Ce înseamnă (uneori) a fi părinte: Capernaüm

Câți ani ai? Nu știu, întrebați-i pe părinții mei. //  Despre neajunsul de a (ne) fi născut

La naștere, copiii plâng pentru că plămânii lor nu sunt destul de dezvoltați sau din cauza schimbării de temperatură. Dar și părinții plâng, punându-și la încercare plămânii lor perfect funcționali? Există o lege naturală nescrisă prin care suntem asigurați că ei simt ceea ce trebuie atunci când ne naștem? Copiii continuă să plângă pentru a-și exprima confuzia față de lumea necunoscută în care trebuie să trăiască până în momentul în care învață să se obișnuiască, se deprind să vorbească și devin conștienți de ceea ce spun. Dar ce trăiri îi încearcă pe părinți când noi începem să le punem întrebări? Alegerile lor nu sunt întotdeauna cele raționale, însă au menirea de a ne absolvi de orice pericol la care am putea fi supuși. Este, totuși, această intenție suficientă? În ce măsură ne putem noi revanșa pentru răul făcut de persoanele apropiate înainte de a ne fi născut? Dar, mai mult decât atât, îi putem ierta oare pe cei care ne-au lăsat moștenire întreaga lor viață și trecutul de care ei înșiși nu sunt mândri?

Filmul Capernaüm (regia: Nadeine Labaki) este o monografie a suferinței copiilor în fața conflictelor adulților, fiind inspirat din evenimente reale trăite de personajul principal. Ceea ce este inovator în scenariul său este schimbarea perspectivei asupra gândurilor celor „mici”: cum ar arăta o lume în care copiii și-ar putea exprima liber gândurile, iar societatea nu i-ar ignora? Răspunsul la această întrebare îl găsim într-o sală de judecată în care de partea acuzaților se află părinții lui Zain Al Hajj, un băiat libanez de (aproximativ) 12 ani ce își ispășește pedeapsa de cinci ani de închisoare pentru omor, el fiind inițiatorul procesului împotriva celor care l-au născut. Într-o lume în care copilul îi acuză pe părinții lui pentru faptul că i-au dat viață, iar ei blestemă ziua în care s-au căsătorit, cum putem să ne mai încredem în superioritatea hotărârilor adulților? Pentru Zain, verdictul este unul cert: puterea de a da viață ar trebui pe deplin suprimată acelora care nu pot și nu știu cum să crească un copil. În timp ce tatăl plânge susținându-și nevinovăția pentru crima fiului, evidențiind neputința de a alege felul în care va trăi resimțită la rândul său când era de vârsta lui, copilul nu schițează nicio reacție, ci doar îi condamnă cu asprime pe cei care n-au avut niciodată ceva frumos să-i spună. Sarcina mamei din timpul procesului reprezintă motivul cel mai vizibil al neliniștii lui Zain, întrucât el nu consideră că cei care i-au dat lui viață s-au schimbat într-atât încât să poată îngriji un alt copil. Atunci când Dumnezeu îți ia ceva, îți oferă ceva în schimb, spune mama lui în timpul unei vizite la închisoare, însă Zain este convins că acel copil îi va semăna și, deci, se va îndepărta de bună voie de familia lui.

De ce să mergi la școală? De ce să complicăm lucrurile?

Trăind într-o lume privilegiată, ar fi greu să ne imaginăm că o mamă și-ar putea dori să își trimită copilul la școală doar pentru a le aduce mâncare fraților mai mici, însă aceasta este realitatea în casa familiei Al Hajj, dintr-un cartier sărac din Beirut. Pe tot parcursul scenei în care această idee este dezbătută de către cei doi părinți, băiatul tace, iar tăcerea lui ascunde nenumărate suferințe. Zain este înfățișat ca un copil interiorizat, muncitor, dar cu siguranță neliniștit și mult prea matur pentru vârsta lui, deși impactul unui așa-numit model lipsește cu desăvârșire. Ceea ce șochează cu adevărat este puterea de care copilul dă dovadă și felul în care reacționează ori de câte ori el sau frații săi se află în pericolul de a fi hărțuiți și, mai ales, intuiția, sinceritatea acestuia care se află în contradictoriu cu orice a văzut în familia sa – violență fizică și verbală sau nelipsitele certuri. Dorința de a-și proteja sora, pe Sahar, este clar conturată încă de la începutul filmului, copilul singurul care o îngrijește și îi oferă alinare, explicându-i, totodată, riscurile la care este supusă fiind o femeie în devenire într-o lume în care numai bărbații au de câștigat. Empatia de care băiatul dă dovadă provine tocmai din iubirea nemărginită pentru ea, cei doi fiind profund legați unul de celălalt; totuși, părinții reușesc să îi separe în momentul în care aceștia o alungă de acasă pe fată pentru a se mărita cu negustorul Assad. Se păstrează pentru câteva momente sugestia că Zain pleacă pentru a o elibera, însă conștientizează că orice încercare de a o readuce acasă pe sora lui ar fi zadarnică, astfel că durerea despărțirii îl determină nu doar să încerce să trăiască pe cont propriu, ci și să reușească.

Unde fugim de-acasă și unde dispar părinții când plecăm?

Probabil că în momentul despărțirii de familie, cu toții căutăm modalități prin care putem deveni mai buni. Răbdarea este o virtute pe care o putem dobândi, însă nu cu ușurință. În cazul lui Zain, el și-a cultivat-o în timpul petrecut în familia care nu l-a înțeles niciodată, dar nu a dat dovadă de răbdare decât după ce a fugit departe de ai săi, în relația cu Tigest și fiul ei, Yonas, noua lui familie, pe care a întâlnit-o într-un parc de distracții. În baraca celor doi, Zain are grijă de bebelușul femeii în timp ce ea merge la serviciu, deși îi este greu la început. El ajunge chiar să-i mintă pe oamenii pe care îi întâlnește că sunt frați pentru a-l proteja pe Yonas, dar poate și pentru că rămâne singur, iar sentimentul apartenenței îl copleșește – totuși niciodată atât de mult încât să  simtă nevoia să se întoarcă la familia sa. În ciuda nesiguranței pe care o simte în legătură cu modul în care va trăi de atunci încolo, Zain nu este părăsit de credința că povestea lui va fi ascultată mai devreme sau mai târziu și încearcă în nenumărate feluri fie să plece într-o altă țară, fie să găsească un loc de muncă, însă pentru aceste lucruri avea nevoie de actele lui de identitate inexistente sau rătăcite (ne)intenționat de părinții lui.

Când plecăm, părinții dispar doar dacă luăm cu noi și plânsul lor de după ce am fost născuți sau zâmbetele pe care le-au avut când au început să se odihnească destul și nu doar câteva ore pe noapte. Nu le putem lua aceste momente și multe altele, chiar dacă ele au sens doar prin noi. Probabil că dacă Zain ar fi avut de unde fure momente fericite la fel cum fura din magazin mâncare pentru sora lui, n-ar fi stat pe gânduri, iar procesul nu ar mai fi avut loc. Ne întrebăm, alături de Zain, de ce părinții sunt cei care își arată suferința în condițiile în care primul scâncet al unui bebeluș n-a fost atât de important pentru ca ei să țină minte ziua în care s-a născut? Și unde au dispărut înainte ca Zain să fi plecat de acasă? Părinții lui apar obosiți, iar băiatul nu plânge și nu râde: prin înfățișarea sa de copil, pare că doar mimează furia pe care o resimte față de originile sale, însă aceasta este, de fapt, adânc înrădăcinată. Maturitatea pe care o dobândește îl ajută să continue lupta, dar sub alte forme.

Primul plâns al unui bebeluș se întâmplă la nașterea lui, dar când ar trebui să aștepte părinții primul zâmbet? De cât timp e necesar pentru ca un copil cu un astfel de trecut și totuși fără vârstă să își recapete inocența de mult furată și să zâmbească pentru că vede schimbarea înlăuntrul lui și în preajma sa?

(*Sabina Cojocaru, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Sursă foto: IMDb

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.