Clasamentul meu are pe primul loc romanul zguduitor scris de Heather Morris, Tatuatorul de la Auschwitz, deoarece acesta reușește să îți schimbe percepția despre propria viață. Citindu-l, ajungi să simți durerea, lipsurile, frigul, înstrăinarea de sine și mai ales frica plutind deasupra lagărului și în sufletele oamenilor. Ajungi să suferi odată cu ei, să le trăiești lunile de agonie, pătrunzând, prin descrierile cutremurătoare, în universul concentraționar. Poți să înțelegi cum vieți și povești total diferite se intersectează și se leagă una de cealaltă la Auschwitz-Birkenau. Seara, când liniștea nu e străbătută de gloanțe, percepi sentimente profunde, speranțe și visuri cum se ridică la cer, formând o peliculă care are mereu în mijloc întrebarea: „Oare familia mea trăiește?”. La Auschwitz-Birkenau porțile lagărului nu s-au deschis niciodată ca să îi lase pe evrei să plece. Ele au fost trase doar pentru ca și mai mulți să fie aduși înăuntru și să construiască noi clădiri și crematorii pentru viitoarele trupuri deja scheletice destinate foametei și muncii grele. Acei oameni, deși nu se cunoșteau între ei, se ajutau și își uneau mâinile în barăcile întunecate. Nu aveau în comun decât condiția de evreu, nu se plăceau întotdeauna, dar sperau ca măcar unul dintre ei să supraviețuiască și să ducă mai departe amintirea celor care nu au putut să o facă. Romanul a reușit să transmită ideea că bunătatea poate exista și într-un lagăr brutal, în condiții inumane, că există nu doar cruzime, ci și instinctul de a lupta pentru sine și pentru ceilalți. A reușit să facă să vibreze altruismul într-o lume egoistă, nedreaptă și într-un loc plin de ură și astfel te poate elibera de propria durere care, brusc, devine insignifiantă. În Tatuatorul de la Auschwitz, iubirea și omenia triumfă împotriva dezumanizării și a regimului nazist.
Pe locul al doilea am ales o carte în care suferința atinge, de asemenea, cote inimaginabile și în care acțiunea pornește din spațiul bucovinean și ne poartă până în Siberia. Volumul Aniței Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia, explorează dinamica legăturii mamă-copil și urmărește relațiile dintre membrii unei familii greu încercate de istorie. Această carte conferă o nouă semnificație iubirii și sacrificiilor de care este în stare o mamă. Amintirile Aniței, atât de puternică și de hotărâtă în a se salva și a-și proteja copiii, demonstrează că viața nu e întotdeauna dreaptă și că, deși acei douăzeci de ani în care a suferit pe nedrept nu vor putea fi nicicum răscumpărați, e important să-i trăiești pe următorii. Că e esențial să supraviețuiești și să o faci cu demnitate. Anița îndură chinuri cumplite în gulag, dar gândul că are copiii cu ea îi dă forță și nu încetează să spere că se vor reîntoarce cu toții acasă, spunându-și în fiecare zi că e tot mai aproape de libertate: „Nu renunța acum!”. Ea reușește să transforme cei douăzeci de ani într-un timp în care se agață de fiecare moment. Experiența sa reprezintă o „poveste” cutremurătoare despre destin, sacrificiu, putere, de aceea e obligatoriu să fie cunoscută.
Al treilea roman care m-a impresionat este Toată lumina pe care nu o putem vedea, de Anthony Doerr. Autorul a construit simultan două povești impresionante de viață, „unindu-le” prin intermediul undelor unui post de radio interzis și dezvăluind, totodată, o iubire interzisă. Deși provin din țări aflate în război (Franța și Germania), drumurile personajelor se intersectează, demonstrând că ura nu se moștenește și că pacea pornește de la tineri visători. Postul de radio care emitea din lumea liberă în Germania controlată de naziști le-a permis să viseze, să scape de constrângerile orbirii și, în cazul lui Warner, să iasă de sub influența ideologiei naziste. Romanul lui Anthony Doerr mi-a arătat că putem să ne petrecem viața ezitând, dar doar dacă vom avea curajul de a sări în prăpastie vom ști ce se află acolo: un abis sau vântul care ne va putea purta peste el. Amândoi protagoniștii și-au construit destinul în loc să accepte viețile care păreau a le fi fost trasate la începutul romanului. Marie a dovedit că vede lumea și că o înțelege mai bine ca cei care puteau vedea cu adevărat, iar Warner, prin inteligență și determinare, a ajuns dintr-un băiat crescut în orfelinat un specialist în telecomunicații, dar, mai ales, o persoană onestă. (Alexandra Istov, clasa a VII-a, Colegiul Național Iași)
- Un bărbat pe nume Ove, de Fredrik Backman
Povestea lui Ove ne oferă o sumbră perspectivă asupra a ceea ce înseamnă să îmbătrânești, să fii depășit, să te simți cu adevărat singur. La început, tot ce face Ove este să reflecteze asupra amintirilor de odinioară. El s-a convins că nu mai are nimic fără soția lui, Sonja, petrecând o mare parte din timp dorind să se sinucidă, deși o parte din el știe că, dacă moare acum, nu și-ar respecta principiile conform cărora și-a trăit toată viața.
Ove este ca un algoritm, condus de un set de principii, regulile lui de bază. Acest algoritm nu se poate autodistruge decât după ce și-a îndeplinit funcția, iar lumea din jurul lui, spre enervarea acestuia, îi tot dă funcții de îndeplinit. Cartea în sine ne propune o serie de întâmplări care îl forțează pe Ove să redescopere culoarea din jur și să poată să o jelească pe Sonja cu alți oameni alături. Transformarea subtilă a lui Ove este prezentată în mod genial.
Consider că romanul ne oferă un interesant studiu despre psihologia celor ce îmbătrânesc, dar nu pot să accepte asta. Această interesantă dilemă, ca și aspectele mai sus menționate pun Un bărbat pe nume Ove pe locul întâi în topul cărților citite anul acesta.
- Bunica mi-a spus să-ți zic că-i pare rău, de (același!) Frederick Backman
Povestea Elsei, protagonista cărții, nu se constituie dintr-o linie dreaptă ca în alte cărți, ci este mai degrabă un cerc în care primele pagini își găsesc simetria în ultimele. Pe tot parcursul romanului, Elsa dezvăluie din ce în ce mai multe despre blocul ei și despre cei ce trăiesc în el, cu fiecare descoperire ea apropiindu-se de bunica ei, cea care i-a lăsat acest bloc pentru a o face să înțeleagă lumea în care trăiește. Vedem cum Elsa, treptat, se maturizează și crește ca persoană, descoperind din ce în ce mai multe despre legătura aparent invizibilă dintre personajele blocului – care au toate un singur rol: să se ajute între ele cum pot mai bine, deoarece așa le-a învățat bunica Elsei.
Dacă celelalte cărți ne oferă povești ce descompun personajele, Elsa și modul în care crește și învață cum să-i ajute pe cei din jur, la fel ca bunica ei, ne oferă o minunată poveste despre maturizare și despre înțelegerea celor din jur, cu personaje incredibil de bine construite.
- Povestește-mi ceva, de Sharon Creech
Dacă Hoțul de cărți (o veți descoperi în curând în topul meu!) ne oferă o poveste tragică în care toată lumea suferă, Sharon Creech prezintă experiența unei fete, Sal, după ce mama ei pleacă de acasă și nu se mai întoarce. Sal nu poate înțelege de ce și e distrusă atunci când este forțată să plece de acasă cu tatăl ei și să se mute la oraș. La noua ei școala o întâlnește pe Phoebe, care se confruntă și ea cu dispariția unei persoane dragi. Ea spune povestea lui Phoebe bunicilor ei, cu care pleacă într-o călătorie să își găsească mama. Sal relatează cum Phoebe încerca mereu să atribuie dispariția din familia ei unui făptaș, dar, în realitate, dădea vina pe ea însăși. Sal se vede pe sine în Phoebe și dorește să o ajute, iar pe parcursul călătoriei cititorul află cât de adânc o afectează dispariția mamei ei. Finalul cărții conține o scenă zguduitoare, cea în care Sal se confruntă cu faptul că mama a murit și înțelege că nu se va mai întoarce vreodată. Romanul ne oferă o perspectivă asupra durerii asociate cu pierderea unei persoane importante, iar recuperarea lui Sal ne arată că nu trebuie să ne lăsam copleșiți de momentele acestea și că, atunci când pleci într-o călătorie de recuperare, oricât de lungă ar fi ea, e mereu bine să ai pe cineva care să îți povestească ceva.
- Hoțul de cărți, de Markus Zusak
Povestea lui Liesel Meringer urmează radicalizarea treptată a unui orășel aparent inocent, care se schimbă odată cu venirea la putere a regimului nazist. Pe lângă faptul că această carte propune o sumbră perspectivă asupra felului în care naziștii foloseau forța fizică pentru a înlătura oponenți politici, dar și manipularea subtilă a oamenilor inconștienți de lucrurile pe care le făceau, mi se pare că povestea în sine prezintă diferite tipuri de rezistență împotriva manipulării. Liesel, prin cărțile furate, știe cum să evite și să separe propaganda de adevăr, iar familia ei adoptivă neagă orice victorie a regimului asupra vieții lor ascunzând un evreu, pe Max. Pentru Max, Hitler este motivul să se trezească dimineața, nu din apreciere, ci din ură față de el. Orășelul în care noi petrecem alături de personaje timp de peste 400 de pagini este apoi ars din temelii, iar oamenii suferă și mor. Acest sfârșit tragic ne obligă să medităm asupra ororilor istoriei și și să fim atenți la oamenii din jurul nostru care ne pot schimba viața. Unul dintre aceștia este și Markus Zusak cu care am intrat în dialog la Întâlnirile ALECART la FILIT – oct., 2023.
- Contele de Monte Cristo, de Alexandre Dumas
Contele de Monte Cristo, de Alexandre Dumas este o dramă istorică ce prezintă descompunerea morală a lui Edmond Dantes ca urmare a nedreptăților din jurul lui. Descoperim cum acesta alege să își sacrifice moralitatea pentru a se răzbuna pe cei ce i-au greșit. Această poveste fascinantă ne arată cum Contele de Monte Cristo regretă faptul că joacă rolul lui Dumnezeu, dar continuă să o facă, să se mintă că planurile și comploturile sale interminabile îl vor duce undeva și, atunci când totul este așa cum a vrut, când toți cei considerați vinovați au suferit și au murit pentru păcatele lor, nu e mulțumit deoarece știe că toți anii pe care i-a petrecut suferind și complotând nu l-au ucis decât pe el, Edmond Dantes. Așadar, îmi place atât de mult cartea datorită personajului, foarte convingător. La fel, dilema cu care se confruntă este excelent explorată. Romanul m-a făcut să mă întreb dacă poate omul să își aroge rolul Judecății lui Dumnezeu fără să se judece pe el însuși.
P.S. : O carte care m-a dezamăgit a fost Anisia și oceanul de uitare, de Cosmin Perța, un autor foarte fain cu care ne-am întâlnit anul trecut. Acest al treilea volum al seriei propune o poveste previzibilă, care pur și simplu anulează tot progresul făcut de personaje în cărțile anterioare. Lipsită de descrieri, este scurtă și plictisitoare. Nu pentru că lipsește acțiunea, ci din cauza faptului că aceasta este forțată, iar puținele idei și teme de reflecție presărate prin carte sunt prea evidente, interacțiunea dintre personaje părându-mi-se simplistă, iar conflictul, banal și pe alocuri lipsit de logică. Aspectul care mă enervează cel mai tare este că simpla ei existență e de neînțeles. Toate conflictele din prima și a doua carte sunt deja rezolvate, astfel încât volumul generează conflicte noi. Ceea ce ar putea funcționa, dacă s-ar fi introdus o nouă amenințare. Problema este că doar se redeschide un conflict de mult rezolvat între protagoniști și Zeii Mării și nu există un real progres. Unii dintre colegii mei au o altă părere, dar eu vă recomand doar primele două volume din acest „serial” al Anisiei. (Andrei Palaghia, clasa a VI-a, colaborator permanent Alecart)
Foto: Ioana Fînaru, redactor Alecart
