La capătul drumului se află cerul. De încredințarea aceasta de început de roman aveam nevoie noi, oamenii-cititori și oamenii simpli trăitori, cititori cu ochi deschiși către cele mai înalte ceruri, pe care litera nu le poate atinge, deși la început a fost cuvântul, dar mai înaintea sa și a vieții pe care a inoculat-o a fost Dumnezeu. Liliana Corobca împacă între coperțile romanului său toate disperările, suferința, pe Dumnezeu cu gloria asfixiantă, dar și asfixiabilă a extremismelor politice, dragostele între ele (de Bucovină, de mamă, de tată și de frați), asprimile colțuroase ale gândului de moarte cu apele, cu frigurile, cu absențele și cu morțile olfactive și stăruitoare de peste tot din jur, din trenul deportării mai ales. Peticele de cer se întrezăresc de aici prin zăbrelele din spatele cărora inspirațiile și expirațiile sunt mai rare cu fiecare zi care trece și se mai zăresc prin crăpătura din podeaua vagonului de vite pe unde dureros de algoritmic, sistematic, funest ordonat, mai întâi bătrânii și copiii își alunecă decisiv viețile și își împresoară prin străinătățuri pulberile existenței pământene. Carnea.
Suflul ritmic al răului și suferinței s-au înstăpânit de mult. În tren Cuța învață de acum să se bucure când clipește, să bea apa cu înghițituri de insectă sătulă, să spună povești, căci povestea are putere, alungă necuratul, dar alungă și moartea, să se roage la Dumnezeul ei-Bucovină, să se roage agonizând și agonisind speranța subzistenței și, mai apoi, pe cea a întoarcerii. Fericită senzația pleonastică a întoarcerii înapoi! Există (și se simt) nenumărate cuvintele care ar putea năzui să susțină dorul de sat, de curte, de biserică și de oamenii ei pașnici și sloboziți din aerul stătut de chin mortuar, de boală și de suspin. Chinul războiului pare a fi cu atât mai mare nu prin ceea ce el aduce, ci prin ceea ce răpește și niciodată viața nu mai poate reveni sub aceleași forme în care Cuța, Eugen și părinții au trăit dimpreună fericiți. Acum însă, în debusolarea și așa fragilă a unei copilării dezmembrate de intruziunea subită a războiului, fetița Cuța devine prematur femeie. Cunoaște frigul, sudoarea fricii și pe Dumnezeu îl îmbrățișează disperat și continuu, nu ca pe interlocutorul înger îngerașului meu, ci ca pe Dumnezeul-Mamă și Dumnezeul-Bucovină, Dumnezeul-cer și Dumnezeul-capăt de drum, către care se îndreaptă neobosit, năvalnic și duios deopotrivă, rugându-se pentru sănătatea celor de departe de ea, din dulcea ei Bucovină, de pe plaiurile străine care au fost odată ale ei. La muncile ogoarelor reci, plăsmuite din marmure de dor, Cuța cunoaște foamea în cele mai mari și cumplite forme ale ei. Vrajba dintre oamenii disperați să trăiască și bunăstarea care clipocește sfidător în și printre privirile paznicilor și care le trec lor, deportaților, prin mâini se transformă în implorare. Căutam pe câmpuri cartofi înghețați iarna, ajungeam cu degetele degerate. Veneam acasă fără nimic, iar odată, și cu vânătăi, când doi băieți mai mari mi-au furat cartoful sau bucata înghețată de ceva care părea a fi un cartof. (…) Am văzut-o pe mama, care mă aștepta să aduc ceva să punem în fiertură. (…) Când a văzut mâna lovită, m-a întrebat: Te doare? Nu, am zis, dar simt că pe Dumnezeu îl doare.
Raportarea suferindului la divinitate este cu atât mai profundă, cu cât sinceritatea este dublată de vârsta fragedă a Cuței. Cum poate ea intui durerile lui Dumnezeu și cum poate simți schimbul acesta de fluide emoționale, ca apele din care pescuiesc deportații, învolburate și învârtejite, dintre ea și Dumnezeu? De fapt, Ana Blajinschi nu face altceva decât să își reconstruiască viața după noi, străine și impuse repere, după algoritmi care nu amintesc de Bucovina ei și vor să o îndepărteze de făgașul plaiurilor natale. Iar în acest proces demolator și restructurator, Cuța intuiește că Dumnezeu este singurul pe care nimic nu îl poate atinge. Nici foamea, frigul și seceta, nici răul pământesc și nici moartea ca o scurgere veninoasă înspre viață. Nici idolii politici ai vremii și propaganda din școlii, nici orice cult al personalității inoculat șerpește copiilor, celor fragezi și fragili, nimic nu alterează relația Cuței cu Dumnezeu. Între sufletele acestea două, unul mai cuprinzător ca celălalt, nimic pământesc nu se interpune. Ceea ce face Cuța este tocmai să intuiască, în disperare și necaz, nemărginita putere de iubire a lui Dumnezeu.
Cine este tatăl tuturor popoarelor, care are grijă de noi și ne iubește? Copiii au ezitat între Lenin și Stalin, de data asta. Dumnezeu, m-am grăbit eu să răspund și inspectorii s-au speriat, iar învățătoarea s-a repezit la mine. (…) Cred că Dumnezeu răsplătește binele și pedepsește răul. Și mai cred că nici Lenin, nici Stalin nu ne iubesc, ci doar Dumnezeu, care numai El ne ține la inima Sa și ne poartă de grijă.
Curajul unor astfel de gânduri nu ar fi putut izvorî decât din disperare. Din foamea de a fugi de colhozurile străine, de a îmbrățișa iar Bucovina cu pomi, hore și căldură, căci nicio prindere de mâini de pe pământurile siberiene nu va împărți același aer al casei. Munca pe pământurile străine e și ea raportată la felul în care poate fi pusă în relație cu divinitatea, percepută continuu ca fiind stabilitatea și coagularea nutritivă a dorului de pământurile natale. Chiar chinul și nefericirea sunt gândite de Cuța în rugăciunile ei ca o reiterare sfântă a episoadelor biblice, justificând-o și creându-i astfel căi de pătrundere în iertare, fapt pe care îl împlinește abia târziu, către sfârșitul povestirilor sale către nepoată. Fericiți cei blânzi, fericiți cei milostivi, fericiți cei suferinzi, fericiți călătorii în trenul vitelor, așa cum Hristos într-o iesle de vite s-a născut. Hrănitoare îi este Cuței această iluzie a fericirii în nefericire, alimentată nemincinos de continuumul oglindirii sale în cer. Se ivește aici potențiala comparație dintre naștere și moarte, dintre inoculare și alunecare în abisul unei sorți pe care nimeni nu ar fi trebuit să o poată stăpâni, în locul propriei persoane. Crucea din pietricele construită de Ana și aninată de valurile apei din care pescuia alături de restul deportaților este doar vârful uman al unei profunzimi curajoase și de nestăvilit. La gândul că pescuim totuși drept în cer, atât de aproape de Dumnezeu, mai prindeam curaj, că la început mi-era atât de frică de apa ceea, de valurile ca niște zimți mici de ferăstrău, încât țineam crucea de la gât în gură, o strângeam în dinți și mă rugam neîncetat lui Dumnezeu să ajung cu bine înapoi la mal. Pe Cuța o înseninează doar întoarcerile, seara, înapoi la mama ei, la Dumnezeul ei-mamă care îi aduce lapte și înghite în sec odată cu înghițitura plină și aproape sățioasă a fetei, bucurându-se de astâmpărul foamei copilei ca de cel al ei. Din obiceiurile de acasă, deportații Bucovinei jinduiesc după horă și în pustiurile străine ale Siberiei încropesc, cântând și dansând, atmosfera satului în zi de sărbătoare și joc. De altfel, Liliana Corobca plăsmuiește, în romanul său, alături de firul propriu-zis al poveștii, un altul, la fel de consistent, care înlănțuie pasajele de rugăciune cu cele de cântec, iz folcloric autentic, care continuă și răspunde deopotrivă dorului, implorărilor și căințelor din rugăciuni. Trenule, mașină neagră, te blestemă lumea-ntreagă/ Și te-am blestemat și eu, că m-ai dus din satul meu. Of! (…) Stejărelule frumos, pleacă-te o țâră-n jos,/ Să mă sui în vârful tău, să-mi văd sătișorul meu, of,/ Sătișorul cel dorit, în care-am copilărit. Trenule, mașină mică, al Mariei Tănase, care tot un dor, un alt fel de dor poartă, devine trenul-mașină neagră către care se îndreaptă și blestemul, dar și iertarea, speranța și jindul, pentru că steaua roșă va apune/ Și va răsări frumos Crucea Domnului Hristos. Poate la aceeași renaștere se gândește Cuța și când clădește crucea din pietricele, pentru că răsărirea pentru ea se petrece mai devreme: Dumnezeu îi îngăduie prezența înăuntrul ei ca pentru a o pregăti pentru alte despărțiri și alte morți.
Dar Ana crește, pe Eugen, sau Jeni-fetița, cum multă vreme a crezut Cuța, îl pierde în nebuloasa împrăștiere a deportaților, se căsătorește, are copii. Merge la școala de croitorie, învață meserie și, peste ani, își amintește povestind toate detaliile confecționării de rochii. Încearcă Ana, de fapt, pe tot parcursul vieții ei, să croiască povești pe care să le transforme întotdeauna în rugăciuni. Experiența muncii asidue și a deportării nu piere niciodată și rămâne ca o himeră amenințătoare care binevoiește mereu să poposească asupra prezentului prin amintire. Viața nu are capăt, drăguța muichii, îi spune Ana strănepoatei. E ca o panglică enormă de material din care infinite rochii se pot confecționa, material nerestricționat, o fâșie căreia nu i se zărește capătul. Însăși imaginea mărului din grădină capătă veșnic alte conotații, pentru că stârnește o filosofie a olfacției pe care Cuța o leagă de același ce rotund, obsedant, al stepei. Viața își schimbă mirosurile odată cu trecerea timpului (…) Hainele, bucuria, nașterea, moartea, toate miroseau atunci altfel decât acum. Probabil și Dumnezeu avea, în mintea Cuței, vreun miros, care, atunci când s-a întors acasă, a luat forma boarei de măr, strugure, soare, vecin liniștit și căldura sobei iarna. Însă nălucirea revine, bântuiala este molcomă și continuă. Îmi întrebam copiii vedeți aceste cruci? Vedem, răspundeau copiii și-i rugam să mi le descrie, ca să fiu sigură că vedem același lucru. Apoi iar apăreau cruci și iar întrebam și acum ce vedeți? Mamă, acum nu-i nicio cruce, ți se năzare! Ana rămâne, ca femeie, mamă, soție, bunică, o femeie care întâmpină aceste năzăreli, traume și lipsuri care se succed, împletind rugăciunea cu povestea. Se naște de aici probabil felul ei de a supraviețui, metoda subzistenței spirituale. Botezul, ca formă de reîntregire, reconsolidare, recunoaștere și re-făurire a unui spectru de normalitate creștină este o altă încercare pentru femeile ortodoxe ale acelor timpuri, care călătoreau până la mănăstiri îndepărtate cu pruncii ascunși sub haine ponosite și udate cu lacrimi. Vorbind despre evenimentul fericit soților, mamele se feresc de însăși cuvântul botez, povestind cu sfială și reprimându-și emoția, că și-au dezpăgânit copilul. Episodul alegerii numelui Iosif, inspirat nu din personajul biblic, ci din bolnava obsesie îndreptată către a-toate-iubitorul Stalin, este grăitor din punctul de vedere al etimologiei numelui ales. Iosif înseamnă, în ebraică, să adauge. Motivația este simplă și apare în Geneză. …a născut un fiu, și i-a pus numele Iosif, zicând. Domnul să-mi mai adauge un fiu! Adăugiri există și în viața Anei, adăugiri de morți și de nașteri, alternanțe obscure și luminate doar de credință. Însă cea mai consistentă adăugire în viața Cuței rămâne Povestea.
Când mama îi moare pe pământul kazah, concentrarea și aportul durerii se disipează. Povestea se obscurizează și se freacă pe sine la ochi printre toate momentele anterioare celui tocmai întâmplat. Singurătatea capătă alt sens, Dumnezeu altă amploare, Bucovina și străinătatea pământului care îi răpește mamei ceva, de asemenea. Nu există nimeni mai singur pe lumea asta decât omul rămas fără mama lui. (…) Am plâns, am răcnit, căci rămâneam copil al nimănui în această străinătate, dar parcă nici Dumnezeu din cer nu dorea să mă audă. S-ar putea specula de această dată în legătură cu prima dezamăgire pe care Cuța o resimte în relație cu Dumnezeu, cu depresiunea afectivă pe care nu o mai reclădește nimeni și nimic, mai ales că moartea mamei nu se petrece în sfânta și dulcea Bucovină. Însă speculația cititorului se spulberă incontestabil odată ce întâlnește pasajul rugăciunii. Durerea aduce binecuvântarea celui ce o rabdă, suferim pentru că Dumnezeu ne iubește. Acesta este supremul devotament față de credință, atunci când găsești fără măcar să cauți prea aprig justificarea angoaselor și a frământărilor lumești în Cel care indirect le veghează, în Cel a cărui dragoste abia o intuiești în vremuri tulburi. Cuța ajunge chiar să-i spună strănepoatei că atâtea morți a întâlnit în viața ei, că acum nu o mai dor. Nu e vorba de niciun soi de sterilizare afectivă și nici afirmația în sine nu ar trebui, poate, să fie preluată literal. Cuța și-a îngropat mama, fiul și fiica și le-a îmbrățișat sufletele. A înțeles apoi că nu unde se termină calea ferată, ci atunci când nu mai există credință în Dumnezeu, abia acolo e capătul vieții și al drumului. Gândește-te la tine de parcă ai fi moartă, îmi repet mie însămi, și nu vei simți venirea și spaima morții. Cugetă la tine în fiecare dimineață ca la o minune și nu vei simți bătrânețea, îi spune bătrâna nepoatei, deși bătrânețea ar părea să-i fie Anei acum cea mai potențată durere. Salvatoare este, de asemenea, senzația că tot chinul unei vieți trăire departe de dulcea Bucovină nu încheie o viață resemnată sub semnul eșecului și al suferinței sterile. De altfel, nici moartea femeii însăși nu ne este închipuită în paginile finale ale cărții, deși iminența i-o presimțim. Romanul se încheie sub semnul poveștii și sub auspiciul continuității. Cuța face poale-n brâu și îl așteaptă pe Eugen să se întoarcă în Bucovina noastră. Acesta este capătul drumului, în rest e doar zestrea morții pe care se cuvine să o ocolim cât ne este cu putință.
Notă: Cu Liliana Corobca & Capătul drumului & Kinderland ne vom întâlni joi, ora 14.15, în Sala de Festivități a Colegiului Național Iași, în cadrul manifestărilor dedicate Centenarului.
(*Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)
