu mai înseamnă nimic. În care ajungi să te simți amenințată, să fii tratată ca un infractor, să ți se incendieze mașina și să ți se vandalizeze casa, să-ți pierzi locul de muncă, să te strecori printre baricade și gloanțe, să nu mai ai niciun drept. Să faci față unei realități care pare desprinsă dintr-un coșmar. Cu un fiu adolescent ce se alătură protestatarilor, al cărui viitor nu mai există fiindcă cineva a decis că, împlinind 17 ani, trebuie să facă stagiul militar. Să se alăture unui sistem opresiv, același sistem care i-a înghițit tatăl și care trage în oameni nevinovați pe străzile din Dublin. Un fiu pe care încerci să-l protejezi, să-l ascunzi, făcând din el un condamnat dacă va fi prins. Și care într-o noapte dispare, alăturându-se celor ce încearcă să dea jos regimul. Care ar putea fi printre tinerii bătuți, printre cei ce au o armă în mână, ridică baricade, urcă pe un tanc, ajung să comite acte de violență fiindcă vrea să trăiască liber. Sau deja mort. De la care nu mai ai nicio veste. Trebuind să faci față brutalei realități de zi cu zi – un zid tot mai compact de constrângeri, de ostilitate, de neputință. Simțind îngrijorare, frică, responsabilitate, știind că e necesar să păstrezi aparența normalității. Descoperind că nimeni nu e pregătit pentru schimbarea regulilor jocului, dar că ele au fost schimbate și omul e prins în tăvălug, e lăsat pe dinafară. Că ceea ce părea doar o isterie trecătoare se transformă în opresiune, în dezinformare și în violență. O gaură neagră crescând mereu și înghițind tot ceea ce fusese considerat sigur. O mamă trebuind să-și țină copiii lângă ea. Să-i apere. De ceea ce s-a dezlănțuit deopotrivă afară și înăuntrul lor. La început făcând eforturi să-i protejeze de realitate, treptat înțelegând că e neputincioasă. Confruntându-se cu durerea lor, cu spaima lor, cu revolta și cu ostilitatea lor, cu felul în care fiecare dintre ei ajunge să fie înghițit de ceea ce li se întâmplă. Constatând că a devenit în ochii celor din administrație sau din poliție, în ochii celor mai mulți dintre concetățeni, un obiect insignifiant prin care trec priviri goale. O ființă deja strivită, deposedată de toate responsabilitățile anterioare, care urmează să fie anihilată fiindcă a ales să se situeze de partea greșită a baricadei. Devenită pasageră în propria viață. Refuzând să abdice, căutând soluții, alergând pe străzi blocate de baricadele guvernului sau ale insurgenților, încălcând interdicția de a ieși din casă, luptându-se cu revolta mocnită sau fățișă, cu spaima propriilor copii și cu angoasa pe care ea însăși o simte, sub gloanțe și în zgomotul elicopterelor militare, încercând să-și protejeze tatăl bătrân, atins de Alzheimer. Până când, în labirintul în care i s-a transformat viața, se insinuează ceva ce ar părea absurd dacă nu ar constitui chiar miezul realității în care e aruncată. Sfârșind căutându-și copilul dispărut din spital, de negăsit, înghițit de sistem. Un băiat de doar 13 ani. Privindu-l chircit într-un sac, la morga unui spital militar. Unde nu avea ce căuta, unde nu știe cine l-a trimis. Nicăieri niciun vinovat, nimeni pe care să-l poți trage la răspundere. Doar urletul țâșnindu-i din piept, văzând pielea umbrită de vânătăi, urmele violenței. Copilul meu frumos, ce ți-au făcut? șoptește ea. Brusca năruire. Apoi instinctul care îi amintește că are încă doi copii. Așteptând-o într-o casă în ruină, sub o ploaie de gloanțe. Deja plecarea nu mai e o alegere. Din țara care nu te vrea, din țara transformată în infern, din țara care ți-a luat tot ce ai crezut că nu ți se va putea lua, din țara în care încă îți mai poți cumpăra libertatea, din țara din care nici fuga nu e ușoară, dar pentru un timp e încă posibilă, Eilish alege să plece, să accepte ajutorul surorii ei aflate în Canada. Să abdice de la ceea ce fusese viața ei și a familiei ei. Să abdice în fața vocii rațiunii, să le dea dreptate celor care spuneau, asemenea lui Áine, că istoria e o mărturie mută despre oameni care nu au știut când să plece.
Am intrat într-un tunel și nu ne putem întoarce, trebuie să mergem înainte, tot înainte până când ajungem la lumina de pe partea cealaltă.
Există, pe de o parte, o întru totul veridică punere în scenă a modului în care, în mai puțin de un an, o țară este luată în stăpânire de forțe obscure și oamenii își pierd de pe o zi pe alta drepturile și libertățile, împărțindu-se între susținători ai regimului, adulatori, monștri plini de ură față de cei ce gândesc diferit sau doar umbre înspăimântate de ceea ce li se poate întâmpla și restul – deveniți brusc dușmani, indezirabili, supuși oprobiului public, reduși la tăcere. O țară confiscată de ură și în care vânătoarea de oameni se transformă în violență, sfârșind în sânge și moarte. Această coregrafie grotescă e de un tulburător realism: sunt fapte și acțiuni, prezentate prin repercusiunile pe care le au asupra realității de zi cu zi. Dar nu în asta stă forța romanului lui Paul Lynch, ci în felul în care această schimbare e percepută, în fapt trăită, de o familie obișnuită. De niște oameni a căror viață o ia pur și simplu razna și e făcută bucăți. Nu în numele unui crez, nu ca urmare a unor acte de eroism, a unor idei oricât de nobile ar fi ele, ci pentru că întâmplător au fost prinși la mijloc. Pentru că au crezut că lumea nu poate fi altfel decât stabilă și au descoperit că tenebrele sunt mai puternice decât lumina, că adevărul e îndepărtat de minciună și de manipulare, că oroarea nu ocolește pe nimeni, că nu poți controla nimic și nu te poți agăța de nimic. Că poți doar încerca să-ți aperi copiii, să faci gesturi mici, firești altădată, acum adevărate acte de curaj, dar că nimic nu-ți garantează că viața lor și a ta va rămâne în picioare. Cântecul profetului e cartea care vorbește despre lucruri ce s-au întâmplat și se mai pot întâmpla. Și o face exemplar. Asta neînsemnând, desigur, că și salvator. Dar după ea nu poți spune că nu ai știut. Traducerea Iuliei Gorzo păstrează toată tensiunea și forța, dar și revărsarea de neputință și zbaterea personajelor, lăsând durerea să se reverse ca dintr-o rană supurândă, dar luminând mereu puterea pe care o avem și care ne face să ieșim din noi pentru a duce mai departe viața. Asemenea lui Eilish, asemenea tuturor celor ce, la un moment dat, au fost obligați să facă o alegere și să lupte pentru ceva. Orice ar reprezenta acel ceva.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Grafica de pe fotografia articolului: Adrian GOR
