Însumând o selecție de eseuri publicate de-a lungul vieții, Aleksandar Hemon propune una dintre cele mai surprinzătoare, sensibile și puternice cărți pe care le-am citit până acum. Dacă ar fi să o clasificăm în funcție de ceea ce e menționat pe copertă, am încadra acest volum în categoria „Memorii. Biografii”. Însă, pornind de la întâmplări din viața sa, Hemon creează eseuri ce urmăresc natura ființei umane și reacții instinctive la schimbare, conflict, război, reușind să se auto-literaturizeze, transformându-se într-un personaj care pare a fi desprins din volume de ficțiune.
A devenit greu să mai vorbim despre noi și ei acum, că ne-am întâlnit și căsătorit cu unii dintre ei: acuitatea și însemnătatea diferențelor au fost mereu condiționate de absența contactului și proporționale cu distanța.
Eseul prim, Viețile celorlalți, ne ajută să înțelegem „măduva” vieții lui Hemon, accesându-i primele amintiri din copilărie: nașterea surorii, ierarhiile dintre copii și diferențele dintre Occidentul canadian și originile sale estice. Textul este puternic încărcat filosofic, căci Hemon explorează elemente antropologice surprinzătoare, având ca punct de referință momente reale din viața sa. Cartea șochează: în primul capitol, ni se povestește cum Aleksandar aproape și-a sugrumat sora, în mod intenționat, la vârsta de patru ani. Am rămas surprinsă de formularea acelui non-eu referitoare la soră, un alt suflet ce stătea între frate și iubirea mamei, un obstacol ce trebuia exterminat. Brusc, copilul se transformă în parazit (tranziția fiind reversibilă, căci altfel autorul ar fi dus la capăt actul criminal). În același mod, fie prietenul, fie orice om ce ne este indiferent, dar care cutează să stea în calea orgoliilor și a dorințelor noastre devine cu rapiditate un inamic de care vrem să ne descotorosim. Amintirea aceasta, recuperând o întâmplare trăită la o vârstă fragedă, reprezintă o introducere subtilă în ceea ce avea să urmeze, anume adolescența lui Hemon în Iugoslavia lui Tito și izbucnirea războiului civil, eveniment semnificativ în observațiile despre discriminare etnică și crime de război. O altă secvență ce merită amintită din primul capitol este cea în care menționează imigrarea familiei lui Hemon în Canada. Plecați cu ultimul tren din Sarajevo, scăpând la limită din asediu și din masacrul ce i-a urmat, părinții și sora scriitorului ajung în Canada, unde se lovesc de dificultățile integrării într-o altă cultură. Contabilizarea diferențelor dintre bosniaci și canadieni (de exemplu, preferințele legate de prepararea mâncării, care sugerează că esticii iubeau viața, întrucât înăbușeau mâncarea, pe când occidentalii o prăjeau) mărea distanța dintre ei și nu era decât expresia unor neajunsuri, chiar dacă avea ca scop mascarea vulnerabilității pe care ai lui, ca imigranți, o simțeau. Hemon observă că împunsăturile și micile remarci răutăcioase îi ajută pe cei nevoiți să trăiască într-o cultură diferită să treacă mai ușor peste faptul că le lipsește ceva ce ceilalți au: un acasă, întărind astfel faptul că acel acasă din care au fost exilați era mai bun decât spațiul în care se aflau. Așa cum Kristina, sora mai mică, fusese timp de câteva fracțiuni de secundă un non-eu pentru copilul ce și-a simțit uzurpat locul, canadienii erau pentru bosniaci un non-noi, niște străini a căror simplă existență și mod „greșit” de a fi contrazic credințele imigranților, stând, în plin șoc provocat de părăsirea de urgență a țării ce nu mai există, între ei și propria lor cultură.
Povestindu-și adolescența și tinerețea ca jurnalist începător în Sarajevo, Hemon accentuează ce a însemnat pentru el viața într-un sistem opresiv, în care presiunea de a te conforma și greutatea apăsătoare cauzată de imbecilitatea comunismului confortabil în care generații întregi se afundaseră erau total incompatibile cu spiritul libertin și răzvrătit ivit în interiorul său, numit de el spațiul lui mă-doare-n-cur. Practic, nimic din felul de a se raporta la Iugoslavia din tinerețea părinților săi nu se mai regăsește în atitudinea noii generații, care percepe totul ca pe continua ruină a ceea ce ne încăpățânam să percepem ca fiind realitate. În timp ce participa la conferințe de presă și scria despre atrocitățile războiului care acaparase Croația, în fața ochilor săi începea să se destrame propria patrie și se săvârșeau fapte eroice de exterminare. Ironia e mușcătoare, la fel și denunțarea ideologiei de exterminare care a condus la masacre de neînchipuit. Un an mai târziu, Hemon pleacă în America, fără să știe că nu se va mai putea întoarce.
În acest oraș nu exista nicio rețea umană în care să mă pot integra; Sarajevoul meu, orașul care existase și care încă se afla în mine, era asediat și distrus. Dislocarea mea era metafizică în exact aceeași măsură în care era fizică. Dar nu puteam trăi nicăieri, voiam de la Chicago ceea ce avusesem de la Sarajevo: o geografie a sufletului.
Unul dintre motivele pentru care această carte trebuie citită este acela că dezvăluie și demitologizează condiția refugiatului și a emigrantului, întrucât autorul prezintă detalii contradictorii față de cele din romanele care au ca subiect această temă. În eseul Motive pentru care nu vreau să plec din Chicago: o listă aleatorie incompletă, Hemon enunță motive care aparțin unui observator al vieții orașului american, care sunt ale celui ce privește din afară și nu este deci acaparat de familiaritate. Toate amănuntele surprind aspecte generale despre oraș, cum ar fi obiceiurile locuitorilor, nu evenimente care să implice apartenența la o comunitate, întâmplări în care să fie „personaj”, nu spectator: enorma cantitate a vieții care nu îi aparține, felul în care iarna oamenii se strâng sub luminile calde ale stației Granville și alte imagini ale familiilor afro-americane, indiene sau pakistaneze. Lista lui Hemon se aseamănă cu lista diferențelor întocmită de familia lui. Ea nu face decât să accentueze clivajul dintre ei și noi, transformându-i pe ei în aceeași mulțime de non-noi. Limanul tânărului refugiat va fi reprezentat de prieteniile cu alți imigranți, fiind construit pe un anume front comun împotriva localnicilor. Nu din dispreț și nici din orgoliu, ci pentru supraviețuire. Căci, așa cum mărturisește, nu știa cum să locuiască Chicago-ul, cum să existe în Chicago și cum să comunice în acea limbă urbană pe care o învățase acasă.
Hemon se va întoarce în scurte vizite în Sarajevo, dar căminul din care a fost prematur (putem folosi acest termen pentru orice vârstă, întrucât ne referim la despărțirea de propriile rădăcini) expulzat nu a mai putut fi niciodată recuperat. Orașul în care a crescut, care i-a construit o parte din identitate, era desfigurat. Un spațiu pe care îl cunoștea atât de bine s-a schimbat mult prea mult pentru a mai putea fi considerat „cunoscut”. Întrebarea este, când rădăcinile ți-au fost smulse și centrul vieții tale stă sub semnul unei mari suferințe, umilit de brutalitatea celor care l-au distrus, în ce măsură îți păstrezi identitatea intactă. Ei bine, răspunsul este că nu ți-o păstrezi în niciun fel. Poți doar să încerci să reconstruiești o nouă fundație.
Citind această carte mi-am amintit de un roman superb pe care îl parcurgeam tot în această perioadă tomnatică anul trecut și tot datorită FILIT-ului: La marginea unui codru nesfârșit, de Leo Vardiashvili. Datorită apropierii geografice și a faptului că am trăit aceleași suferințe, ambele cărți lasă urme mult mai tăioase în sufletul cititorilor români. Romanul lui Vardiashvili dezvoltă, în aceeași măsură, prin unele personaje, sentimentul omului redus la tăcere, al celui care trăiește cu frica de a gândi împotriva sistemului. Când personajul scriitorului georgian se întoarce în Tbilisi pentru a-și căuta tatăl și fratele, găsește o ruină ce păstrează prea puțin din urmele existenței sale din primii ani de viață – doar că sub ruine orașului se află toți cei care au murit în urma războiului civil și se transformă în fantome ce îl bântuie cu voci îndurerate, amintindu-i istoria sângeroasă pe care a cunoscut-o patria sa, scrijelindu-i în minte suferințe și atrocități întocmai cum, în cartea lui Hemon, apartamentul în care părinții lui au stat după ce s-au căsătorit rămâne ciuruit de gloanțele ce rătăceau prin Sarajevo, curmând viețile atât de multor oameni.
Astfel că, un timp, Aleksandar Hemon rătăcește între două lumi. În cele din urmă, găsește un al treilea spațiu numit acasă, care, fiind creat de el, îi aparținea în totalitate: salvarea este scrisul.
Scrisul era un alt mod de a-mi organiza interioritatea, astfel încât să mă pot retrage în ea și să o populez cu vorbe.
Finalul cărții ne demonstrează cât de importante sunt lumile pe care noi le construim. Fiica cea mare a lui Hemon, după pierderea surorii, se afundă în viața fratelui ei imaginar pentru a putea trece peste o tragedie pe care nu o înțelege pe deplin, dar pe care o simte visceral ca pe o cumplită nedreptate. Și tatăl, și fiica își construiesc o nouă „fundație” pentru a supraviețui unei pierderi ce a dus la fisurarea identității de până atunci.
Aleksandar Hemon pare a trece în paginile acestui volum printr-o metamorfoză treptată: de la autor la personaj. Dacă în prima parte a vieții pare un fel de personaj colectiv, reprezentând tinerii care simțeau revoltă față de viața în timpul dictaturii (mai blânde decât altele) lui Tito, frica ce dezumanizează și neputința în fața crimelor comise de Slobodan Milošević, asistând neputincioși cum gloanțele le ucid familiile și le distrug casele, viața sa în America înseamnă a vorbi în nume personal. Această etapă scoate la iveală năzuințele, bucuriile și dezamăgirile unui om ale cărui trăiri atrag imediat simpatia cititorului, prin chiar faptul că fiecare dintre noi trece, într-un fel sau altul, prin ele. Astfel că nu mai tratăm cartea ca pe un document a ceea ce s-a întâmplat, ci ca pe un roman pe care îl brodăm în mintea noastră, stând cu sufletul la gură la fiecare pagină și crezând că dacă închidem cartea evenimentele vor fi puse, din senin, pe pauză.
Ceea ce mi se pare spectaculos este că, la FILIT, în sala „Studio J” a Muzeului „Vasile Pogor”, în fața noastră va sta un om ce ne-a mărturisit deja povestea sa de viață, pe care l-am cunoscut într-o anumită măsură, pe care am fi vrut să îl încurajăm și de care ne-am atașat datorită talentului său incredibil de a transforma un volum autobiografic într-un roman.
Cartea vieților mele ne dezvăluie nu numai un scriitor extraordinar, ci și o bucățică de istorie sângeroasă pe care manualele o ocolesc, iar noi rareori o căutăm din proprie inițiativă. Dar prin poveste, istoria rămâne alături de noi, căci adevărul uman iese la suprafață și rezistă furtunii ca o santinelă a cărei singur scop este să apere cetatea.
Aleksandar Hemon este unul dintre cei 13 autori invitați la Întâlnirile ALECART la FILIT -2026. Despre operele lor puteți citi AICI și AICI, pentru că orice Întâlnire Alecart începe cu o carte.
*Ioana Popa, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XI-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
