CĂRȚI care poartă-n ele alte CĂRȚI

  • O odisee, de Daniel Mendelsohn

Un tată își face fiul din propria carne și din propria minte și apoi îl modelează cu ambițiile și cu visurile lui, dar și cu eșecurile și cu cruzimile lui.

Tatăl își cunoaște fiul în întregime, dar fiul nu-și poate cunoaște niciodată tatăl.

Un tată își face fiul din propria carne și din propria minte și apoi îl modelează cu ambițiile și cu visurile lui, dar și cu eșecurile și cu cruzimile lui.

„Mendelsohn îl transformă pe eroul lui Homer într-un profesor care, predând Odiseea la universitate, pornește într-o călătorie nesfârșită prin care să răscolească fațetele și semnificațiile infinite ale poemului epic, căci fiecare oră de curs reprezintă o reluare a drumului lui Odiseu, însă mereu din altă perspectivă. Peripețiile pe care le parcurge Telemah în speranța de a-și găsi tatăl devin încercările timide, dar continue ale lui Daniel de a-și descoperi cu adevărat tatăl, care se dovedește a fi o persoană complet diferită față de cea pe care și-o imaginase fiul său, cei doi având oportunitatea de a se descoperi unul pe celălalt la fiecare oră de curs la care Jay insistă să participe.”

„Multiplele posibilități prin prisma cărora poate fi abordat romanul lui Mendelson, fie că este vorba de aducerea în contemporaneitate a unei opere scrise cu secole în urmă, de portretizarea extrem de sensibilă și dezarmantă a relației dintre tată și fiu sau a celei dintre profesor și elevi (căci discuțiile savuroase dintre Daniel și studenții săi creează o imagine inedită a modalității în care cele două părți învață una de la cealaltă pe tot parcursul seminarului) au constituit, pentru mine, o experiență de lectură extrem de interesantă. Nu doar că m-a determinat să citesc Odiseea lui Homer (pe care am putut să o parcurg cu o mult mai mare atenție la detaliile și semnificațiile peste care poți trece ușor fără să le observi), ci mi-a reîntărit convingerea că unele povești vor continua să se insinueze în ,,rețelele de sens” și realitățile virtuale pe care (ni) le construim, căci forța cu care ele sunt impregnate nu poate fi diluată nici măcar de trecerea timpului.”  (Cronica volumului, AICI!)

  • Autobiografie, de José Luís Peixoto

Să mă povestesc pe mine prin altul și să-l povestesc pe celălalt prin mine, iată literatura. Cu toate astea, nu pot uita de el până în punctul de a-i forța niște trăsături artificiale.

Cât de simplă și logică pare o viață ordonată în puncte cronologice, cât de nelipsită de liniște; e atât de ușor să prevezi ce s-a întâmplat deja.

Suntem cu toții scriitori, doar că unii scriu și alții nu. (José Saramago, 1997)

„Imaginea lui Saramago – veridică prin autoritatea și răceala sa – potențează ideea unei lumi micșorate asupra căreia un mare ochi privește atent și tăcut pe măsură ce încrețiturile din jurul ochilor încremenesc, iar paginile sunt scrise sau se scriu în momentul lecturii. Pasul dintre tânărul de nouăsprezece ani cu o carte furată în mâinile tremurânde și scriitorul de treizeci și unu de ani, rătăcit și rătăcitor cu un reportofon pornit în aceleași mâini la fel de tremurătoare este redus la un timp al existenței ce îngrămădește pierderi, resemnări, creșteri, patima pentru alcool și jocurile de noroc, autodistrugerea. José adolescentul și José adultul resimt prezența lui Saramago cu aceeași intensitate covârșitoare, aproape ca o amenințare ce îi trezește fiecare nerv, dar, totodată, și ca pe o provocare.” (Cronica volumului, AICI!)

  • Quichotte, de Salman Rushdie

Moartea lui Don Quijote a fost ca o dispariție în noi toți a unui fel anume de nebunie frumoasă, a unei măreții inocente, a unui lucru pentru care lumea nu mai avea loc, dar pe care l-am putea numi umanitate.

În cea mai mare parte a ei, viața omului este nefericire. Singurul antidot pentru suferința umană este iubirea și iubirii trebuie de-acum să i ne revendicăm.

Există oameni care au nevoie să dea o formă lipsei de formă a vieții. Astfel de oameni sunt atrași întotdeauna de narațiunea căutării. Îi ajută să nu se lase cuprinși de durerea agonizantă de a se simți, care-i cuvântul? Incoerenți.

„Dacă sintagma „roman total” nu ar fi deja un clișeu, poate că ea ar putea defini în cea mai mare măsură demersul narativ al lui Rushdie din Quichotte. Antiroman și roman absolut, Quichotte e un elogiu adus marilor povești și vieții cu toată nebunia ei, vulnerabilității și visurilor dintotdeauna, o interogație și o acuzație la adresa tuturor celor ce uită că morile de vânt sunt necesare, a celor ce fac din lumea noastră o vale a plângerii din care bătrânii hidalgo, adică cei care încă mai știu să fie oameni, preferă să se retragă. Nu înainte însă de a-și urma nebunia și de a le-o dărui și celorlalți.” (Cronica volumului, AICI!)

  • un nor în formă de cămilă, de Alina Nelega

ne prefacem că îi credem pe ceilalți, în prefăcătoria lor, iar ei, văzându-ne că îi credem, ne cred pe noi în prefăcătoria noastră și așa ajung să se creadă pe ei înșiși.

Lumea asta nu e numai ceea ce e; în ea există pentru cine are ochi să vadă, tot ce ar putea să fie.

jocul cu cuvintele mă vrăjea și mă stimula – dar marea literatură e scrisă de bărbați – și așa am învățat un alt rol, m-am identificat cu bărbații, am început să văd lumea ca ei, să joc ca ei, să intru în clubul big boyz, să mă comport ca ei.

Deși construite ca replici ale personajelor shakespeariene, impresionează la „actorii” din romanul Alinei Nelega profunzimea umană și psihologia complexă, atacată fără rezerve de către autoare. Una dintre mizele unui asemenea roman adaptat după o operă a „Marelui Teatru” este întocmai aceea de a nu permite personajelor să rămână blocate într-o zonă (poate mai confortabilă) a artificialității interioare: Alina Nelega reușește acest lucru exploatând la maximum mobilitatea perceptivă a vocilor naratoriale. Lasându-i pe Amona și pe fiul ei să își spună „povestea” (sau, mai bine zis, să spună fațetele contradictorii ale aceleiași povești), scriitoarea creează o perspectivă eterogenă, emanând dinspre doi naratori obișnuiți să psihologizeze realitatea, dar care, la rândul lor tulburați, receptează fluctuant mediul care îi înconjoară” (Cronica volumului, AICI!)

  • Albatrosul, de Simona  Lo Iacono

destinul oricărui adult trebuie căutat în visele lui de copil.

Trecutul rămânea unicul teritoriu locuibil, singurul pământ făgăduit.

Acela care scrie o face pentru a îndepărta moartea.

„E povestea Ghepardului, a destinului acestei cărți fără pereche și povestea principelui di Lampedusa, a prințișorului cu aripile frânte de timp și de istorie, a Micului prinț născut pe pământ sicilian, călătorind nu pe diferite planete, ci printre ruinele lumii pe care au cunoscut-o strămoșii lui atât de iluștri. E povestea celui care veghează la căpătâiul a două lumi. Amândouă muribunde, amândouă vulnerabile, amândouă pe punctul de a fi pierdute. Ambele neputând fi salvate decât prin scris.” (Cronica volumului, AICI!)

 

Foto: Bogdan Onofrei

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!