Cărțile anului 2018 (III)

La început de an, o parte dintre redactorii Alecart au răspuns provocării de a face un top al celor mai dragi cărți citite (nu neapărat publicate) în 2018, trei din literatura română și trei din literatura universală.

Anastasia Fuioagă (redactor-șef Alecart, elevă în clasa a XI-a la Colegiul Național Iași)

Literatura română:

  1. Provizorat – Gabriela Adameșteanu

/octombrie stresant/

Volum citit din întâmplare concomitent cu lecțiile de la opționalul de istorie despre impunerea regimului comunist, așa încât paginile romanului mi-au fost ca o continuare firească a celor din manual – până la urmă, teoria fără poveste nu mai spune mare lucru. Printre eseuri, scheme cu sisteme de conducere și nenumărate cafele s-au strecurat cu abilitate multe ore petrecute în apartamentul amicului Florinel, alături de Letiția, încercând să îl înțeleg pe Sorin și să nu-l detest pe Petru & multe ore privind la arborele genealogice ale celor două familii, străduindu-mă să cuprind în mintea mea toată această perioadă din istorie & multe ore privind fără somn tavanul, gândindu-mă cât de singur poți să fii alături de alt singuratic într-un timp al unei mari singurătăți care deformează.

  1. Subpoezie – Angela Marinescu

/sfârșit de mai ce se anunța prea liniștit/

Lectură care te trece prin multe etape – te atacă, te cucerește, te intrigă, te redefinește. Feminitatea și trupul sunt disecate până când nu mai rămâne nimic din ele, iar abia în acel nimic găsești de fapt esența – a versurilor, a ta, a poeziei. Versuri și strofe întregi de care nu m-am putut despărți, scrise, rescrise și transcrise, așa încât aveam senzația că le port cu mine oriunde merg. Am început să mă întâlnesc altfel cu mine însămi și mi-am dat seama că violența confruntării are ca scop ultim reconstrucția.

  1. Solenoid – Mircea Cărtărescu

/iunie, așteptând vacanța/

Peisajul urban bucureștean din roman părea că îl invadează pe cel prin care mișunam eu cu tramvaiul și cartea în brațe; unul din momentele în care citeam fără aer – în tramvai (la propriu)/ acasă/ pe stradă/ la școală/ oriunde. Vreo două săptămâni în care n-am mai trăit în Iași, ci într-o realitate fluidă, care curge în și din ficțiune deopotrivă. Nu mai exista de fapt nicio lume înafara celei interioare, care se construiește cu și prin tine pe măsură ce dai paginile romanului.  Proiectezi arhitectura anomaliilor tale și la sfârșit orașul în care trăiești nu va mai arăta la fel.

Literatura universală:

  1. Crimă și pedeapsă – Dostoievski

/aprilie mai puțin stresant/

Începutul lecturilor din literatura clasică. Dincolo de orice fel de interpretare, mi-a rămas pregnantă în minte experiența în sine a lecturii. O bucurie imensă de a simți cartea în palme și paginile printre degete, în timp ce făceam ceea ce încă simt a fi un mare pas în formarea mea – dovada că se poate ca unele dintre cele mai importante momente ale vieții să aibă loc în pat. Încercarea de a prinde firul gândurilor lui Raskolnikov și prezența Soniei care mi-a rămas în minte mult după terminarea romanului. Sentimentul că poate n-ai înțeles decât puțin, dar că sigur esti mai bogat.

  1. Ce-am pierdut în foc – Mariana Enriquez

/2 zile de mai călduros/

O lume care există, o lume care pândește, se infiltrează prin realitatea-iluzorie în care credem că trăim. Am rămas cu un gust amar al conștientizării și al neputinței, al groazei și al recunoașterii. Al unei încercări atroce de asumare. Asta e lumea în care trăim, un spațiu și un timp în care l-am uitat pe Dumnezeu, ori El ne-a uitat pe noi. Sau poate că L-am alungat, sau poate că a plecat El și ne-a lăsat singuri, să ne descurcăm, ca într-o groapă cu șerpi veninoși în care șerpii sunt dublurile noastre, imaginile noastre întoarse pe dos.

  1. Frații Karamazov – Dostoievski

/sfârșit de iulie ce se cerea umplut cu ceva consistent/

Tratând depresia post-Bistritz mi s-a oprit mâna pe cele două volume din bibliotecă, iar următoarele trei săptămâni n-am coborât prea des din pat. Indignarea pe care Dmitri mi-o provoca și pe care nu știam cum să o traduc, Ivan care mi-a rămas mai rece decât mi-aș fi dorit și atașamentul pe care l-am resimțit inevitabil față de Aleoșa. Grușenka, Katerina Ivanova, Smerdeakov, toate personajele au devenit pe parcurs aspecte ale unei singure interiorități care s-a proiectat în fața mea pe parcursul lecturii.

Horia-David Munteanu (elev în clasa a VIII-a la Colegiul Național Iași)

Literatura română:

  1. Pelinul negru, de Ioana Nicolaie

Universul dezolant al unei existențe ciuntite, când speri că poți mai mult, dar constați că nu ai forța de a fi mai mult, când lumea maturilor și cea a copiilor din jurul tău sunt la fel de tăioase, iar tu nu ești decât un suflet în care se prăbușește treptat toată nedreptatea lumii.

Pelinul negru e un roman cutremurător despre cum tragedia de la Cernobîl, un eveniment care pentru mulți nici nu există, fiindcă nu știu nimic despre el, îi afectează încă de la naștere viața unei fete nevinovate. Și nu numai.

  1. Capătul drumului, de Liliana Corobca

M-a impresionat nevinovăția unei vieți trăite obișnuit într-un timp care nu are în el nimic obișnuit – momentul acela când realizezi, odată cu protagonista cărții că, de fapt, te afli în Trenul Morții. Un tren care nu se mișcă deloc prea repede și care nu știi unde și dacă va opri vreodată, dar care nu-ți permite să te gândești de două ori dacă vrei sau nu să supraviețuiești.

Mergi alături de fetiță pe un drum aparent fără întoarcere.

Capătul drumului e o carte despre salvare, despre credință și despre pierderi, toate amestecându-se până când ajunge să nu mai rămână nimic altceva la suprafață decât, poate, speranța. Îi sunt recunoscător Lilianei Corobca fiindcă m-a făcut să retrăiesc prin aceste mărturii o altă experiență care m-a marcat, cea din 20 de ani în Siberia, de Anița Nandriș-Cudla!

  1. Inocenții, de Ioana Pârvulescu

O carte din care păstrez imagini spectaculoase, unele tandre, altele îmbibate de nostalgie, ale unei copilării care nu a fost a mea, dar în care orice copil se poate regăsi. O carte despre destrămarea vrăjii, despre intrarea în maturitate și despre lucrurile pe care le poți salva dintr-un timp la care nu mai ai acces. Simți atunci când o citești dorința de a te bucura de acești ani. O privire candidă asupra stării de a fi copil.

Literatura universală:

  1. Femeia cu părul roșu, de Orhan Pamuk

O istorisire despre sensul iubirii încă nedescoperite te așteaptă în acest roman al lui Orhan Pamuk, în care scriitorul revalorizează povestea lui Oedip și alte legende ale spațiului oriental într-o țesătură care te ține captiv până la sfârșit și de care nu ai vrea să te desparți. Astfel, relația maestru-discipol este problematizată de revolta tânărului, de căutarea identității, de ispășirea vinovăției. Plăcerea de a povesti, pe care o găsisem și în Ucenicul arhitectului (de Elif Shafak) rămâne pentru mine strict legată de lumea din care provin cei doi scriitori. În Femeia cu părul roșu, aceasta se îmbină cu precizia analizei, cartea fiind nu doar un roman de dragoste, ci o încercare de înțelege sensul vieții.

  1. Tatuatorul de la Auscwitz, de Heather Morris

Tatuatorul de la Auscwitz relatează îngrozitoarea experiență a doi oameni care ajung să se îndrăgostească și să se iubească și care se găsesc, purtați de istorie, în spatele porților de fier deasupra cărora scria: „Arbeit macht frei”. E dovada că până și în iad există nu numai suferință, ci și dragoste. Romanul ridică problema supraviețuirii cu orice preț, chiar și atunci când pare (pentru cei care nu au trăit atunci și acolo) că personajul se pune în slujba dușmanului doar pentru nu are nimic de pierdut. Dar nu e un pact cu răul, ci un act născut din necesitate, prin care protagonistul ajunge să îi ajute pe ceilalți evrei din lagăr și care întreține speranța și iubirea. Iar acestea acolo înseamnă viața.

  1. Nerăbdarea inimii, de Stefan Zweig

În acest caz este vorba despre nerăbdarea unei fete bogate și foarte alintate, căreia viața i-a răpit însă aproape totul și care ajunge să își dorească dragostea unui ofițer pentru că e singurul lucru care o determină să nu abandoneze lupta cu boala. Citind-o, am înțeles că nu există sentimente simple sau complexe, ci doar o sumedenie de trăiri care nasc gânduri ce ajung să nu îți mai dea pace și de decizii pe care le iei adeseori în funcție de impulsuri sau de părerile celorlalți și pe care poți să le regreți mai târziu. Singurul lucru care poate pune capăt acestei „nerăbdări a inimii” este moartea. Romanul lui Stefan Zweig este o carte despre datorie, alegeri și consecințele acestora.

(Foto: Alina Sava)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.