Precum pașii curioși pe care i-ai face prin întunericul albastru al unui acvariu pe pereții căruia pot fi văzute perindându-se felurite viețuitoare înconjurate de halouri stranii, precum apropierea de vitrinele care simulează biotopuri în muzeele de științe naturale, purtându-te prin diferite cadre cu și din existența plantelor și a animalelor, volumul Simonei Popescu, Cartea plantelor și animalelor, este o experiență de cunoaștere și o descoperire în sine. Reprezentările jucăușe desprinse din Natură (cea „mare și înfricoșătoare”), legate în versuri atent lucrate, cu rime ghidușe și tăieturi studiate, se adaugă unele altora rizomatic, într-un ansamblu care preferă să își lase profunzimile descoperite treptat, în doze mici, numai și numai după o mare așteptare.
(și fiecare creatură, fiecare fir/ se-ncrucișează cu altele și astfel se țese/ neîncetat…)
O lume de prezențe-absențe sunt plantele și animalele din cartea Simonei Popescu. Fiecare creatură, așezată sub lupă, concentrează în sine o sinteză a arhitecturii Întregului și, la fel de important, reprezintă simultan atât o manifestare a colectivității în care se integrează, cât și a identității și a singularității sale. (Triburi vechi, neotriburi umane./ Bancuri de pești, stoluri și cîrduri de păsări./ Hoarde, ciurde, cirezi, turme./ Roiuri. / Pîlcuri, mănunchiuri, rizoame de erbacee/ generații spontanee.// Și: / Peștele-Altfel, vertical./ Pasărea fără cuib./ Albina departe de stup./ Lupul fără de haită./ Un miel rătăcit./ Copac înălțat în cîmpie./ Floarea stingheră). Nu este vorba, însă, despre felul în care asemenea opoziții (singular/plural, individual/colectiv) ar putea tulbura structurile pe care a fost configurat cosmosul. Poezia dezvăluie modul în care tot ceea ce este identificabil și accesibil prin simțuri, toate elementele – de la „plăntuțele” din ierbar la cele mai bizare creaturi subacvatice, văzute și nevăzute, cunoscute și ascunse – își adaugă straturi de irealitate și anti-existență. (Aceste prezențe-absențe/ adunate-n Caliciu-invers,/ imers/ în strălucitor.// Inflorescență.). De la florile uscate care sunt readuse la viață în apa fierbinte a ceaiului și până la păpădiile capabile să se metamorfozeze și să se deconstruiască, să se lase risipite de suflul vântului, toate cele pe care Cartea plantelor și animalelor le „culege și alege” conservă în ele iluzia propriei prezențe, rămășițe din starea de inexistență. Irealitatea poate deveni perceptibilă sau, cel puțin, mai ușor de intuit: micro-cosmosuri a căror relevanță nu rezidă în ceea ce sunt, ci în ceea ce ar putea fi, în suprapunerile posibile și în ceea ce, adaugă și li se adaugă (Dacă-o lași unde-i e locul/ se preface-n glob de puf/ – Sferă-Sinteză -/ doar vîntul mușcă din ea/ sau vreo roșie cinteză.// Glob fragil, glob de puf, glob regal/ în minte te-i legăna/ adunat, nu risipit/ și real, și ireal).
Doar așa, prin reluare/ microarhitecturile/ schimbă arhitectura cea mare.
A interacționa cu această mare arcă de ființe-sinteză înseamnă în poemele Simonei Popescu un periplu ludic și neîntrerupt printre straturile realității; este „jocul înfășor-desfășor” ce despăturește „macroarhitectura” în „microarhitectură” (Macro34: Privit totul de sus/ doar pete de culori/ și oameni nu-s.// 34Micro: hipocotili, radiculi, micorize/ lumea rizosferei nevăzută/ o pregătește pe aceea/ ochiului aparent cunoscută.). În Cartea plantelor și animalelor miza nu este aceea de a ilustra, de a reprezenta Natura; mult mai relevant este procesul în sine, dezvăluirea, actul de receptare care permite și conduce la surprinderea unei anumite viziuni. A descoperi un univers viu, inconstant și instabil, populat de viețuitoare interschimbabile și care se actualizează în permanență unele prin altele nu este altceva decât o formă de conștientizare a locului pe care ființa îl ocupă în acest ansamblu și a legăturilor care îi fac imposibilă dezicerea de el. Astfel portretizează Simona Popescu poetul, artistul sensibil la semantica micro- și macroarhitecturii, care poate percepe conexiunile existente între vietăți și obiecte, între realități și irealitate și care este capabil să transpună tot ceea ce gândirea îi cuprinde în sintaxă (Și-a văzut în desfășurare/ ce e mare (măreț)/ risipit și-nmulțit/ în ce-i mic./ Asta doar poetul prețuiește/ în timp ce alții nu văd nimic).
Ci relocat/ ecou/ acolo unde Timpul/ a devenit Grădină.
Simona Popescu reușește în Cartea plantelor și animalelor un proiect amplu, care își poartă (în ciuda aparenței constructului spontan, nesistematic) cu o deosebită precizie cititorii prin toate vârstele pe care le poate cunoaște percepția realității exterioare (Natura) și interioare (Scrisul): Privirea altei vîrste/ zi de zi/ prin geam/ aceeași-altă fațadă./ Înaintarea fără direcție/ desen ordonat/ și continuu./ Toate/ redimensionate/ pînă la urmă. Trecerea timpului nu este neiertătoare sau cruntă, ci un principiu-cheie în parcursul transformator și revelator al ființei. Timpul înseamnă ipostaziere și secvență: este firul roșu care străpunge alter-ego-urile trecute, prezente și viitoare, aducându-le în spectrul aceleiași persone („ele însămi”) ce câștigă astfel disponibilități de actualizare și reactualizare. Finalitatea pare a fi descoperirea unui sine-deschis, a identității căreia i se adaugă și care se adaugă în permanență; redimensionarea, posibilitatea reconfigurării prin deconstrucție, „culegere” și „alegere” este una dintre cele mai importante teme în complexul poetic pe care îl construiește autoarea: La tinerețe te-ntorci mereu/ perpetuum mobile de vîrste./ Transformare și intersectare/ transdiferențiere/ și regenerare.
În timp ce dorm/ eu însămi trec prin mulțime de ființe-eu/ de ele-însămi, de mine-însele.
Fără îndoială, Cartea plantelor și animalelor nu este cartea unei singure voci poetice. Simona Popescu propune prin acest volum de poeme scriitorul ca entitate nelimitată în spațiu, timp și conștiință. Este o expansiune în continuă desfășurare a eului. Perspectiva din care sunt asumate versurile depersonalizează: mai curând constatativă, niciodată impregnată de afect, un sine ce se divide; contaminată de intertextul consistent, contaminând consistent intertextul, vocea auctorială nu se poate cuprinde, preferând să migreze între pagini, în permutări jucăușe la nivelul paratextului și al referințelor abundente. (Salvator e Impersonalul! – asta/ altădată în ruptul capului n-ai fi spus./ Impersonal și lucid/ acum cînd timpurile se/ redeschid.21/21Ghidul labirintului: Acum cînd timpurile/ se redeschid/ (Ai crezut că se-nchid?)/ a devenit totul un vast labirint/ în care îți ești ție un fel de ghid. / (Și-n paranteză fie zis/ nu există subiectiv/obiectiv/ separate ca-n nu știu care carte/ de teorie. Ci totul e ca în vis/ unde nu există subiectiv/obiectiv/ totul e ca în scris/ (cel puțin în/ scrisul meu/ care e doar reflecție/ a minții cuibărite/ în corpul cel tînăr/ mereu). De cele mai multe ori, cartea dialoghează cu ea însăși, numai artificial își cheamă cititorul, iar aceasta doar ca tertip în jocul părăsirilor și al regăsirilor lui „eu însămi”. La început doar simple exerciții/ „Einige Variationen”/ pe urmă criptice adnotări/ apoi/ verschiedenen Veränderungen/ neîncetat.
Dintre toate modurile în care este exersată impersonalizarea în Cartea plantelor și animalelor, rămâne frapant pentru mine modul în care autoarea întrebuințează autoreferențialitatea, oferind volumului o tușă finală exemplară. Prin auto-citare, prin chestionarea ghidușă a versurilor altor vârste, cartea nu numai că dobândește aura unei opere-sinteză, ci reușește chiar să scoată poezia însăși dintre rânduri și să o proiecteze într-un spațiu mult mai enigmatic: ea nu se mai întâmplă doar în text, intertext și metatext, ci și în și prin scriitorul pe care îl construiește ca entitate în realitate și îl aduce ca personaj printre pagini. La fel cum pentru Natură nu mai interesează atât reprezentarea, cât dezvăluirea și procesul de receptare, pentru poezie textul ca produs cade în umbra actului de a scrie: literatura este desfășurare, transformare continuă; ea nu „s-a întâmplat” niciodată, ci întotdeauna „se (tot) întâmplă”.
[ AICI puteți consulta programul Festivalului „Poezia e la Bistrița” unde este invitat și poeta Simona Popescu]
*Andrada Strugaru, coordonatoare a Clubului Alecart și redactor „Timpul”, este studentă la Facultatea de Litere, UAIC. A fost invitată ca poetă la festivaluri internaționale de poezie ca „Poezia e la Bistrița” sau „Poets in Transylvania”- Sibiu, a avut lecturi publice la Institutul Blecher, la FILIT etc. și scrie cronici de carte, de film și de teatru. În liceu a fost olimpică la română și latină, a obținut Premiul al II-lea la LicArt (secțiunea poezie).
