FILIT: Carlo Vecce și Leo Vardiashvili la Întâlnirile Alecart

Ziua 3: Despre scris ca formă de recuperare a vocilor ce s-au pierdut

Uneori viața ne oferă întâlniri care ne modelează și astfel ne determină să ne creăm o perspectivă diferită, născută din interacțiunea dintre gândul personal și cei cu care discutăm. E cazul dialogurilor cu scriitorii ce urmează întâlnirilor cu personajele. Astăzi, dialogul cu Carlo Vecce și Leo Vardiashvili a presupus o conexiune de o natură aparte, amintindu-ne că asta înseamnă Filitul – ceva între libertatea/eliberarea pe care i-o aduce existența lui Leonardo mamei sale Caterina în Surâsul Caterinei și liniștea din momentul în care Saba își împlinește promisiunea față de Nodar, prietenul care și-a căutat fiica atâta timp, a cărui moarte îl va face să înțeleagă apoi unde este cu adevărat acasă pentru el.

Categoric, nu am putea ajunge să ne înțelegem fără artă, indiferent de natura acesteia. De aceea, multiplele ei forme ne aduc împreună la fiecare ediție Filit în Sala J a Casei Pogor. Chipurile din lucrările de grafică și din tablourile lui Ioniță Benea au pregătit parcă întâlnirea de astăzi. Femeia reprezintă în multe dintre aceste compoziții nucleul vieții, punctul de iradiere al frumuseții, dar și al forței interioare. La fel, pentru Carlo Vecce, Caterina întruchipează feminitatea luminoasă, demnă, însetată de libertate, suportând cu stoicism ceea ce viața i-a adus (pierderea libertății, a căminului, a limbii de acasă, transformarea într-un obiect în ochii celorlalți), fermecându-i pe toți cei pe care ajunge să îi întâlnească. Nu ca mamă a unuia dintre geniile Renașterii italiene l-a interesat Caterina pe Carlo Vecce, ci ca o tânără care vrea să i se spună povestea, fiindcă în această poveste a ei se regăsește viața altor zeci de mii de tinere ale căror voci nu au fost auzite, ale căror existențe s-au pierdut. Dar care au trăit, s-au bucurat, au trecut peste greutăți și au scris – din culise – istoria lumii pe care o cunoaștem azi. Caterina e o tânără ce dorește să fie liberă și își găsește această libertate atunci când dobândește o identitate. Pe de altă parte, Eka, mama din romanul lui Leo Vardiashvili, nevoită să rămână în Tbilisi după ce fiii ei au plecat în Londra, recuperează imaginea unei femei care nu încetează să rămână mamă, să ducă dorul copiilor săi chiar și când aceștia sunt definitiv pierduți. Ea continuă să îi caute pe străzile distruse de război din Tbilisi, să le scrie scrisori ce nu vor ajunge niciodată la ei, să le cumpere jucării.

Alecart s-a dovedit astăzi o dată în plus locul care ne unește atât fizic, cât și spiritual, locul unde timp de o săptămână se suprapun limbi, intră în dialog culturi, povești de viață și personaje ce poartă cu ele experiențe diferite. E cea mai autentică formă de conectare. Azi am avut parte la început de un moment muzical excepțional – tonalitățile când tandre, când apăsător-nostalgice ale flautului pregătindu-ne parcă pentru atmosfera din cele două cărți ale invitaților noștri. A fost Cvartetul 4 Flutes de la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” (format din Mihai Ecaterina Sophia, Rortaru Antonia-Maria, Diaconu Maria Teodora, Panaite Bianca), coordonat de doamnele profesor Paula Rusu și Mihaela Popa. Sunetele flautelor ne-au adus mai aproape de frumusețea și tristețea celor două cărți și astfel am aflat că scrierea romanului lui Leo Vardiashvili s-a făcut pe un fundal muzical – soundtrack-ul din filmul Donnie Darko (am descoperit că Vardiashvili este și un fan al acestui film, el purtând chiar un tricou reprezentativ, cu chipul prietenului imaginar din Donnie Darko). Vocea acestuia l-a urmărit și poate fi asemănată cu cea a lui Nino, care îl bântuie pe Saba mult timp, căci el se simte responsabil pentru ceea ce i s-a întâmplat prietenei din copilărie, împinsă pe canapea pentru a fi protejată, dar sfârșind cu un glonț în piept. Astfel, am înțeles din nou că literatura vorbește despre libertate și patimă, despre suferință și pierderi, deci despre noi, oamenii, despre ceea ce este particular, dar și universal în viețile noastre. Ea nu este ceva „drăguț”, ci o formă de a arăta adevărul prin situații posibile, dar care au un sâmbure de adevăr – precum viața Caterinei lui Carlo Vecce sau realitățile georgiene și plecarea familiei Vardiashvili în 1995 în Anglia.

Data viitoare când auziți de un număr mare de victime sau de refugiați poate o să vă opriți o secundă și o să încercați să-i înțelegeți.

Existența Caterinei a fost „descoperită” de Carlo Vecce într-o circumstanță fericită, la sute de ani după moartea sa, într-un document din Arhivele din Florența – actul de eliberare a acesteia din 1452. Povestea ei devine astfel un refugiu și o formă de libertate, un mod de a i se face dreptate, Caterina devenind pentru prima dată personajul principal al propriei vieți, nu doar sclava cercheză, umbra din spatele fiului său, nu doar zâmbetul și lumina din operele lui Leonardo da Vinci (neobișnuite pentru momentul în care creează artistul). Carlo Vecce e convins că ceva din felul de a fi al mamei, din sălbăticia ei, din spiritul ei neîncătușat, din modul în care vede lume s-a transmis fiului și e vizibil apoi în lucrările acestuia. Iar întâlnirea cu Caterina l-a făcut pe autor să se gândească la faptul că Leonardo nu e italian – în sensul că e doar pe jumătate italian, că în el a existat ceva mai larg decât lumea în care a crescut și și-a creat operele.

Acei ani petrecuți alături de mama sa se poate să fi fost cei mai buni ani din viața sa.

Surâsul Caterinei pare a căpăta semnificații multiple – în el se simte pe de o parte iubirea și fericirea pe care le trăiește în prezența fiului, împlinirea că acum este în sfârșit liberă – deși liberă s-a simțit mereu (libertatea se află întotdeauna în sufletul nostru, ne spune Carlo Vecce, ea e o stare de a fi pe care nimeni nu ți-o poate lua dacă nu i-o dai tu însuți), iar pe de altă parte, zâmbetul său nu are nimic din râsul cu care suntem obișnuiți, fiind marcat de durere, de apăsarea unui trecut tumultuos și complicat, de amintirea unor întâmplări ce îi marchează viața – pierderea tatălui, răpirea, condiția de sclavă, singurătatea, întâlnirea cu Mariya, o sclavă rus, cea care o alintă Katyusha, dar pe care o a pierde apoi, viața lângă Ginevra, cea care într-o lume în care femeia nu poate exista pe cont propriu devine independentă și în cele din urmă acceptă să o elibereze pe fata privită drept fiica niciodată avută. Această femeie care părea a fi menită să fie uitată, care a pierdut totul, Caterina, va da lumii un dar neprețuit – pe Leonardo da Vinci, fiul ce, pe tot parcursul vieții, este urmărit de amintirea mamei – o mamă care îl învață libertatea, exprimarea a ceea ce este în sufletul omenesc nu doar prin cuvinte, ci printr-un limbaj mai larg, căci Caterina, tânăra care nu va vorbi niciodată graiul florentin ca un localnic, dar care a văzut jumătate de lume, a învățat să comunice prin gesturi, priviri, forme și culori sau chiar printr-un surâs. Astfel alege Carlo Vecce să și-o imagineze pe Caterina, cea care își creează un limbaj doar al ei, în care exprimă tot ceea ce cuvintele nu pot exprima niciodată. E un limbaj pe care Leonardo îl va transpune diferit în operele lui, păstrându-i însă profunzimea, ambiguitatea și forța. E un zâmbet palid ca cel pe care îl vedem în desenele și picturile lui Leonardo, ca ceea ce vedem în Mona Lisa. Este ecoul zâmbetului mamei, a spus Carlo Vecce la un moment dat.

Oamenii sunt foarte buni la a uita istoria, nu mai știi unde erai acum 20 de ani. Și asta e extrem de ironic fiindcă tot o repetăm.

Și în romanul lui Leo Vardiashvili, frații pornesc în căutarea tatălui întors în Georgia și dispărut folosind un limbaj codat, cel născut în absența mamei, cel care îi unește – e o limbă creată din fragmente de basme, din bucăți de cărți ce le plac amândurora, un limbaj secret care îi unește și devine refugiul lor într-o lume care li se pare străină după plecarea din Tbilisi. În ciuda acestui fapt, deși cei doi copii resimt absența părinților, Leo Vardiashvili oferă o perspectivă nouă asupra trăirilor lui Saba și ale fratelui său, mama devenind treptat ceea ce îi leagă de țara părăsită, de rădăcinile și poveștile familiei, prezentă mereu în ciuda absenței propriu-zise. Mai mult, în transpunerea singurătății a doi copii ce ajung într-un loc străin, scriitorul a folosit ceva din experiența personală, căci el însuși când a ajuns în Anglia nu știa decât două cuvinte, dintre care unul era o înjurătură, și și-a creat un limbaj împreună cu fratele său doar al lor, pe care continuă să îl folosească uneori și astăzi. Cât despre dispariția tatălui și renunțarea lui Saba de a-l mai căuta, Leo Vardiashvili a spus că Irakli era deja un tată pierdut și că el își eliberează astfel fiul, alegând să se piardă într-o lume de unde nu dorește să mai fie adus înapoi.

Dragostea este o altă formă de sclavie. Daca te îndrăgostești îți pierzi puțin libertatea. Dar este unul dintre lucrurile cele mai frumoase care i se întâmplă omului.

Întrebați ce ar alege între libertate și iubire, cei doi invitați au vorbit despre iubire ca formă de abandon, dar și de sclavie. Carlo Vecce a invocat versurile lui Petrarca pentru a susține această idee, dar ne-a spus că tot iubirea, în diferitele ei forme, e un mod de a renunța de bună voie la libertatea noastră pentru a întâlni libertatea celuilalt și a căuta o libertate în doi. Iubirea, în ambele romane discutate, e cea care depășește rațiunea. Din ea se naște Leonardo, fiul pe care Caterina îl iubește cel mai mult – mai mult decât pe Ser Piero și mai mult decât pe bărbatul cu care se căsătorește. Leonardo este cel căruia îi oferă tot ceea ce este și tot ceea ce știe, arătându-i ce înseamnă de fapt viața; deși el nu i-a putut spune niciodată mamă (legile florentine erau foarte drastice în această privință), Caterina a rămas ființa de care a fost mereu legat. În La marginea unui codru nesfârșit, tot iubirea e cea care îl determină pe Irakli să se întoarcă și să o caute pe Eka, ea este cea care îl face pe Saba să simtă vinovăție când își amintește de Nino, ea îl apropie de Nodar și de fragila Natia.

Pe parcursul dialogului de astăzi s-a creat o subtilă conexiune și între invitați, nu doar între cărțile lor, așa cum Gloria Postolache și Sara Vieru, cele două colege ale noastre care au vorbit despre La marginea unui codru nesfârșit și Surâsul Caterinei, au reușit să creeze încă de la început între volumele prezentate, propria sensibilitate și noi, cei din sală. A fost un dialog în care s-a vorbit despre libertate și demnitate, despre realități în care te poți pierde, dar de care în cele din urmă reușești să te vindeci, despre voci care te bântuie și scrisul nu ca formă de putere, ci ca act de recuperare a unor adevăruri, ca mărturie ce poate și trebuie să scoată din uitare chipuri și vieți. Așadar, în a treia zi de festival, la Alecart am avut parte de o întâlnire care a reușit să aducă lumina în întunecimea codrului nesfârșit și să accentueze împlinirea din surâsul Caterinei.