Cartea Reghinei, de Ioana Nicolaie. Pasul pe loc al unei mamei

Cartea Reghinei este o exegeză a vieții peticite, ciuntite de toate acumulările tăcute, o confesiune adresată în special sinelui care exersează iertarea îndelung și conștiincios. Pentru mine, mai mult decât orice, este o odă adusă mamelor plămădite din straturi mari de prăjeală, piele arsă, spaimă și fugă, mamelor care își însușesc profund fiecare dramă umană în parte și pe toate la un loc, încorporându-le până în punctul în care una câte una stau să se reverse și să anunțe un final în care indefinitul, neîmplinirea sau suferința se disipează, lăsând loc unei lumini blânde ce dezvăluie calea spre o reconciliere, spre o victorie  a soarelui ce n-avea să mai apună vreodată. Amintirea sporește și încurajează așezarea gândurilor sinuoase ale unei ființe ce se hrănește cu răbdare într-un schimb neîntrerupt cu timpul modelator și pentru care echilibrul este o utopie. Ioana Nicolaie trasează o axă a momentelor decupate dintr-un circuit al cărui huruit obsedează și acoperă liniștea la care se aspiră, de aceea Reghina pare deposedată de trup, fiind doar o voce, o formă incertă de viață cu o libertate sălbatică de a reexplora cele mai adânci răni care i-au marcat existența.

Viața mea e un fermoar nepotrivit, din care toate dau pe din afară.

Preaplinul se naște din sufocarea propriilor nevoi în detrimentul unei dăruiri suprasolicitate, căci lumea Reghinei se topește în rotațiile lente ale unei linguri de lemn care râcâie pe fundul ceaunului și lasă aerul cald să încălzească mâinile vlăguite ale mamei eroine pentru care în final totul se va face rouă, găsind pentru noi toți iertarea. În Văralia, un spațiu închis și uniform, străbătut de o atmosferă rebreniană, metamorfozele firii se estompează pe măsură ce trupul le acceptă, copil, în copil, în copil și tot așa, până la doisprezece: șase blonzi, șase bruneți, lumină și întuneric, fire puse unele lângă altele cu migală până când țesătura se îngălbenește roasă de ani. Trecerile de la o vârstă la alta, dintr-un corp în altul sunt difuze întrucât suferința se sedimentează sub forma unei mari pietre, balansând micile gesturi de tandrețe cu refulările nestăpânite, cumințenia cu îndrăzneala și mila cu iubirea. Pentru Reghina, nevasta tânără a cărei ladă cu zestre nu se deschide decât în zilele în care prezentul are nevoie de iertarea trecutului, casa, soțul și apoi copiii constituie un nucleu indestructibil plăsmuit din murmure, rugăminți și regrete. Scheletul narativ al romanului este de o astfel de natură încât permite cititorului percepția evenimentelor prin ochii copilei, ai soției încrezătoare și devotate, ai mamei care uită de sine și, în ultimă fază, ai bătrânei oarbe, neputincioase a cărei viața a fost cernută asemenea firului galben de mălai printr-o sită fină. În acest sens, Ioana Nicolaie își acordă o libertate desăvârșită în relația cu limbajul ce înglobează pulsiunile și le ramifică, accentuând, așadar, profunzimea textului fără să uite de evidențele spațiului real. Măritișul, copiii, soțul, amantele lui, prima palmă și restul care îi vor urma sunt doar instrumente prin care sensibilitatea este tratată și aproape vindecată și prin care se proiectează o lume a vinei absconse ce înstăpânește un destin alinat de gândul unei ultime salvări, a timpului pânză pe care, dacă ai știință, poți coase.

Ioana Nicolaie la „Întâlnirea Alecart” la FILIT, 2014

Noi aveam de cărat un început întreg de viață.

Reghinuța năzuiește astfel începuturi luminoase pentru căsnicia sa cu Damian, că binele așteaptă să-l iei, dar partenerul gelos, înciudat și înveninat de propria insuficiență afectivă atacă cu sete, impunând o stare de asediu căreia femeia îi face față, dar care, inevitabil, o obosește și o sărăcește. Trupul de peste o mie de kilograme al copiilor se interpune ulterior între părinți întrucât pacea a fost doar la început, în vara ce a ținut trei ani peste care soarele și-a revărsat abundent și duios lumina și căldura și poate a fost de ajuns pentru o viață întreagă. Imaginea copilului care întinde ulcica cu apă spre obrazul vânat și murdar al mamei, fata foc și pară care aruncă înspre tată toate neajunsurile și suferințele, privirea blajină a fiicei care alină anunță tensiunea clocotitoare din centrul unei dispute continue de familie. Întunericul cade perpendicular pe sufletele fără speranță, dar și pe cele care caută soluții, evadări: Tu cum ai putut rămâne? Acolo unde ordinea naște o realitate, unde regula susține cinstea și pune stop oricărei încercări de revoltă, Reghina își sădește rădăcinile, își umple viața ca pe un borcan, orice-ar fi, pumnii strânși, fălcile încleștate, să nu scape nimic, niciodată, punând nefericirea conjugală pe seama nesăbuinței sau, mai bine zis, a neputinței de a-și fi salvat sora în copilărie din calea unei morți absurde, Valeria rămânând astfel pentru ea un duh de care nu se poate dezlipi.

-Pe când tu – și s-a întors spre mine -, tu nu poți fi decât cel mult o slujnică! O slujnică de alb. Că zână de roșu, de verde, de albastru și de toate culorile care există eu voi fi, nu altcineva! (…)

-Eu mă îmbrac în prinț, auzi! am zis eu. Nu vreau să fiu prințesă! Îmi pun haine bărbătești și plec la drum. Călător mă fac, nu servitoare.

Călătoria se săvârșește doar în gând, căci, mamă încremenită de grija pentru fiecare dintre cei doisprezece copii, protagonista nu cunoaște alt mijloc de expresie decât iubirea maternă ce îi oferă un sens definitoriu și modelează interiorul gândului: Mai bine mă gândesc la hăinuțele pruncilor mei. Grija pentru sine se pierde. Spaima generează un cult al așteptării căruia Reghina i se închină cu sfințenie. Aștept vulturoaica, mi-e frică, îi știu bine cuțitele. Dârdâind de frică, însă cu o privire fixă, copila Reghina se adăpostește în blana moale a câinelui Bălan și veghează vulturoaica prinsă de tatăl său, ce amenințase până atunci gospodăriile tuturor. Vulturoaica o fi mamă? La acest gând, inima fetei tresaltă și se înduplecă, pe cer înălțându-se în scurt timp pasărea grăbită să se îndepărteze cu promisiunea unei datorii morale pe care avea să o păstreze. Peste ani, soția Reghina roagă vulturoaica să îi aducă salvarea, curățirea spiritului încărcat, aceasta eliberându-l mai întâi pe tovarășul Bălan, același care presimțise pericolul și o scosese pe Reghina din ghearele ursului atunci când urca mândră la munte cu hățurile căruței strânse în pumni. Pierderile și năzuințele protagonistei sunt îngropate tainic și alcătuiesc substratul cel mai sincer al sufletului său, fiecare transfer de energie fiind un pas spre resemnare.

Ca un copil visez! Mult și numai culoare!

Vocea Reghinei se topește într-un vaiet general și deplin. Saveta imaginează un spațiu de tranziție în care moartea se împacă cu viața, vorbind zilnic cu mama și cu fiica sa pierdute, Anton își pierde liniștea și locul după ce alungă din sat la ordinele primăriței comuniste călugărul în jurul căruia se formase deja o comunitate, soțul Mărinei, prietenă a Reghinei, piere sub roțile trenului după ce își pierde slujba. Am învățat că sunt atâtea care nu pot să se rostească. Gesturile repetitive prin care se încearcă o autosalvare pun în lumină felul în care durerea acționează asupra impulsurilor, secându-le ulterior de substanță și reconstruindu-le în chip necunoscut. Figurile din romanul Ioanei Nicolaie nu au o consistență materială, ci mai degrabă, una profund spirituală ce tinde să fie stranie și greu de digerat, amintind astfel de un basm de demult cu zâne și duhuri rele. De ce noi, oamenii, trăim ca și cum n-am avea viitor?

Hipnotic este felul în care autoarea plăsmuiește, în esența lui profund umană, un personaj feminin central hipersensibil și, în același timp, atât de puternic prin blândețea cu care mângâie, se roagă și speră. Mama este o prezență constantă în viața celor șase fete și șase băieți, ca un refugiu al fiecăruia dintre ei chiar și în momentele de neputință. Aproape de final ea intuiește iertarea cu miros de cozonac puhav și bine crescut, eliberându-se de destinu-i implacabil.

Cartea Reghinei este un roman al olfacției, al emoțiilor exacerbate și o ilustrare edenică a forței femeii, a mamei în special, al cărei suflet cuprinzător ține la adăpost o suferință aproape sterilă și iubirea nestăvilită pentru fiecare dintre copii ei. Raportul mamă-copil ordonează lumea, fiind impregnat de o lumină ce transcende timpul până când se produce schimbul de roluri, până când copilul se transformă în ocrotitor, iar părintele într-o ființă obosită de ritmul dictat până atunci.

Iar dacă noi fugim în toate părțile, cine te mai are-n grijă, mamă?

Mama tace și clipește.

Nimeni.

Ioana Nicolaie și Care Santos la Întâlnirea Alecart la FILIT, 2014.

 

(*Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.