Huruit metalic de gloanțe, țipete și gaze toxice – o lume ciudată, apocaliptică. Îți vine greu să crezi că acesta a fost odată un oraș asemenea celui în care trăiești și tu. Totuși, pentru mulți asta este realitatea. Bine ai venit în Damasc!
Aici, liniștea și normalitatea au rămas doar amintiri pentru unii, însă pentru Rima, ele sunt încă vii. Ele trăiesc într-un mic paradis doar al ei și imaginația o ajută să le păstreze încă vii, deși realitatea o contrazice la tot pasul, se încăpățânează să își arate fața hâdă, să ucidă visuri și oameni.
Rima, personajul lui Samar Yazbek, este asemenea unei melodii fără cuvinte. E mută, dar are atât de multe de spus, încât gândurile i se pierd în cercuri concentrice.
În loc să se teamă de realitatea crudă, asemenea oricărei alte persoane pe care o întâlnește, ea e curioasă și nu înțelege întotdeauna reacțiile celorlalți. Poate și pentru că ea este diferită. Pentru ea, orașul pe care ajunge să îl traverseze într-o zi împreună cu mama ei, strâns legată de mâna acesteia, este ceva nou și bizar. Și se va transforma într-o lume pe dos, necunoscută, a cărei coerență fetița va încerca să o păstreze, opunându-se realității absurde, cu siguranța dată de propriile idei, imagini și visuri. Rima a trăit toată viața în Damasc, dar nu l-a cunoscut așa: un oraș plin de baricade, cu oameni ce au în mâine puști și chipuri încrâncenate. Cu doi ani în urmă a ieșit ultima dată în lume, dar atunci nu se auzeau bombe, nu erau puncte de control, iar moartea nu umbla nestingherită pe străzi.
Totul acum este fragil, de parcă ar fi creat din lut. Rând pe rând, oamenii din jurul ei dispar. Sitt Suad, mama, fata fără păr din spital, bătrâna din casa unde este adăpostită alături de alte femei și copii, fratele ei și Hassan. Moartea e ceva abstract, o posibilitate îndepărtată. Dar, împrejmuită ca de sârmă ghimpată se află voința de a trăi, speranța care dă putere. Ce se întâmplă în jur nu este viața normală, iar Rima știe asta și trebuie să scrie. Vrea să înțeleagă ce se petrece. Trebuie să își găsească o cale de a-și face povestea cunoscută. Și nu doar pe a ei, ci și poveștile celor din jur care nu mai pot să vorbească.
O scrisoare absolut cutremurătoare pentru cititorul cu nervii întinși ca strunele de chitară stă drept singură mărturie a existenței fetei.
Prin această scrisoare, o cunoaștem încetul cu încetul pe Rima, al cărei nume este cea mai insignifiantă parte a ei, deși îi definește caracterul. Rima e o fetiță deosebită, cu o voință de neclintit și o imaginație care o face să se simtă liberă, deși trupul îi este captiv. Vedem că trebuie legată cu o sfoară pentru a nu pleca, asemenea Micului prinț, spre a cunoaște cât mai multe. Aflăm că îi place să deseneze și că unul dintre personajele sale preferate e chiar Micul Prinț, prietenul alături de care își construiește planete secrete. O cunoaștem până și în felul în care scrie, o vedem cum lasă deoparte grija pentru forma literelor pe măsură ce i se termină pixul, fiindcă trebuie să își termine povestea. Îi vedem cele mai îndepărtate colțuri ale minții, lumile secrete, amintirile vii, imagini legate de persoane dragi, cărți, întâmplări.
Rima percepe lumea printr-o lentilă proprie, singura care o face suportabilă. Așa cum sfoara o leagă de mâna mamei, a fratelui, de pat sau de gratiile de la geam, și imaginația o leagă de viață. Poveștile ei se întrepătrund cu realitatea pe care o trăiește și formează o țesătură neterminată, cu goluri în care întrevedem multă spaimă, uimire, suferință. Cu cât fata își pierde mai mult speranța, cu atât începe să smulgă mai multe fire din propriul hijab și puterea de a scrie o lasă.
Un strigăt în vid, un plânset care răsună până departe, asta este romanul lui Samar Yazbek.
Lumea este nedreaptă, moartea vine pe neașteptate, inocența se surpă, culorile își pierd strălucirea. Toți morții unui atac cu gaz sunt femei, o noțiune este mai importantă decât o viață. În spitale ajung victimele sistemului și deținuți politici pentru a aștepta următoarele interogări brutale. Atacuri fără țintă ucid inocenți, umanitatea tinde spre zero.
Un război fără sens sfărâmă țara. Unii luptă pentru libertate, alții contra. Nu există armate, nu există facțiuni și nici grupări, dar există oameni, soldați și civili, care vor să trăiască. Nu câștigă nimeni, suferă cu toții, iar poveștile multora se pierd. E motivul pentru care Rima se agață de pixul și de foile care se vor termina în curând.
Moartea odată îndepărtată și de neînțeles se apropie însă din ce în ce mai tare de Rima, o înconjoară asemenea unui vultur, luându-i unul câte unul pe cei apropiați ei, își bate joc de cercurile ei concentrice și i le distorsionează, iar după ce aceasta a îndurat destul și și-a acceptat soarta, îi râde în față încă o dată și pleacă de lângă ea.
În Fata care nu se putea opri din mers nu există posibilitatea unui sfârșit fericit la niciun pas. Aici viața încearcă să își găsească o cale firavă de a răzbate printre moloz și ruine, proiectile și gloanțe. Aceasta este suferința unui popor văzută prin ochii unui copil. Este povestea tuturor celor care luptă cu moartea, indiferent dacă supraviețuiesc sau mor. Nu e cronica celor care luptă contra altor oameni pentru un ideal. Nu este o lecție de istorie despre războiul civil sirian, ci o mărturie despre ororile războiului. Nu cum sunt ele văzute de un soldat, ci de un copil târât și tras de mână prin conflict.
Pe o tablă de șah nu există doar regi și pioni, există și cai și nebuni. Asta ne amintește cât mai autentic posibil Samar Yazbek. Și o face prin intermediul Rimei, cea diferită, „nebunul”, care încearcă de fapt să supraviețuiască. Pentru că războiul nu este o luptă pentru putere, ci o zbatere pentru supraviețuire. Nebunul nu este cu adevărat nebun. El este doar o piesă care se mișcă altfel.
* Anastasia Coșniță, elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași, debutează cu această recenzie în Alecart.
