Cea de a treia zi FILIT 2014 a deschis din nou paginile revistei ALECART, oferind corporalitate unor nume și idei și facilitând, așa cum ne-a obișnuit, un dialog eliberat de rigori între autori și tinerii cititori. Și astăzi, Sala Caudella din Casa Balș a devenit un spațiu al dialogului cultural, găzduindu-le pe Care Santos și Ioana Nicolaie, sub privirile entuziaste ale unui public avizat, alcătuit din elevi, oameni de presă, traducători și chiar iluștri scriitori (cu toții am fost încântați să îl descoperim în sală pe Mircea Cărtărescu). Ne-am folosit, ca pretexte literare, de romanele Aerul pe care îl respiri; Încăperi ferecate (Care Santos) și Cerul din burtă (Ioana Nicolaie), devenite centrul de iradiere a ideilor între invitați și auditoriu. După o prezentare a volumelor celor două scriitoare, Care Santos a declarat că ea și Ioana Nicolaie sunt „surori pentru că scriem la fel”.
Pentru un plus de inovație, formatul întâlnirilor s-a modificat puțin astăzi și am pătruns în universul cărților direct printr-o întrebare adresată lui Care Santos cu privire la vocația și inspirația scriitorului, arborând ca premisă gândurile unuia dintre personajele din Aerul pe care îl respiri, și anume că diferența dintre un scriitor și un „nescriitor” consistă tocmai în „tenacitatea, convingerea surdă că trebuie să continui orice ar fi, chiar dacă s-ar sfârși lumea”. Într-adevăr, autoarea ne-a asigurat că „vorbind despre personajele noastre, sfârșim prin a vorbi despre noi înșine”, astfel încât a recunoscut că împărtășește viziunea personajului Brancaleone asupra destinului scriitorului. Rămânând pe aceeași undă a scriiturii romanești, am vrut să aflăm dacă Ioana Nicolaie percepe vreo diferență între perspectiva auctorială feminină și cea masculină, sau dacă „autorul este doar autor”. Răspunsul pe care l-am primit de la scriitoare, revelatoriu, a trimis direct la fundamentele literaturii, identificate în dinamica poeziei, în fluxul său continuu și spontan, asemenea „unui râu care aluvionează tot felul de lucruri”. Nisipul, pietrele, algele, toate sunt legate de apă, dar nu de aceeași apă și la fel stau lucrurile și cu „părțile poeziei, cu textura ei”, acumulate și asimilate. Fiecare autor aduce însă, în acest „mare, mare râu, care este poezia”, perspectiva sa, „diferența” sa, întrucât „cel mai important lucru în literatură este diferența”.
Ne-am oprit apoi asupra punților care ne-au unit astăzi, anume romanele care ne-au adus mai aproape cele două scriitoare. Nicoleta Munteanu ne-a vorbit despre Aerul pe care îl respiri, proaspăt ieșit de sub tipar, un roman despre „cărți care pornesc în lume” și care provoacă lectorii să „descopere oameni, destine, ființe”. Am avut bucuria să vorbesc, la rândul meu, despre cea mai cunoscută dintre cărțile lui Care Santos, Încăperi ferecate, axându-mă în special pe cele două jumătăți care alcătuiesc universul sferoid al romanului: direcția contemporană, de mozaic, de ludic al juxtapunerilor și al decupajelor, dar și componenta atemporală, prin îmbrățișarea marelui subiect și personaj, Timpul, pe care îl întinde ca o pastă și îl spulberă asemenea prafului, îl răscolește și îl dislocă, lăsându-ne, la final, iluzia că putem amesteca în fluidul istoriei.
Împărtășindu-ne impresiile sale asupra romanului Cerul din burtă de Ioana Nicolaie, a cărui temă centrală, graviditatea, este abordată inovator și autentic, Alexandra Tuluc a remarcat că ne aflăm în fața unei „cărți a contrastelor”, care ne revelează o „chintesență a trăirilor contradictorii”. Ca un rezumat ideatic al romanului, Alexandra ne-a propus sintagma „o carte despre a fi la feminin”, care aduce la suprafață, dincolo de starea de grație, „suferința de a te descoperi altfel decât ești în mod obișnuit”. Prezentării nuanțate, Ioana Nicolaie i-a adăugat că romanul său reprezintă o etapă de tranziție în propriul stil, însă în același timp „dă seama de o anumită direcție în literatura română actuală” și reprezintă, la nivel simbolic, „o nuanță nouă între culoarea puternică care este poezia” și proza ca altă manifestare a aceluiași conținut ideatic. Pentru a corobora această afirmație, scriitoarea a citit un fragment din Cerul din burtă, care poartă amprentele unui gen literar intermediar, lirico-romanesc, și care a sensibilizat puternic publicul.
Întreaga întâlnire a stat sub semnul personalității materne ca emblemă umană, de aceea Care Santos a mărturisit că „aș fi o femeie diferită dacă nu aș fi fost mamă și aș fi o scriitoare diferită dacă nu aș fi fost mamă”. De asemenea, scriitoarea ne-a vorbit despre revelația consubstanțialității cu „o ființă care face parte din corpul tău și care, în același timp, nu face parte din corpul tău”. Revenind însă la cronotopul propriului roman, la Barcelona, „cel mai francez oraș spaniol” și o inepuizabilă sursă de inspirație pentru autoarea catalană, întrucât „configurează ea însăși un traseu literar”, Santos a citit în spaniolă, limba în care respiră întreaga sa creație, și ne-a făcut să simțim, prin eufonie, atmosfera orașului de care, prin cărțile sale, ne face să ne îndrăgostim. Nicoleta Munteanu ne-a citit, în română, un alt pasaj din Aerul pe care îl respiri, selectat întrucât discută bibliofilia, factorul comun care ne reunește pe toți la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere. Într-adevăr, așa cum a punctat moderatorul, „nimic nu-ți dezvăluie mai mult despre un om decât biblioteca sa”.
Expunându-și perspectiva cu privire la universul imanent de sentimente al romanelor sale, Ioana Nicolaie a afirmat că „tot ce se întâmplă este ca și cum ai traversa un oraș străin”, de aceea cartea sa este, în primul rând, „despre dorințe, despre vulnerabilitate, despre sensul nostru în lume”. Pentru a oferi un echivalent acestei noțiuni de carte „pluristratificată”, autoarea ne-a propus să ne-o închipuim ca pe un tort: cu blat, cremă, arome, un întreg al cărui gust este construit, și el, din „bucăți diferite”. Întrucât cititorii au vrut să afle și despre cum se mulează această viziune asupra propriei creații pe un viitor incert, Care Santos a fost întrebată în legătură cu percepția sa asupra destinului cărților pe care le scrie. Răspunsul ei, cu desăvârșire lipsit de vehiculatul „orgoliu creator”, a radiat autenticitate: „mi-ar plăcea să ajungă la cineva care ar fi fericit cu ele”, întrucât, din propria experiență de cititor, „pot ierta orice la un roman, dar nu pot ierta faptul că nu mă emoționează”. Continuând această idee a emoției pe care ne-o provoacă lectura, Ioana Nicolaie ne-a vorbit despre cum ne putem îndrăgosti de eroii din cărți, despre cum prima iubire se naște din și în cărți, la fel de puternice, afectiv, precum realitatea.
Lăsându-ne deschiși spre dragostea de personaje și de cărți, cele două scriitoare au coborât de pe scenă, cedând locul acordurilor muzicale la vioară, sub arcușul elevei Ana-Maria Sandu, acompaniată la pian de prof. Smaranda Acatrinei. Scriitorii și publicul au părăsit întâlnirea ALECART, pe care Ioana Nicolaie a asociat-o „Clubului poeților dispăruți”, deopotrivă de îmbogățiți și de deschiși spre orizontul cultural din ce în ce mai vast, mai puternic și mai consolidat, pe care îl prefigurează FILIT.
de Laura Ștreangă
