Capcanele puterii. Tár, regia: Todd Field

Ignoră microfonul. Cântă de parcă nu ar exista.

Muzica înseamnă frumusețe, emoție, efort sublimat în căutarea frumuseții. Într-o lume cufundată în nuanțe de gri, în care dialogul cu cei din jur este aproape mereu superficial, ea permite crearea unei punți cu celelalte suflete și întâlnirea cu sinele ce pare adeseori pierdut în multitudinea de „oferte” pe care le avem la dispoziție și de activități în care suntem prinși. Pentru un dirijor însă, muzica înseamnă și putere. Este controlul resimțit când, cu bagheta în mâna stângă și prin mișcări circulare ale mâinii drepte, el reduce la tăcere o întreagă sală și dă naștere notelor muzicale de pe partituri prin armonizarea a zeci de instrumente. Totul se află în mâinile sale: liniștea, sunetul, timpul. În cazul filmului regizat de Todd Field, în mâinile Lydiei Tár.

Dacă talentul lui Bach poate fi redus la sex, țară, identitate, așa poate fi redus și al tău. Muzica înseamnă mult mai mult decât atât. Muzica este ceea ce simți.

Pentru Lydia, unul dintre cei mai buni dirijori ai lumii, câștigătoare a premiilor Oscar și Grammy și singura care a reușit să preschimbe în emoție pură partiturile lui Mahler, muzica înseamnă mai mult decât pasiune. Devine un mod de comunicare, atât cu spectatorii, cât și cu interpreții ce se află în fața ei. Ba chiar mai mult. Înseamnă umanitate, Lydia considerând-o ca fiind una dintre puținele forme de trăire care fac cu adevărat diferența dintre om și ,,robot”, dintre ființa ce trăiește sentimentele și cea care se pierde în detalii care nu vizează sunetul sau emoția în sine. Muzica nu trebuie judecată sau ascultată prin oamenii ce s-au aflat în spatele ei, prin compozitorii și credințele lor mai mult sau mai puțin conforme mentalității din prezent, ci prin sunet și raportare la propriul sine. Ea nu poate înțelege oamenii care asociază simfonia cu cel care a scris-o, arta cu artistul. Poate tocmai de aceea, când unul dintre studenții ei îi spune că refuză să asculte Bach din cauza misoginiei sale, Tár se folosește de emoție, de simfoniile lui, sintetizând totul într-o singură întrebare: Este corect să îți fie evaluat talentul în funcție de credințele pe care le ai? Petru că Tár a trăit muzica pe fiecare scenă a celor mai mari filarmonici ale lumii în moduri distincte. Și de fiecare dată a oprit timpul. A ajuns la ,,destinație” alături de public, niciodată înaintea lui. În acele clipe, chiar timpul părea îngenuncheat în fața ei, recunoscându-i puterea. Doar că, odată ce simți puterea și aceasta îți este recunoscută, ajungi să ți-o dorești în fiecare clipă. Puterea devine o necesitate și un mod de a te raporta la cei din jur. Pentru Tár, muzica nu mai reprezenta doar pasiune, ci putere și control în cele mai subtile și insidioase forme. Ceea ce, pentru prea mult timp, a crezut că îi permite totul, inclusiv încălcarea legilor morale. Această transformare este ceea ce urmărește filmul regizat de Todd Field. Ridicând în fața frumuseții problema moralității. Obligându-ne să ne întrebăm dacă în numele artei ni se permite orice. Un film despre putere. Despre control. Despre pierderea controlului, a discernământului. Despre prăbușire.

Ea nu era una dintre noi. A fost ceva în legătură cu ea care nu era în regulă. Punea prea multe întrebări. Acum trebuie să uităm de ea, înțelegi?

Poate viața Lydiei Tár ar fi continuat să fie aceeași, hrănită de note ce tindeau spre perfecțiune, aprecieri și premii pe care doar foarte puțini reușesc să le obțină. Ar fi continuat să ofere burse tinerelor muziciene pentru a studia la cele mai renumite conservatoare ale lumii și ar fi rămas același dirijor riguros, care nu accepta compromisul în interpretarea unei partituri, care făcea ca muzica să fie trăită, devenind un organism fluid, aproape de strălucirea perfecțiunii. Însă ceea ce se întâmplă în momentele în care reflectoarele sunt stinse și cortina este trasă nu poate rămâne un secret. Lydia Tár a crezut contrariul. Până în clipa în care, în camera sa de hotel din New York, primește o primă ediție a romanului ,,Challenge”, scris de Vita Sackville-West, o poveste despre pasiune, trădare și obsesie, roman pe a cărui primă pagină se aflau desenele unei persoane pe care Tár o cunoștea prea bine. Una dintre cele mai talentate bursiere ale sale, Krista Taylor (interpretată de Sylvia Flote). Tânăra cu păr roșcat care a urmărit-o în aceeași seară, surprinsă în cadrele fabuloase și încărcate de tăcere ale lui Todd Field. Krista Taylor rămâne un mister până în ultimele momente ale peliculei, însă un fapt este clar: ea a fost femeia care nu a cedat în fața Lydiei, care nu a acceptat constrângerile acesteia și a început să adreseze din ce în ce mai multe întrebări, devenind suspicioasă în privința lui Tár. Poate de aceea Lydia i-a retras bursa și a trimis scrisori la cele mai importante conservatoare ale lumii să nu o accepte ca dirijor, indiferentă la talentul și strălucirea sa. Și poate tocmai de aceea Krista alege să se sinucidă, devenind un nume uitat al muzicii. Aceasta este clipa în care obsesia pentru putere a lui Tár se simte cu adevărat, devine palpabilă. Când îi spune asistentei sale, o tânără care și-a petrecut ultimii cinci ani alături de ea din dorința de a fi primită în industria muzicală, să uite de trecut, de tot ceea ce Krista a însemnat și să șteargă orice mail primit de la aceasta. Pentru că ,,ea era diferită”, iar cei care pun întrebări ,,nu sunt ca noi, ca tine”. Nimeni din viața lui Tár nu a avut curajul de a-i contesta puterea sau altruismul așa cum Taylor a făcut-o și niciunul dintre cunoscuții Lydiei nu a știut niciodată de Krista, nici măcar soția sa, alături de care lucra la Filarmonica din Berlin. Krista și ceea ce se întâmplă în spatele burselor oferite de Lydia trebuie să rămână un secret. Până la final.

Doar una dintre toate relațiile tale nu a fost o tranzacție. Și ea doarme în camera de lângă.

Lydia Tár (absolut magistral interpretată de Cate Blanchett) și-a construit întreaga viață pe control, interese și putere. Relația cu soția ei a început din dorința de a-și asigura postul de dirijor permanent la Filarmonica din Berlin. Promisiunile niciodată respectate făcute asistentei urmăreau obținerea unui timp din ce în ce mai îndelungat în care o mare parte dintre responsabilitățile sale să fie îndeplinite de altcineva, de un subordonat. Prieteniile sau cunoștințele din industria muzicii erau de complezență, în spatele fiecăreia ascunzându-se un interes. De aceea l-a concediat, încălcând complet procedura, pe Sebastian, bărbatul care, director adjunct al Filarmonicii, a început să reprezinte un pericol. A fost unul dintre puținii care a avut curajul să îi spună, timp de câteva clipe, că faptele – faptele, nu munca, nu genialitatea – nu sunt chiar atât de ușor de trecut cu vederea: ,,Cu toții știm lucrurile pe care le faci. Micile favoruri”. Acesta e însă un adevăr pe care Lydia nu putea să îl accepte. Deși știa că și-a modificat fișa de selecție pentru a o accepta în orchestră pe Olga Metkina (Sophie Kauer), o tânără rusoaică ce cânta la violoncel, doar cu scopul de a-i oferi lecții în privat, de a putea fi în preajma ei. Știa că în loc să îi ofere asistentei postul lui Sebastian, din orgoliu, a ales pe altcineva. Lydia simte că începe să piardă controlul. Lumea din jur nu o mai privește cu aceeași admirație, membrii orchestrei au început să se raporteze la ea cu o anumită suspiciune după ce i-a oferit Olgăi solo-ul la cel mai important concert al anului chiar dacă acesta nu i se cuvenea. În aceste momente decăderea Lydiei devine din ce în ce mai ținut sub control. Se simte tensiunea, se simte oboseala, eșafodajul perfect e pe punctul de a se nărui.

Sunt minunat urmărite și redate aceste momente, acumulările de tensiune, sacadarea gesturilor, spaima inițial controlată, apoi tot mai insinuantă, mai sufocantă. În fiecare noapte, în vila sa, găsea desene identice cu cele pe care Krista obișnuia să le schițeze, identice cu cele pe care urma să le găsească și în casa părăsită de asistenta sa imediat ce a demisionat. Zgomotele deveneau mult prea puternice și trecutul părea să o bântuie. Când a urmărit-o pe Olga acasă, pentru a-i înapoia ursulețul de pluș uitat în mașina ei, ajunge într-o clădire abandonată în al cărei subsol toate temerile sale – și mai ales spaima terifiantă – de a-și pierde puterea pe care a deținut-o atât de mulți ani se materializează într-o creatură, asemănătoare cu un câine, care o determină să fugă.

În realitate, e o fugă de sine, de toate greșelile și lucrurile pe care conștient a ales să le facă. Soția refuză să îi mai vorbească și îi interzice să își mai vadă fiica, moment în care Lydia se mută în apartamentul său transformat în birou și loc de compoziție. Presată de procesele și interviurile în legătură cu Krista, abandonată de familie și colegi, Tár realizează că a pierdut controlul. Debusolarea, decăderea se resimt puternic mai ales în scena cu acordeonul când, surprinsă asemenea unui om care a pierdut totul și nu mai poate să se controleze, încearcă să își alunge noii vecini. Lydia e pe cale de a deveni un ,,nimeni”. Însă, odată ce cunoști puterea, dorința de a o redobândi conduce către nebunie.

-Are conștiință?

-Poate.

Din Lydia Tár a rămas doar o umbră a femeii care a fost, a dirijorului care a cucerit săli pline și care a oferit un nou sens muzicii clasice. Și-a păstrat aceeași rutină, în fiecare dimineață alergând pe lângă afișele pe care odată, parcă într-o viață ce nu îi mai aparține, era chipul ei. Dar la putere nu se poate renunța ușor. Odată ce o cunoști, odată ce o simți, nu poți decât să ți-o dorești din ce în ce mai mult. Din nou și din nou. Lydia nu a putut accepta să fie înlocuită și uitată. Nu a putut să accepte că nu mai este dirijorul celei mai importante filarmonici a lumii, cea din Berlin. La fel cum nu a putut accepta să nu își susțină ultimul mare concert pe care l-a pregătit atât de multe lumi. Poate de aceea a urcat pe scenă, deși rolul de dirijor nu îi mai aparținea. Și poate de aceea, într-o clipă de nebunie pură, își atacă unul dintre colegi și strigă ,,Asta e partitura mea.”

Pentru că Tár considera că totul îi aparține, că oamenii și muzica vor îngenunchea în fața ei, iar timpul se va opri pentru ultima dată sub mișcările circulare, magice, ale mâinilor sale. În acele clipe nu rămâne decât ea, față în față cu o putere pe care și-o dorește nespus dar care nu îi mai aparține. Doar ea, pierdută printre spectatori confuzi pe care nu îi mai poate face să trăiască muzica. Nu îi rămâne decât să plece într-un loc în care din acel ,,nimeni” să devină din nou cineva. O nouă șansă? Nu atunci când orgoliul te-a construit, nu atunci când i-ai sacrificat pe ceilalți, nu atunci când nu poți ieși din tine însuți.

Singura noastră casă este podiumul.

Lydia Tár a a avut totul: faimă, statut, familie și dragoste. Însă, poate mai important decât toate acestea, a avut putere și control. Și s-a identificat cu ele. Timp de ani a avut în mâinile sale sute de orchestre, a dat viață la mii de simfonii și a dominat oameni al căror vis era să o întâlnească, să lucreze cu ea. Obținea totul, indiferent de metodele la care trebuia să recurgă. Însă puterea, dacă devine unicul scop al ființei, conduce la autodistrugere, la o decădere pentru care nimeni nu este cu adevărat pregătit. O decădere a cărei victimă Lydia a ajuns să fie în clipa în care dragostea pentru muzică și frumusețe s-a transformat în nevoie de control și tiranie. Când frumusețea a fost evacuată, înlocuită de mașinăria unei perfecțiuni puse în slujba egoului personal. Am văzut în ,,Tár”, regizat de Todd Field, un film despre dorința de a avea totul și de a încălca legi morale, convins că poți să o faci fără să fii judecat. Este un film despre nevoia de a avea putere, despre monștrii în care ne transformăm când pasiunea e pusă în slujba autorității. Căci muzica nu ar trebui să fie niciodată despre putere, ci despre ceea ce simți.