Care sunt așteptările unui tânăr cititor de la întâlnirea cu un scriitor? (ancheta revistei)

Argument

Orice întâlnire, indiferent de natura, durata sau scopul ei în imediat, presupune un ceremonial în care așteptarea, dorința, pregătirea prealabilă, intrarea în starea de a fi în apropierea celuilalt și apoi retrăirea experienței sunt treptele care o diferențiază de toate celelalte experiențe umane. Întâlnirea  presupune o deschidere care nu se transformă niciodată în închidere, ci se propagă în viitor prin amprenta lăsată în cel care a provocat-o sau a trăit-o întâmplător sau, pur și simplu, s-a bucurat de ea. Cu atât mai mult întâlnirea cu o carte (urmată sau precedată) de întâlnirea cu autorul ei poate deveni un fapt existențial ce are caracter fondator (și formator).

Pentru alecartieni, întâlnirea cu scriitorii e cel mai important prilej de a pune față în față așteptările lor de cititori avizi de experiențe noi cu gândurile celor care au gândit universul care i-a provocat/fascinat/intrigat. Prilej de a regândi cartea dintr-o altă perspectivă. Prilej de a interoga, de a descoase, de a reciti altfel sau de a descoperi ceva. Pornind de la ideea lui Eugene O’Neill („Nici un scriitor nu există în afara cărților lui”), aceste întâlniri determină o nouă formă de existență. Am dorit, prin ancheta din numărul 19, să vedem cum definesc colegii noștri această nouă formă de existență și, în același timp, care sunt așteptările, dorințele ascunse, temerile scriitorilor înainte de întâlnirea cu publicul tânăr.

(P.S. Nu ne interesează contextul în care liceenii ajung la aceste întâlniri – scapă de ore, de teme, de profesori etc.- , ci cum sunt organizate aceste întâlniri. Este inadmisibil, pentru noi cel puțin, să mergi la o întâlnire, dar să nu știi cu cine te întâlnești. În acest caz, să nu fi citit măcar o carte a scriitorului cu care ți-ai dat întâlnire.)

Mă aștept ca scriitorul să coboare de pe piedestalul pe care am eu tendința (normală, de altfel) să îi plasez numele. Nu trebuie să îmi vorbească mereu pe înțeles, dar în același timp nu găsesc productivă nici nevoia de autovalidare printr-un discurs prea exotic (sau pompos sau erudit).

Alexandra Masgras, fost redactor-șef Alecart:

Literatura este rareori o formă de confesiune, dar scrisul rămâne, în esență, o formă de exprimare personală. Așadar, cred că autorul încă mai merită ascultat. Bineînțeles, odată ce o carte este publicată, mesajul ei se desprinde treptat de intenția autorului, parcurgând noi contexte istorice și politice, alte medii sociale și povești personale. Aceasta este nașterea cititorului, obținută cu prețul „morții autorului,” așa cum a susținut Barthes. Cred că, în mod ideal, fiecare cititor apelează la experiența sa personală pentru a surprinde înțelesul unei cărți, iar cartea, la rândul ei, contribuie la formarea cititorului, nuanțându-i înțelegerea despre lume și despre sine. La prima vedere, autorul nu pare să își găsească locul în această relație. Cu toate acestea, mereu am apreciat șansa de a-i întâlni pe autori și de a asculta poveștile lor.

Să scrii o carte implică să îți valorifici convingerile politice, etice sau spirituale, lecturile precedente și experiențele de viață. În definitiv, întâlnirile cu autorii ne îmbogățesc experiența pe care ne-a adus-o lectura cărților lor. Mă refer în mod intenționat la experiența lecturii și nu la mesajul cărții în sine, care rămâne în mare parte la latitudinea cititorului. Scopul întâlnirilor cu autorii nu este acela de a ne schimba opinia cu privire la înțelesul cărților discutate, ci de a ne raporta la ele dintr-o altă perspectivă. În ceea ce mă privește, întâlnirile cu scriitori precum Sadie Jones, Gabriela Adameșteanu, David Vann și Ruxandra Cesereanu mi-au oferit o imagine asupra poveștilor lor – asupra modului în care ei se raportează la literatură (scris și lectură deopotrivă), istorie, politică și la experiențe de natură personală, precum prietenia, solitudinea, dragostea, boala și pierderea celor dragi. Pentru mine, aceste întâlniri au evidențiat felul în care cărțile la care mă raportasem dintr-o perspectivă personală redevin un fragment din povestea autorilor, o parte din acel lung șir de experiențe care constituie identitatea cuiva. Cred că aceste povești personale mi-au îmbogățit experiența multor lecturi și, în câteva momente cu adevărat speciale, au făcut unele cărți memorabile.

(Alexandra Masgras este studentă  la Universitatea din Glasgow.)

Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart:

Cred că unul dintre motivele principale ale interesului față de întâlnirea cu un scriitor este proiectarea unui model în persoana pe care o întâlnești. Există în mod evident și totodată necesar o diferență (a cărei intensitate poate varia) între cititorul din sală și scriitorul din fața sa, diferență ce nu trebuie însă percepută ca o ruptură, ci dimpotrivă, ca un pretext al stabilirii unei relații de tipul discipol – maestru între cele două persoane. Cu alte cuvinte, vii la întâlnirea cu un scriitor pentru a te compara într-o anumită măsură cu personalitatea acestuia și pentru a învăța ceva de la el. Vii ca să admiri.

Ca toate acestea să poată avea loc, e nevoie de un dialog sincer între cititor și scriitor, în care fiecare să ofere ceva. Ca cititor, trebuie să fii dispus să asculți și să înțelegi că persoana din fața ta este până la urmă tot un om, dar unul cu o poveste de spus. Să înțelegi că cel care îți vorbește nu este și nu trebuie să fie perfect. Să fii curios. Să vrei să descoperi ceva. Să știi că frumusețea dialogului nu există decât dacă vrei să o vezi și să o simți. Să vrei să primești lumea altuia în lumea ta, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp.

Aflată în postura cititorului, în momentul în care mă întâlnesc cu un scriitor, mă aștept în primul rând să fie și el dispus să mă cunoască, nu ca persoană, ci ca pe cineva care vrea să îi audă povestea. Nu cred că o relație de egalitate între cele două părți este 100% posibilă și consider că ea nici nu trebuie să existe, însă mă aștept ca scriitorul să coboare de pe piedestalul pe care am eu tendința (normală, de altfel) să îi plasez numele. Nu trebuie să îmi vorbească mereu pe înțeles, dar în același timp nu găsesc productivă nici nevoia de autovalidare printr-un discurs prea exotic (sau pompos sau erudit). Să încerce să răspundă punctual la întrebările primite din sală (deși cred că există de multe ori și o anumită fascinație față de capacitatea unui scriitor de a dezvolta ideea întrebării în cu totul altă direcție). Să îmi ofere posibilitatea de a stabili punți imaginare între scriitura și persoana sa.

Cel mai important dintre toate însă: mă aștept să rămân cu ceva după ce totul se termină, să simt că am ceva în plus, chiar dacă nu e palpabil și poate că nici nu știu exact ce e acel ceva. Să aibă un impact, să mă pună pe gânduri în drum spre casă, să mă facă să vreau să consemnez undeva povestea auzită. Să vreau să întâlnesc scriitorul și a doua oară.

(Anastasia Fuioagă este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași)

 

Aștept ca scriitorul să nu își subestimeze publicul. Am întâlnit autori care considerau că nu pot răspunde la anumite întrebări, pornind de la ideea că tinerii cititori nu sunt în stare să înțeleagă.

 Sofia Boca, redactor Alecart:

Ce își poate dori mai mult un cititor decât să îl cunoască pe cel care a inventat povestea care l-a fascinat sau l-a intrigat, l-a cucerit definitiv sau l-a respins? În momentul în care îl întâlnești pe autor, un sentiment teribil te cuprinde din vârful picioarelor până în cel al degetelor și parcă vezi cartea aceea umanizată.

Alecart mi-a oferit posibilitatea să trăiesc tot felul de sentimente. De exemplu, odată cu lansarea nr.18, l-am întâlnit pe Lucian Dan Teodorovici, pretextul constituindu-l cartea sa, Cel care cheamă câinii. Am aflat despre acest eveniment cu o săptămâna înainte. Plină de curiozitate, mi-am cumpărat imediat volumul, pe care l-am citit în două zile pe nerăsuflate. Momentul când autorul a intrat în sală a fost extrem de intens: emoție, curiozitate, uimire. El e? Deși cu o săptămâna în urmă nici nu știam de existența acestei persoane pe pământ, deși acum îl vedeam pentru prima dată, aveam convingerea că îl cunoscusem deja. Și nu mă refer la un nume, o profesie, o imagine (cea de pe copertă). Îi descoperisem gândurile, trăirile, importante evenimente ale vieții. Atunci am înțeles ce har poartă în lume cărțile și ce curaj au scriitorii să se lase descoperiți de oricine dorește să facă acest lucru. Prilejul de a participa la o întâlnire cu un autor nu face decât să ofere și mai multă viață poveștii sale.

(Sofia Boca este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași)

Roxana Agape, redactor Alecart:

În cazul meu, nicio zi nu trece fără să îmi pun întrebări. Pentru că sunt curioasă, pentru că îmi place să știu cât mai mult, să mă inventez. Mă bucură deci fiecare oportunitate de a cunoaște oameni de la care pot să învăț. În ultimii ani, am avut adesea ocazia de a fi prezentă la numeroase întâlniri cu autori de proză sau de poezie, invitați Alecart – în cadrul FILIT sau la diferite alte evenimente, întâlniri care mi-au oferit de fiecare dată satisfacția de a mă reîntoarce spre mine însămi știind (și fiind) mai mult. 

Fiecare autor e o voce singulară și din acest motiv mă aștept mereu ca întâlnirea cu el să îmi ofere un alt mod de a înțelege mesajul cărții, dar și ce înseamnă să fii de cealaltă parte a unui volum, cum se simte un scriitor și ce urmărește acesta atunci când scrie. Admir disponibilitatea de a răspunde tuturor întrebărilor pe care publicul le are și, din fericire,  mulți scriitori pe care i-am întâlnit au fost deschiși în fața provocărilor primite. Totodată, îmi place să văd că și invitatul este încântat să se afle în fața noastră, că dorește să își asume rolul unui magistru care să ne determine să vedem literatura contemporană într-un mod diferit, să ne adaptăm la aceasta, să ne cunoaștem pe noi înșine, fiindcă suntem la vârsta la care încercăm să descoperim cine vrem să fim. Aș vrea să ofere povești despre cărți, despre artă, despre filme, să-și prezinte opera astfel încât să doresc să o citesc imediat după ce întâlnirea se termină. Nu în ultimul rând, aștept ca scriitorul să nu își subestimeze publicul. Am întâlnit autori care considerau că nu pot răspunde la anumite întrebări, pornind de la ideea că tinerii cititori nu sunt în stare să înțeleagă și mi-am zis: păcat!

Dacă e să mă gândesc la câteva întâlniri reușite din acest an, aș spune că cele cu Lucian Dan Teodorovici, Cătălin Pavel și Doina Ruști au reprezentat evenimente care au fost pe măsura așteptărilor mele: cei trei m-au făcut să cred că sunt cu adevărat bucuroși să se afle în fața noastră, au rămas după sfârșitul întâlnirii pentru a satisface curiozitatea tuturor, ne-au făcut să dorim să îi reîntâlnim. Prin urmare, mă aștept ca fiecare întâlnire să formeze o nouă legătură între mine și un roman, un personaj sau un om viu, mă aștept să cunosc noi perspective, mă aștept la o poveste.

(Roxana Agape este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași)

 Mă raportez la fiecare autor pe care îl întâlnesc ca la un personaj, așa că aștept mereu povestea ca pe o continuare firească a gândurilor și emoțiilor pe care anterior mi le crease cartea.

Amalia Carciuc, redactor Alecart, elevă:

Toate Întâlnirile Alecart la care am participat până acum au fost reușite, deoarece scriitorii nu s-au ferit să vorbească deschis, chiar dacă se aflau în fața unor adolescenți.

Nu toți avem harul de a fi buni oratori, de a explica tot ce am vrut să transmitem și, mai mult, să ținem captiv un public timp de două ore fără să îl plictisim. Să ții în transă prin intermediul cuvintelor, să farmeci prin felul jovial de a fi, să ai un spirit de observație ascuțit și abilitatea de a te adapta cerințelor, să găsești în timp record răspunsul pentru orice întrebare pe care nici măcar nu ți-ai fi putut-o imagina – toate acestea trebuie să stea ascunse sub carapacea bine definită a unui scriitor.

În cadrul întâlnirii cu Doina Ruști, care a avut ca pretext romanul Mâța Vinerii, am fost profund impresionată de atitudinea scriitoarei, am avut posibilitatea să văd un om apropiat de textul său și totodată la fel de apropiat de cititorii săi; cu zâmbetul pe buze, cu șarm, cu un respect evident față de toți cei prezenți și dispusă să accepte orice provocare venită din partea unui spirit încă în formare.

Caut povești, vreau să plec cu ceva frumos după cele două ore și nu am fost niciodată dezamăgită până acum. Mă bucur că am întâlnit scriitori ce m-au privit ca pe un egal și nu ca pe o adolescentă credulă și fără nimic de spus.

(Amalia Carciuc este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași)

 Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart:

Nu m-am gândit niciodată la întâlnirea cu un scriitor ca la un moment premeditat, deși am fost cuprinsă întotdeauna de nenumărate curiozități adresate omului mai mult decât autorului,  artistului mai mult decât estetului. Mi-am dorit mereu să fiu frapată, contrazisă, luată prin surprindere și debusolată în fața omului din fața mea și, în nuanțe oscilante, am și fost. De obicei mă raportez la fiecare autor pe care îl întâlnesc ca la un personaj, așa că aștept mereu povestea ca pe o continuare firească a gândurilor și emoțiilor pe care anterior mi le crease cartea. Se întâmplă din ce în ce  mai des să am de-a face cu răspunsuri și istorii care se suprapun sau îmi anticipează percepțiile, convingerile, trăirile și momentul acesta al întâlnirii dintre două gânduri, dintre două minți care își împrumută una alteia este conexiunea pe care o aștept frenetic, uneori o caut eu stângaci, dar cumva mereu se ivește. Oricum, așteptarea mea de la întâlnirea cu un scriitor se limitează din ce în ce mai mult, ajung să cred că e o impostură să vreau, să mă aștept la ceva din partea unui om care va declanșa în mine cursul unor mișcări de stare, de gând, care vor eclipsa, vor covârși ceea ce am încercat și mi-am dorit să premeditez. Deci nu proiectez, trăiesc.

(Ioana Tătărușanu este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași)

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.