Nicoleta Munteanu: Cărțile anului 2021 (Top 10 & Top 5)

În compania lor mi-am petrecut anul ce tocmai a trecut, un an ciudat, în care pierderile, tristețile, seninătățile, neliniștile s-au regăsit în mare măsură și în cărțile pe care le-am citit. Căci ele sunt ale noastre în măsura în care și noi suntem ale lor. A alege doar câteva și apoi a le ierarhiza e un exercițiu pe care îl fac nu pentru mine, cu atât mai puțin pentru ele, ci gândindu-mă la cei care au mai puțin timp decât am avut eu și care au nevoie de o întâlnire. Iar întâlnirea cu o carte nu te poate dezamăgi decât dacă pornești spre ea așteptând să-ți ofere ceea ce tu nu ai deja. Am ales romane traduse în limba română în 2021 pentru a păstra din acest an imaginea a ceea ce a fost bun, a ceea ce ne-a dat frumos, a ceea ce am așteptat și s-a împlinit. Cu gândul la oamenii care mi-aș dori să le citească.

Trenul spre Samarkand, de Guzel Iahina: o reconstituire minuțioasă și nemiloasă a câtorva ani de istorie atroce, un tablou de un realism care atinge nu de puține ori cruzimea, dar care nu redă decât fâșii din ceea ce a însemnat marea foamete ce a zguduit guberniile rusești după încheierea războiului civil, o mărturie asupra disperării, a suferinței, a lipsurilor, asupra tragediei a milioane de suflete. Asupra a ceea ce poate să facă omul oamenilor. O meditație asupra binelui și a răului, un gând despre natura bunătății și resorturile ei, despre mizerie, suferință, despre dreptate și nedreptate, despre imposibilitatea de a fi în mod absolut bun sau rău, despre sinuoasele căi ale salvării, despre slăbiciune și cruzime, violență, revoltă și frumusețe adâncă, luminoasă și despre solidaritate în mijlocul naufragiului a ceea ce înseamnă să fii om. Despre locurile întunecate din sufletele fiecăruia și insulele de fragilitate care se zbat să rămână la suprafață. Guzel Iahina reușește și în acest roman să îmbine povestea de viață a unor oameni cu realitatea istorică extrem de atent documentată, să lege firele adevărului uman de firele groase ale unei epoci întunecate, să arate fața nevăzută a unor realități și a unor fapte în care pulsează deopotrivă tot ceea ce e mai sălbatic și mai adevărat în om. (articolul integral, aici)

Din cer au căzut trei mere, de Narine Abgarian: satul din romanul lui Narine Abgarian pare a respira într-un alt timp, dezlegat de lume și de istorie, ființând totuși înăuntrul lor. O țesătură de întâmplări de demult asigură continuitatea firească a acestei lumi. Sunt întâmplări care, atunci când sunt trăite, nu par a avea nimic extraordinar în ele, dar care, apoi, își rotunjesc contururile deschizându-se către miracol. În realitatea acestor oameni se strecoară semne, descifrate prea târziu, limpezite de nevoia de a pătrunde un rost. Nu despre tradiții sau obiceiuri, nu despre credință, ci despre o memorie a locului vorbește povestea Maranului istorisită de Narine Abgarian. Despre o memorie a obiectelor și a faptelor. E o înțelepciune adunată din cuvinte simple și din fapte foarte omenești, din realități zguduitoare și din întâmplări cu aură miraculoasă, țesând destinele unei comunități și un mod de a trăi în interiorul ei. (articolul integral, aici)

Quichotte, de Salman Rushdie: o poetică a dublului imperfect, a rupturilor și a buclelor (temporale, narative, identitare, de semnificație) pe care Rushdie o exersase în aproape toate romanele anterioare, dar care acum e cu atât mai complex pusă în scenă cu cât natura subiectului și a personajelor o impune (hipotextul lui Cervantes intrat în dialog cu Cele nouă miliarde de nume ale lui Dumnezeu de Arthur C. Clarke, cu Rinocerii lui Ionescu, cu Divanul păsărilor lui Farid Uddin Attar, cu zeci de alte texte, melodii, pelicule cinematografice și referințe culturale). O construcție care se explică și se autodevorează, își proiectează un sens și apoi îl deconstruiește într-o succesiune de nașteri și de morți, de căutări și de absențe care să vorbească nu despre un atunci, ci despre un acum, nu despre o lume oarecare, ci chiar despre lumea noastră. Antiroman și roman absolut, Quichotte e un elogiu adus marilor povești și vieții cu toată nebunia ei, vulnerabilității și visurilor dintotdeauna, o interogație și o acuzație la adresa tuturor celor ce uită că morile de vânt sunt necesare, a celor ce fac din lumea noastră o vale a plângerii din care bătrânii hidalgo, adică cei care încă mai știu să fie oameni, preferă să se retragă. (articolul integral, aici)

Vremuri grele, de Mario Vargas Llosa: roman istoric și roman politic, roman de idei, Vremuri grele e o radiografie a felului în care problemele sociale din țările Americii Latine au condus la succesiunea de dictaturi, lovituri militare, căderi de regimuri politice, asasinate în masă, la nebunia generată de mișcările inițial reformatoare, asociate însă influenței stângii comuniste și intereselor Uniunii Sovietice în zona Canalului Panama, la consecințele puterii deținute de armată și ale stării de permanentă insecuritate, ale problemelor economice și intervențiilor CIA în zonă. Llosa iese însă din corsetul prea strâmt al romanului istoric și surprinde încă o dată povestea de viață. Pe ea o caută, o înalță, o face să reflecte adevărurile fruste ale unei epoci precis circumscrise și să le transforme într-o dureroasă meditație asupra relației dintre om și istorie. Umanului dinăuntrul și de peste răul imediat ce revarsă asupra popoarelor vremuri grele îi închină Mario Vargas Llosa o nouă odă. În spatele neașezării, a vătămărilor, a tăvălugului de orori cititorul descoperă o declarație de dragoste făcută unei lumi și credința că doar literatura poate reda demnitatea omului care a fost prins sau s-a lăsat purtat de jocurile politice și de patima puterii. (articolul integral, aici)

Confiteor, de Jaume Cabré: răvășitor și total, așa cum romane totale se puteau numi capodoperele sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX, Confiteor e un adevărat tur de forță. Un roman despre om, prietenie, iubire, trădare, despre povara de a avea conștiință și a nu reuși să nu abdici uneori de la ea. Despre întâmplări, destine și atrocități, comise sau suportate. Despre rău. Nu ca problemă teologică sau morală, nu ca obiect al istoriei ideilor, ci ca act care se află în chiar miezul oricărei vieți. Individuale sau colective. Adrià Ardèvol scrie, față în față cu răul, o operă despre rău. Înțelegând că despre el nu se poate filosofa, că gândul nu poate cuprinde nici cauzele, nici manifestările, nici toate formele, nici rostul lui. Pentru că nu e un concept. El există și se manifestă. De la începutul veacurilor și până la sfârșitul lor. A scrie despre rău dorind să salvezi amintirea unei femei… (articolul integral, aici)

Neliniștea serii, de Marieke Lukas Rijneveld nu e un roman despre lumea sălbatică a copiilor și derapajele lor, despre goluri și curiozități, ci despre pervertire. Despre acel ceva aspru, acel ceva tăios, acel ceva pervertit vorbește Marieke Lukas Rijneveld. Despre formele nesfârșite ale singurătății și ale tăcerii din care se naște răul. Disecând până la capăt și obligându-te să privești fără a putea întoarce o clipă capul și a-ți feri privirea de tot ce e putred în suflet. De tot ce e putred în oameni. De tot ce e putred în cuvântul care nu naște iubire, ci doar disperare. Cu o precizie a notației și a detaliului care scoate la suprafață neobosit totul, înregistrând neutru acumulări de fapte, de gesturi. Scriitura imită lumina unui uriaș reflector menit să nu lase nimic ascuns. De aici exactitatea relatării. Nu e o căutare a ororii, ci doar consemnarea ei. În termenii conștiinței unei fetițe. Care nu are decât presimțirea binelui și a răului, a iubirii și a absenței ei, a ceea ce ar trebui să fie plin, dar e complet gol. Dar care acumulează cu fiecare moment tot mai multă tensiune. Până în punctul în care devine casantă. (articolul integral, aici)

Aceeași mare, de Amos Oz: Atâta singurătate. Atâta tăcere. Atâta rană care așteaptă să se formeze coaja ce ar putea-o face mai puțin dureroasă. Singurătatea de unul singur și printre ceilalți. Tăcerea în bucătărie dimineața, după-amiaza sau aproape de miezul nopții. Tăcerea care se face densă pe fundalul zgomotelor de lângă. Rana absențelor, a pierderii, a dorințelor. Rana care apare imediat ce ai început să-ți dai seama că ești și despre care, peste un timp nimeni nu va mai ști. Cu atât mai puțin cel însingurat, învăluit în tăcere, rănit. Aceeași mare este romanul cel mai plin de uman al lui Amos Oz, coborât până la esență, decantat într-o formulă care e narativă, poematică și onirică, meta și intertextuală. E un roman în care câteva triunghiuri se întretaie. Și în care se împletesc câteva morți și câteva vieți, câteva iubiri și câteva amărăciuni, puțină bunătate, puțină meschinărie, puțină dezamăgire. Gânduri printre umbre și umbre. Ale trecutului și ale sufletului, ale dorințelor și ale regretelor. (articolul integral, aici)

Marele vestiar, de Romain Gary: Tulburător prin adevărul uman, prin acuitatea cu care redă confuzia, pulsiunile revanșarde, durerosul compromis și tensiunile dintr-o Franță a cărei conștiință e împărțită între oroarea colaboraționismului și orgoliul Rezistenței, dintr-o Franță care încearcă să uite și să supraviețuiască, în care ticăloșia e haina de serviciu a multora urmăriți încă de spectrul instinctului de supraviețuire, o Franță confuză, un purgatoriu al unor suflete mutilate, căutând cu disperare nu inocența definitiv pierdută, ci o cale să se împace cu sine. Cutremurător pentru că e o acuzație și, cu supra de măsură, o declarație de dragoste. Pentru că nu lasă Franța să uite. Pentru că există traume și există vinovăție. E extrem de multă duritate și enorm de multă gingășie în acest roman al lui Romain Gary. E o lume care pulsează de traume, care își ascunde neputințele și micimea într-o acumulare de gesturi atât de perverse și de inocente, încât e aproape imposibil să nu ieși zguduit din poezia amară a vieții. (articolul integral, aici)

Albatrosul, de Simona Lo Iacono e povestea Ghepardului, a destinului acestei cărți fără pereche și povestea principelui di Lampedusa, a prințișorului cu aripile frânte de timp și de istorie, a Micului prinț născut pe pământ sicilian, călătorind nu pe diferite planete, ci printre ruinele lumii pe care au cunoscut-o strămoșii lui atât de iluștri. E povestea celui care veghează la căpătâiul a două lumi. Amândouă muribunde, amândouă vulnerabile, amândouă pe punctul de a fi pierdute. Ambele neputând fi salvate decât prin scris. O splendidă călătorie care se face dinăuntru spre în afară, dinspre prezent spre recrearea unei lumi definitiv dispărute, o împăcare cu fatalitatea de a fi imperfecți, vulnerabili, neîntregi, plini de răni și visuri. O călătorie printre meandrele destinului unui scriitor care a murit fără a ști că vocea lui va însoți cititorii veacurilor ce vor să vină și va deveni cântecul de jale și oda bucuriei unei întregi lumi: Europa încă fericită, purtând neștiutoare semnele răului și visând la mântuire. (articolul integral, aici)

Lucrurile omenești, de Karine Tuil: O developare și o analiză tăioasă a raporturilor de putere în lumea în care trăim, a măștilor pe care le purtăm, a imaginilor livrate pe rețelele de socializare, a modului în care se construiește și se năruiește o viață, a presiunii la care suntem supuși, a compromisurilor și a relativității punctelor de vedere realizează Karine Tuil în acest roman. Dur pentru că în centrul lui este desfășurarea unui proces în care trebuie să se stabilească în ce măsură ceea ce s-a întâmplat între doi tineri a fost sau nu un viol. E o subtilă analiză a mecanismelor sociale în care se desfășoară viața bărbaților și cea a femeilor în ultimii ani, a psihologiei și a reflexelor de apărare ale fiecăruia, a compromisurilor și a armelor puse în joc pentru a obține succesul, a relativității punctelor de vedere, a rolului întâmplării, a imposibilității de a stabili unde începe și unde se termină libertatea de a alege. Și, dincolo de asta, a lucrurilor omenești din viețile tuturor, a acelor momente care ne pun piedică sau ne propulsează spre ceva, a fisurilor ce provoacă deraieri, a gesturilor sau alegerilor care transformă un om liber într-o victimă. Și a modului în care viața merge înainte. (articolul integral, aici)

*

Scriu mult mai rar despre romanele autorilor români. Motivele sunt neesențiale acum. M-aș opri la unul singur: despre ele vorbesc. Și totuși, pentru că e un moment al bilanțurilor de tot felul, am ales cinci romane apărute în 2021 despre care am discutat alături de oameni foarte dragi mie, colaboratorii și redactorii Alecart și, cu o singură excepție, alături de autorii lor.  

Ioșca, de Cristian Fulaș: În cadențe ample sau în imagini ca de frescă, în reveniri contrapunctice, lumea creată de Cristian Fulaș își definește nu doar propriul ritm și propriile legi de existență, ci devine atotcuprinzătoare și autosuficientă în aceeași măsură, situată într-un timp recognoscibil și sustrăgându-i-se, într-un spațiu pe cât de real pe atât de fabulos, cu nebunii de la azil și ceilalți nebuni, cei liberi, cu granițe fragile între viața lor și viața celorlalți, între povara lor și povara celorlalți, între liniștea lor și liniștea celorlalți. Un timp și o lume monolitice, în care o suferință cheamă o alta și o tăcere se deschide către o altă tăcere, un destin spre un altul, o dispută spre o camaraderie și apoi o prietenie, o dragoste spre o viață sau mai multe morți. Cuprinzând viața lui Ioșca, cel mai liber, poate, dintre toți oamenii, după ce a fost cel mai singur dintre oameni, devenit ca o piatră, ca un stejar bătrân, ca pârâul. Ioșca, bunătatea și cumințenia pământului răstignite de întâmplarea de a fi om. De aceea, personajul acesta al lui Cristian Fulaș, Ioșca, dobândește simplitatea dintâi a lucrurilor și, mai mult decât o individualitate, e un mod de a fi, de a se situa în lume, de a lua de la ea tot ceea ce are să-i ofere și de a-i da tot ceea ce este. Iar în jurul lui se construiește o teorie a apropierii de ceea ce este omul. O teorie care nu oferă un răspuns, dar are la bază niște întrebări. Esențiale. (articolul integral, aici)

Tot înainte, de Ioana Nicolaie: o nouă bucată de viață din saga familiei Bulța. Lumea mică, fragilă, cuminte a Arseniei, în care speranța și încrederea au încă ziduri puternice, păzite de gesturile mamei și de chipul încă senin, deși obosit, al tatălui se va deschide treptat spre o alta, o lume în care fata crede cu naivitate pentru o vreme, în care se poate trece peste lipsuri, durere, dezamăgire, boală, pentru că este încă poleită de lumina fragedă a copilăriei, dar care se va îngusta rapid, se va întina cu toate mizeriile vieții și se va transforma într-o groapă uriașă de pereții căreia nu te poți agăța, fiindcă orice efort e zadarnic și surpă nu doar în afară, ci și, de la un punct încolo, înăuntru. Romanul urmărește ce rămâne din copila aceasta făcută parcă din prea multă candoare și dârzenie, care nu dă niciun moment înapoi, mergând tot înainte până când viața o izbește, la șaisprezece ani, nu de un zid, ci de o realitate.  Tot înainte e  documentul cutremurător al ultimilor ani ai comunismului românesc și, în egală măsură, un poem închinat inocenței și puterii interioare. (articolul integral, aici)

un nor în formă de cămilă, de Alina Nelega: un excepțional roman-teatral, un „spectacol” care se joacă în fața ta și care provoacă, în cea mai autentică formă, ceva foarte apropiat de ceea ce se crede că era catharsisul tragediilor grecești, atunci când mila și frica erau mână în mână, cutremur și revelație. Pentru că nu ieși la fel din întâlnirea cu spasmele interiorității Amonei și nici din cea cu perspectiva livrată de fiul ei în final. Un roman monologal, dar nu pe o singură voce, ci într-un duet/duel pe viață și pe moarte. Dacă ar fi să găsesc o linie care să unească toate perspectivele pe care le tatonează Alina Nelega în acest roman, aș rămâne la relația de putere dintre tine și celălalt și la nebunie – cu granița ei imposibil de stabilit între nebunia reală și cea jucată, cu toate manifestările ei mai „blânde” numite isterie, depresie, angoasă, episod psihotic acut, adică orice tulburare a echilibrului cerut de normalitatea acceptată, de normalitatea-construct social. (articolul integral, aici)

Cornul inorogului, de Bogdan Crețu: un roman în care trăitul e trăit și înțeles nu ca experiență în sine, ci ca punct de plecare al unei transpuneri în interiorul unei forme care să dea sens; un roman deopotrivă descompunere și elogiu a ceea ce înseamnă scriitura, vivisecție și analiză, întors către lume și către sine însuși și care se scrie pe măsură ce Dinu Zărnescu își trăiește și își proiectează/consemnează viața într-un experiment care să-l facă contemporan cu sine însuși și care-i acutizează luciditatea până la limită; or, luciditatea aceasta nu vine din distanța pe care o pune între sine și lume, ci din plonjarea nemijlocită în interiorul erosului – al tatonării apropierii și posedării celuilalt, al carnalității înălțate și salvate sau descompuse și mutilante, o plonjare-trăire permanent estetizată. Un roman despre corporalitate și corporalitatea literaturii, despre viață și text, despre coborâre și sublimare. (articolul integral, aici)

Acul de aur și ochii Glorianei, de Radu Paraschivescu: e reconstituirea unei istorii care își are dovezile ei, dar și nenumărate goluri ce pun sub semnul întrebării adevărul a ceea ce s-a petrecut, transformând datele realității într-o legendă care însoțește povestea unor locuri și a unor oameni. E istoria care leagă destinul unor măcelari din îndepărtatul sătuc Preci, pierdut printre colinele Umbriei, de transformarea lor, de voie-de nevoie, în medici. O istorie despre primejdiile ce se pot ivi de oriunde și despre cumpătare, despre onestitate și apropierea dintre oameni. Despre chipurile care pot înșela, despre sufletele pervertite și cele oneste. O poveste care nu obosește să vorbească despre o lume parcă pe dos și despre strădania de a găsi un sens la ceea ce se întâmplă. (articolul integral, aici)

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!