Ultima parte a acestei anchete adună răspunsurile elevilor de la clasa a IX-a F, filologie – a treia „clasă Alecart” din liceu, o generație care abia începe să se lase pătrunsă de spiritul revistei. Poate de aceea răspunsurile lor surprind atât de limpede entuziasmul începutului, curiozitatea, dar și nevoia de a înțelege literatura prin oameni. Majoritatea s-au îndreptat spre întâlnirile cu autorii citiți – Michel Bussi, Carlo Vecce, Leo Vardiashvili, Tracy Chevalier, Veronica D. Niculescu –, semn că lectura a devenit pentru ei un spațiu de întâlnire reală. Excepția, deloc întâmplătoare, rămâne Zoon Poetikon, momentul în care, fără mari așteptări, au descoperit că poezia poate fi vie, caldă, plină de firesc și umor. Pentru un „boboc” de filologie, o asemenea revelație e mai mult decât o întâlnire – e începutul unei relații cu poezia.
Prin intermediul literaturii, putem înțelege ororile istoriei, fiind aproape de persoanele care pierd și suferă (…)
Am avut ocazia de a înțelege la Întâlnirile Alecart cărțile scriitorilor invitați raportându-le la sentimentele, viziunea și trăirile autorilor lor, dar am descoperit și perspectivele acestora asupra unor subiecte provocatoare, care privesc omul în totalitatea sa, conexiunile interumane și importanța acestora, moralitatea de care acesta dă (sau nu) dovadă, în ce masură ființa este afectată de ororile războiului, amprenta pe care și-o lasă istoria asupra noastră, speranța în vitorul omenirii și relevanța amintirilor în conturarea caracterului unei persoane. Dintre toate aceste întâlniri extraordinare, cea care m-a marcat cel mai mult a fost cea cu Leo Vardiashvili și Carlo Vecce.
În romanul său La marginea unui codru nesfârșit, Leo Vardiashvili conturează Georgia prin ochii lui Saba, un băiat care se întoarce în țara natală după 20 de ani, în căutarea fratelui său, Sandro, și a tatălui, Irakli, care pleacă din Londra fiind apăsat de dorul de soția sa și de locul părăsit din cauza izbucnirii războiului. După spusele lui Vardiashvili, Tbilisi pe care îl găsește Saba nu mai reprezintă un loc pe care acesta îl poate numi „acasă”, ci doar orașul în care el trebuie să-l descopere pe Irakli. Cu toate acestea, Tbilisi începe treptat să-i amintească de vechea lume, de copilărie, tânărul fiind ghidat pe urmele fratelui și ale tatălui de indicii care fac trimitere la poveștile citite de mama lor când erau mici. Autorul atrage atenția asupra poveștilor care ne fac să privim diferit suferința de lângă noi, așa cum se întâmplă în roman cu Nodar, cel care și-a lăsat în urmă, în Oseția, fiica, despre care se crede că a murit în bombardamente. Nodar este forțat să renunțe la tot ceea ce însemna viața lui, anume casa, profesia și copilul, rămânând doar cu speranța arzătoare că Natia este în viață. Atât în contextul cărții, cât și în cel politic actual, perspectiva lui Leo Vardiashvili asupra importanței înțelegerii durerii victimelor războaielor este una relevantă și inspirațională. El consideră că, prin intermediul literaturii, putem înțelege ororile istoriei, fiind aproape de persoanele care pierd și suferă necontenit din cauza acestora. Autorul ne-a mărturisit că în Saba au fost proiectate îndoielile, dar și speranțele pe care el însuși le-a simțit. Limbajul codat al personajului cu fratele său are și el un corespondent în realitate, căci, la venirea în Londra, Leo și fratele său nu cunoșteau decât două cuvinte în engleză, astfel încât au creat „o limbă” doar a lor, combinând rusa, georgiana și engleza. Personajele din La marginea unui codru nesfârșit și în general personajele din cărțile cu caracter istoric nu sunt simple entități literare, ci voci ale martorilor unor tragedii care rămân vii în ciuda timpului și mai ales a ignoranței umane tocmai prin capacitatea lor de a duce mai departe o mărturie.
Din moment ce tocmai am adus vorba de vicisitudini aproape uitate și de oameni care au suferit, dar care nu au renunțat, personajul din Surâsul Caterinei a devenit emblematic. Pornind de la o atentă documentare, Carlo Vecce țese cu măiestrie o poveste despre soarta unei femei invizibile, căreia i se ia totul: casa, familia, drepturile, individualitatea și identitatea – într-un roman cu multiple fire narative ce spune povestea unei fete cercheze devenite sclavă. Vecce ne provoacă să privim Renașterea și dintr-o altă perspectivă: o perioadă de dezvoltare fără precedent a artelor, care maschează însă opresiunea perpetuă a femeilor și importanța privilegiilor. Viața Caterinei este în sine o tragedie – ea este răpită și purtată prin ținuturi necunoscute, devine proprietatea unor stăpâni și e lipsită de drepturi. Totuși, ea nu își va pierde niciun moment capacitatea de a crede în libertate și în frumusețea vieții. Pentru Carlo Vecce, Caterina există nu atât ca mamă a lui Leonardo, ci ca ființă umană. După spusele scriitorului, prin personajul său a vrut să aducă un omagiu tuturor celor care au dispărut fără a li se auzi vocea.
Mi-a plăcut într-o mare măsură această întâlnire, întrucât autorii au făcut trimitere inclusiv la nedreptăți crunte ale lumii contemporane – războiul, discriminarea de gen și greutățile cu care se confruntă imigranții. Toate aceste realități sunt ignorate la nivel de masă, dar își lasă amprenta asupra a milioane de vieți care trăiesc în frică. Carlo Vecce a vorbit și despre statutul imigranților – învinuiți și maltratați pentru dorința firească de a duce o viață mai bună. E o dorință pentru care sunt nevoiți să lupte, deși ar trebui să fie ceva de care să se bucure orice ființă. Leo Vardiashvili consideră, la rândul lui, că politicienii trăiesc într-o bulă și vorbesc doar între ei, că nu au timp să citească și de aceea nu se poate gândi la vreun om politic pe care l-ar dori cititor al romanului său. Cred totuși că prin intermediul literaturii și mai ales al inițiativei personale ne putem crea, la rândul nostru, propria limbă, una a empatiei și a înțelegerii dincolo de cuvinte. (OANA BOAMFA)
am plâns, am râs şi, cel mai important, am simțit că trăiesc şi eu cu personajele, pășind alături de ele pe străduțele întortocheate ale celor două lumi nu atât de diferite cum ar putea părea.
Anul acesta mi s-a părut inedit contrastul dintre scriitorii cu care ne-am întâlnit. Unii au fost serioși, răspunzând aplicat întrebărilor noastre, alții au părut dornici să șteargă distanța dintre ei și public, lăsând să le vedem emoțiile sau intrând în jocul propus de noi, acela de a ne adresa la rândul lor câte o întrebare la sfârșitul întâlnirii. O excepție a fost ziua a cincea, ultima și cea mai emoționantă dintre toate, când am avut ocazia să discutăm cu Veronica D. Niculescu și Tracy Chevalier, două scriitoare în cărțile cărora au fost abordate subiecte care suscită interesul generației noastre: viața în perioada comunistă, respectiv, statutul femeilor de-a lungul vremurilor, și care au manifestat aceeași plăcere a dialogului, aceeași bucurie de a descoperi cum le-au fost citite volumele. Mai mult decât atât, duminică s-au întâlnit creatoarea și traducătoarea aceleiași cărți, ceea ce a strâns legătura dintre cele două scriitoare și a oferit publicului șansa de a observa felul în care o carte își lasă amprenta asupra celui care a tradus-o, modul în care perspectiva autorului trece și este filtrată prin sensibilitatea celui care o transpune într-o altă limbă. Am rămas cu imaginea lacrimilor de la colțul ochilor celor de pe scenă, cât și din privirea unora dintre colegii mei după prezentarea povestirilor din Roșu, roșu, catifea. (ROXANA-MARIA ANISTOROAE)
Întâlnirile Alecart în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași reprezintă o oportunitate de a descoperi ce, sau mai bine zis, cine se află în spatele romanelor noastre preferate și de a pune întrebări chiar celor care au dat viață personajelor ce ne-au fascinat sau intrigat. În cadrul celor șase evenimente Alecart am simțit că aparțin deopotrivă celor două tărâmuri (ficțiunea și realitatea de zi cu zi) și că, în ciuda diferențelor, există puncte de legătură subtile. După o serie de momente plăcute alături de autorii și traducătorii mei preferați, festivalul a avut un final pe măsură. În deschidere, profesorii Universității „George Enescu” Iași au susținut un moment muzical minunat – am fost purtați într-o călătorie cu adevărat magică prin Italia, apoi a urmat o melodie care ne-a îndemnat să reflectăm un moment asupra culturii și identității naționale și, în final, am ascultat o operă emoționantă, intitulată „Mama”, dedicată tuturor mamelor a căror iubire este necondiționată.
A urmat dialogul cu două scriitoare excepționale. Tracy Chevalier, renumită pentru bestseller-ul ei Fata cu cercel de perlă, a fost ghidul nostru într-o călătorie pe străduțele și pe canalele din Veneția și Murano, iar Veronica D. Niculescu ne-a îndemnat să facem un pas înapoi în timp, în perioada comunistă și să descoperim umbrele și luminile din viața unor copii și a unor oameni pentru care realitatea era diferită de a noastră. Alături de cele două invitate, am devenit locuitori ai insulei Murano, renumită pentru sticla frumos colorată realizată de generațiile de sticlari din secolul al XV-lea până în prezent, respectiv, cetățeni ai Republicii Socialiste România, stând la cozi interminabile, visând la o pereche de ciupici, dorind cașcaval sau „căiniță”, confruntându-ne cu lipsurile, dar având în continuare visuri și speranțe, iubind, suferind, trăind frici și așteptând. Am vorbit despre alte finaluri și întâmplări posibile, despre detalii ascunse cu migală, despre forme de a iubi și puterea de a depăși obstacole. Pe tot parcursul acestui eveniment am fost prinsă într-un vârtej de emoții: am plâns, am râs şi, cel mai important, am simțit că trăiesc şi eu cu personajele, pășind alături de ele pe străduțele întortocheate ale celor două lumi nu atât de diferite cum ar putea părea. (ANDREEA MARIAN)
Dacă ar mai exista o planetă pe care să o viziteze Micul Prinț, care ar fi aceea?
Zoon Poetikon a fost una dintre cele mai interesante activități la care am participat în ultima perioadă. La eveniment au fost invitați Dan Coman, Robert Șerban și Cristina Drăghici. Deși știam că vom vorbi despre poezie, nu mă așteptam ca atmosfera să fie atât de relaxată și plină de bună dispoziție. Poeții au reușit să ne capteze atenția din primele momente, nu doar prin ceea ce au citit, ci mai ales prin modul de a vorbi. Naturalețea, firescul, sinceritatea perspectivelor m-au cucerit, iar umorul lui Robert Șerban a încălzit atmosfera încă de la început. Prin tot ce au spus, am descoperit că poezia nu este doar despre rime și figuri de stil, ci despre viață, emoții și sinceritate. M-am bucurat să văd că poezia poate fi ceva viu, plin de energie și de umanitate. (ALEXIA-MARIA BUTUC-CRISTEA)
Un mister, o moarte suspectă și o anchetă plină de secrete, iată ce ne propune romanul lui Michel Bussi, Cod 612. Cine l-a ucis pe Micul Prinț? Întâlnirea de anul acesta de la Alecart cu autorul acestui roman interesant și provocator deopotrivă mi-a oferit prilejul de a înțelege mai bine psihologia din spatele personajelor și a ființelor umane în general. Explicațiile lui Michel Bussi pe marginea romanului au reprezentat o perspectivă inedită în experiența mea de cititor. Pe parcursul întâlnirii s-a îmbinat entuziasmul scriitorului cu dorința celor aflați în sală de a afla cât mai multe despre destinul tumultos al lui Antoine de Saint-Exupéry și al Micului Prinț. Foarte provocatoare mi s-a părut întrebarea pe care domnia sa ne-a adresat-o: Dacă ar mai exista o planetă pe care să o viziteze Micul Prinț, care ar fi aceea?, căci ne-a făcut să ne gândim la dorințele și experiențele fiecăruia dintre noi. Emoția creată în acele momente nu doar că mi-a dezvăluit aspectele importante din viața unui om, precum iubirea sau fericirea, ci a reușit să-mi confirme un principiu: Nimic nu se poate realiza dacă cei implicați nu colaborează. (OCTAVIAN-ŞTEFAN MERCAŞ)
Întâlnirea cu Michel Bussi a fost una dintre acele experiențe care te fac să vezi literatura cu alți ochi. Am primit răspunsurile la întrebările pe care le aveam în legătură cu experiența lui Neven și a lui Ondine, cei care își doreau să descopere cine l-a ucis pe Micul Prinț și cine l-a ucis pe Antoine de Saint-Exupéry. Autorul a reușit, prin prezența sa caldă și printr-un zâmbet mereu prezent, să creeze o atmosferă plăcută și să întrețină curiozitatea publicului. Încă de la primele cuvinte, am simțit pasiunea lui pentru lectură și bucuria de a-și împărtăși ideile cu noi, purtându-ne mereu în alte povești despre inocența copilăriei și felul în care putem păstra ceva din copilul care am fost, despre cum și-a construit romanul și fascinația față de universul lui Saint-Exupéry. Michel Bussi a știut cum să se apropie de noi, să ne asculte și să ne facă să zâmbim. Umorul său fin a făcut ca discuția să decurgă alert și a transformat întâlnirea într-o experiență de neuitat, amintindu-ne că inocența nu dispare niciodată, ea doar așteaptă să fie redescoperită. (NATALIA GRADU)
Am avut sentimentul că în poezie nu poți să minți; trebuie să ai în vedere doar sentimente, trăiri și perspective autentice.
Toate întâlnirile Alecart din cadrul FILIT m-au surprins într-un mod plăcut, însă cea care mi-a rămas în minte a fost Zoon Poetikon, unde i-am avut în fața noastră pe Dan Coman, Robert Șerban și Cristina Drăghici. M-au impresionat căldura, familiaritatea și cât de liber curgea dialogul dintre autori, moderator și public. Mi-a plăcut disponibilitatea invitaților, mai ales cea a lui Robert Șerban, care părea că se simte ca acasă, glumind și amintindu-ne că nu e doar poet, ci și gazda emisiunii Piper pe limbă. Am avut sentimentul că în poezie nu poți să minți; trebuie să ai în vedere doar sentimente, trăiri și perspective autentice. Mărturisesc că cel mai mult m-a surprins momentul în care alecartienii au început să citească poeziile făcute din fragmente de poeme ale celor trei invitați. Am fost fascinată de curajul lor și provocată la a reflecta asupra a ceea ce credeam că știu despre mine însămi. Aceasta mi se pare, de altfel, cea mai frumoasă parte a poeziei: modul în care versurile te subjugă, obligându-te să cauți în interiorul tău răspunsuri, întrucât ,,poezia te ajută să dai cicatricilor un sens” (Cristina Drăghici). (MARIA-ALEXANDRA SMEREA)
În cea de-a patra zi a festivalului, atmosfera a avut o profunzime aparte, greu de redat în cuvinte. Întâlnirea cu Isidoros Zourgos, autorul romanului Câteva nopți și încă una și George Cornilă (Silex) a fost o experiență care a lăsat amintiri puternice. Ambele cărți au reușit să ne apropie nu doar de poveștile de viață imaginate, ci și de noi înșine. M-a impresionat naturalețea cu care cei doi autori au interacționat cu publicul. Dialog a fost viu, plin de emoție și autenticitate, de energie și delicatețe. Am fost deosebit de fericită că am avut ocazia să îi adresez o întrebare domnului Cornilă, iar răspunsul său, sincer și atent, m-a făcut să simt o conexiune reală între autor și cititor. A fost o interacțiune luminoasă și m-am simțit plină de bucurie și recunoștință. (ALEXANDRA-IOANA TEODOR)
O întâlnire cu Nick Bradley este o experiență care te impresionează încă de la început. De cum intră în încăpere, transmite energie și încredere. Vorbește clar, simplu, fără a dori să epateze, iar acest lucru te face să te simți relaxat. Pe tot parcursul discuției, ascultă cu atenție și îți dă sentimentul că ceea ce spui este important. Explică totul pas cu pas și folosește exemple ușor de înțeles. Nimic nu pare complicat când îți vorbește el. Într-un moment al întâlnirii, am avut chiar senzația că felul lui de a explica lucrurile e o prelungire a modului în care trăiesc personajele din Patru anotimpuri în Japonia. Exact ca în carte, unde fiecare anotimp are un sens, un ritm și o frumusețe aparte, Nick te ajută să înțelegi că și în viața ta există etape. Unele sunt ca primăvara, pline de începuturi; altele sunt ca vara, pline de energie și muncă; mai apar și momente tomnatice, când culegi roadele, și ierni liniștite, când te oprești, te gândești și te pregătești pentru noi schimbări. Acest lucru m-a făcut să văd mai clar felul în care evoluăm în timp, fără grabă, dar cu sens. Ceea ce m-a marcat a fost felul lui liniștit, dar motivant, în care te face să crezi că poți reuși. Te ajută să privești lucrurile dintr-o altă perspectivă, una în care fiecare pas are rostul lui, exact cum fiecare anotimp din roman are propria frumusețe. Simți că știi ce ai de făcut și că ai curajul să începi. (ANDREI-RAUL COLAC)
În loc de concluzie: de la un FILIT la altul, Întâlnirile Alecart dovedesc că lectura nu e un act solitar, ci o formă de apartenență. În sala aceea în care au încăput aproape 200 de tineri, literatura își recapătă prospețimea – autorii devin prezențe vii, iar întrebările, prelungiri ale emoției. FILIT-ul și Alecartul reușesc să redea adolescenților bucuria dialogului autentic, a gândului care se naște din curiozitate, nu din obligație. Poate că aceasta e și diferența esențială față de alte evenimente în care sunt implicați cititorii tineri: aici, la Alecart, nimic nu e convențional, nimic nu e mimat. Aici elevii vin cu temele făcute, adică vin cu cărțile citite. În locul prezentărilor lungi și plictisitoare, se nasc conversații vii, un schimb real de energie între elevi, profesori și scriitori. Momentele muzicale oferite de elevi și profesori de la „Băncilă” & „George Enescu” și tablourile din expoziția de pictură & grafică semnată de Ioniță Benea adaugă profesionalism și ritm, iar literatura devine din nou ceea ce ar trebui să fie mereu – o formă de viață.
Foto: Ioana Fînaru – redactor Alecart
