Cărțile anului 2018 (IV)

La început de an, o parte dintre redactorii Alecart au răspuns provocării de a face un top al celor mai interesante cărți citite (nu neapărat publicate) în 2018, trei din literatura română și trei din literatura universală.

Viviana Gheorghian (elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași)

Literatură română:

  1. Drumul egal al fiecărei zile, de Gabriela Adameșteanu

De mult timp căutam o carte cu un stil ca cel al Gabrielei Adameștenu, de mult timp căutam un protagonist sau o protagonistă ca cea care poartă numele, aici, de Letiția, un om lipsit de trăsături la superlativ, diferit de lume prin fiecare respirație a sa, un om autentic ale cărui calități și defecte nu sunt deloc absolute, un om care are capacitatea de a fi unicul observator al spațiului și al timpului său. Pot spune că romanul Gabrielei Adameșteanu este o carte în interiorul căreia îmi place să mă poziționez ca cititor, căci reușește printr-o scriitură cu puternice accente poetice dar, în același timp, dură și percutantă, să contureze cu o acuratețe impresionantă tabloul unei societăți aflate în plin proces de instaurare a comunismului, imaginea unor relații decisive și formatoare, precum și cea a unei interiorități complicate și zbuciumate.

  1. Apropierea, de Marin Mălaicu-Hondrari

O carte construită din mai multe perspective narative, diferite, oscilante și care se întrepătrund, totuși, în permanență, Apropierea rămâne, la aproape un an de la prima sa lectură, un roman al senzațiilor și deopotrivă al imaginilor, un roman al licăririlor reconfortante de poezie și deopotrivă de viață (căci poezia și viața sunt, în romanele lui Hondrari, elementele unei singure stări de spirit), un roman pe care îl citești și recitești de fiecare dată cu același entuziasm și la aceeași intensitate. Trei poeți, multiple perspective, spații de cultură și de civilizație noi, momente necoplanare, individualități, toate își  găsesc o coerență și un numitor comun în stilul romantic și totuși nonconformist al lui Hondrari care reușește să unească toate antagonismele lumii într-o manieră atât de seducătoare și de naturală încât pare lipsită de orice efort ori forțare.

  1. Zenobia, de Gellu Naum

Unul dintre personajele lui Hondrari mărturisea că a citit un an întreg numai și numai Gellu Naum. Intrigată fiind de faptul că cineva ar putea să citească un an întreg unul și același autor, am căutat să nu mai amân întâlnirea cu Gellu Naum și să încep a-i citi opera. Mijlocitorul a fost romanul Zenobia, un roman-pohem și un roman-plutire în care stilul narativ se construiește pe sine dintr-un mulaj al poeziei. Într-o atmosferă psihedelică, în mlaștină, pe coridor, într-o lume în care vii vorbesc cu morții, printre instincte conservate, gânduri abisale și genuine trăiri, se cultivă un nou cult al iubirii, al frumosului și al adorației față de ființa omniprezentă, placidă și ocrotitoare care este Zenobia. Poate suprarealismul, poate stilul lui Gellu Naum, poate poezia ori poate toate acestea la un loc fac din romanul acestuia una dintre cele mai intense cărți pe care le-am citit până acum.

Literatură universală:

  1. Castelul, de Franz Kafka

Citind romanul lui Kafka, simți cum te afli și tu în căutarea plină de frustrări și de neajunsuri a castelului. Un castel care veghează lumea dintr-o sferă a nevăzutului, drumuri care nu conduc nicăieri și care nu se sfârșesc niciodată, personaje confuze și înspăimântate care, deși trăiesc într-o comunitate, par a fi în afara oricărui tip de relație inter-umană autentică, birocrație, neliniște, repulsie și teamă. Printre toate acestea se situează un arpentor, pe numele său, K, care încearcă în permanență să își câștige poziția sa firească, captiv într-o lume în care singurătatea și însingurarea devin principalele coordonate ale existenței printre oameni, într-o societate întinată de existența unor legi nescrise.

  1. Femeia cu Părul Roșu, de Orhan Pamuk

Plimbându-mă printre tragedii antice cu fii și cu tații lor, ca cea a lui Oedip Rege, ori printre legende cu meșteri fântânari și cu  tineri ucenici, am descoperit în romanul lui Orhan Pamuk o nouă modalitate de a trasa contururile raportului realitate – poveste. În viața protagonistului, toate legendele și poveștile citite ori auzite, trecutul său sau trecutul tuturor acelora ce au fost înaintea sa se află într-o puternică și permanentă legătură cu prezentul. Femeia cu Părul Roșu devine tocmai acea indispensabilă legătură, acea primă și unică iubire, acea stare și acea femeie eternă care, desprinsă din lumea teatrului, surprinde, separă și unește toate aspectele vieții într-un singur fir narativ.

  1. Un veac de singurătate, de Gabriel Garcia Marquez

Surprinzând dezvoltarea unei familii și evoluția generațiilor sale pe parcursul unui secol, cartea lui Gabriel Garcia Marquez propune, de fapt, imaginea întregii comunități umane, de la începuturile sale primitive și de la primii oameni și până în zilele noastre. Dezvoltarea societății, noile descoperiri, războaiele ori lărgirea și reîntregirea familiei, nimic din toate acestea nu poate combate singurătatea abisală și bolnăvicioasă care, odată înrădăcinată în om, nu conduce la o înălțare a spiritului, ci la o decădere profundă a acestuia.

Alina Vițel (elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași)

Literatură română:

  1. Jurnalul fericirii – de Nicolae Steinhardt

Jurnalul fericirii (titlu care amintește într-o măsură și de cel al filmului Binecuvântată fii închisoare) este o carte față de care îmi resimt acut nimicnicia (spirituală) și, evidențiază un adevăr necunoscut poate de către generația „de lapte și miere” cu privire la dramele încarnate în universul carceral-orice suferință, fie ea cât de cumplită, poate fi depășită prin credință. Mai mult decât atât, închisoarea este și locul în care e regăsită o altă formă de conectare cu divinitatea, copleșindu-mă și acum amintirea secvenței în care are loc botezul – între patru pereți bolnăvicioși și întunecoși. Condițiile sunt de așa natură încât nu poate fi realizat decât tainic, (pe pământ, dar nu și în ceruri), pe muțite, cu apă puțină și strânsă cu grijă, evidențiind prin însăși natura lui faptul că salvarea sălășluiește (ar trebui să sălășluiască) mai întâi de toate în noi. Jurnalul fericirii este despre demnitatea umană în deplinătatea ei, despre loialitatea pusă mai presus de sacrificiile pe care le aduce după sine, despre un timp traumat a cărui oroare e pulverizată în timpul rugăciunii.

  1. .Adulter cu smochine și pescăruși – de Adrian Cioroianu

Încă îmi amintesc cum, după ce abandonasem  ideea că o pot găsi, mi-a ieșit în cale într-o librărie din Cluj și coperta pe care e inserată o urmă de la un pahar de vin si o siluetă surprinde conținutul cărții într-un mod foarte sugestiv. Nu m-aș fi așteptat ca, după 11 cărți de non-ficțiune, istoricul Adrian Cioroianu să semneze un roman de intrigă polițistă, în care Mediterana joacă rolul unui suprapersonaj care moleșește și secretizează. Romanul amorezării dintre Alicia Leal și Paul Bland este „Pentru toate femeile care iubesc bărbații care iubesc femeile. Și marea.” și e impregnat de aerul zilelor de vară psihedelice.

  1. O formă de viață necunoscută – de Andreea Răsuceanu

O saga care surprinde un secol de decupaje valahe. Înlănțuirile și întretăierile dintre generații au drept punct de plecare și/sau drept reper „Micul Paris” care spre final își pierde aerul cochet ca urmare a poziționării între chingile unui război nefast (la acel moment al desfășurării sale). Devine o lume înțesată de răni și de așteptare, una de o altă natură decât cea a Stancăi, înverșunată împotriva unui Istanbul pe care îl percepe drept motivul dispariției/pierderii soțului. El practică(a) un negoț care presupune călătoria, care ce altceva să fie dacă nu o moarte. Boala și pierderi precum cea a Ioanei augmentează asperitățile cotidianului și gravitează în jurul unei Mântulese cu pivnițe și mici istorii intrigante.

Literatură universală:

  1. Tristețea îngerilor – de Jon Kalman Stefansson

Jon Kalman Stefansson reușește să surprindă într-un limbaj poematic esența imensității albe și a fiordurilor neiertătoare pe care le adăpostește. E o lume care refuză să menajeze, supraviețuirea nefiind dăruită, ci necesitând o voință care să nu poată fi urnită. Cafelele lungite, peștele înghețat și căldura devin dorințele cele mai arzătoare și frigul tăios este o prezență ce refuză a-și diminua ravagiile. Realitățile islandeze sunt unele greu de îndurat, dar prin asprimea lor aduc personajele față în față cu bucuria de a fi, de a nu străbate singur ținuturile șerpuitoare și reci. A duce corespondența dintr-un loc în altul e o misiune soră cu moartea, dar care reduce senzația că soarta le-a hărăzit tuturor o izolare iremediabilă. Este un colț de lume cu grade asimetrice de percepere și a nu te lăsa doborât de anii tot mai mârșavi necesită un exercițiu de voință care nu poate fi câștigat întotdeauna.

  1. Laur – de Evgheni Vodolazkin

Laur și tot ceea ce resimte acest personaj dificil de esențializat este despre a fi și sau a nu fi în lume, despre a crede și despre a mima (involuntar) actul credinței. Între pietatea lui Laur și a celorlalți există o ruptură de nivel care nu le permite celor din urmă decât o interconectare prin intermediul unor punți subțiri și fragile, care se năruie sau poate abia pornește odată cu ultima suflare. Laur e un ascet care, pentru a-și urma menirea realizează peregrinări sacre, la nivelul cărora popasul deține cea mai mare însemnătate și el are o capacitate imensă de a nu cârti, de a nu judeca, de a crede fără pic de ezitare. Negi, orbire, ciumă, lui Arseni i-a fost dat să vindece fel de fel de vătămări corporale sau, punctând mai exact,  i-au fost transmise. În ciuda acestui har de o amploare incontestabilă, se află un aspect care oferă paloare puterii tămăduitorului – faptul că sfârtecarea pe care a provocat-o moartea mai mult sau mai puțin accidentală a Ustinei va lăsa continuu o rană deschisă, care supură la fiecare intersectare cu forme ale ispitei. Ne aflăm puși în fața unui Sisif care e de această dată plasat într-un pustiu atât exterior, cât și interior și împăcarea e adusă de credința că ajutarea aproapelui e calea de găsire a iertării – din partea ei, a copilului fără nume, a lui Dumnezeu.

  1. China în zece cuvinte – de Yu Hua

Literatura asiatică e una pe care am tot încercat să mi-o aduc mai aproape, iar China în zece cuvinte reușește într-un mod fascinant să creioneze vulnerabilitățile cu care se confruntă China în timpul și ca urmare a Revoluției Culturale. Este o lume care nu permitea nici măcar încercarea de a lupta cu rigiditatea sa, iar faptul că un copil a spus că Soarele a apus poate fi sinonim cu o aspră condamnare (Mao Zedong este soarele, deci e o aluzie incriminatoare). Procurarea cărților, interzise mai toate în afara celor ale lui Mao Zedong și ale poetului Lu Xun, devine o luptă cu moartea și cu semenii care refuză să pășească greșit. În zilele de astăzi, o persoană dinăuntru ne aduce în vedere faptul că imensitatea culturală (și nu numai) căreia îi aparține e știrbită de carențe care prezintă o mușamalizare mai mult sau mai puțin aflată pe nisipuri mișcătoare.

(Foto: Alina Sava)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.