și fata simți liniște, liniștea de a fi în posesia urii și a adevărului, și fata știa că e pregătită, că nu va da greș, că nu-i va tremura mâna
Casa călăului (Editura Institutul Cultural Român, 2025) e un roman construit ca un uriaș puzzle, în care fiecare dintre cele 38 de capitole vine să completeze și să adâncească imaginea prin care se reconstituie, ca într-o arheologie a devenirii interioare, înțelegerea despre lume și sine (inclusiv identitară) a unei tinere niciodată numite, dar în portretul căreia se regăsesc date din biografia autoarei. În prelungirea acestei dimensiuni, cartea construiește imaginea unei familii ai cărei membri au destine complicate și vieți ciobite, a unei comunități obligate să facă față unei istorii schimbătoare și a unui oraș, Clujul, alias Claudiopolis, unul dintre multele orașe ale lui Claudius, alias Kolozsvár, alias Cluj-Napoca, alias Klausenburg. Care nu va fi înghițit de ape, așa cum se tem că s-ar putea întâmpla o parte dintre locuitorii lui, care nu va deveni nici orașul din basme, nici orașul speranței reușind să dobândească o nouă viață subacvatică – asemenea legendarului Kitezh, din Rusia, la care se gândește în dimineața zilei de 22 decembrie 1989 tânăra din roman, studentă la secția maghiară-rusă -, dar care e descris prin prisma comunității maghiare și a transformărilor pe care le aduc evenimentele ce au marcat secolul al XX-lea – în special anii regimului comunist din România, atunci când se produce o românizare forțată, o încercare de uniformizare a realității multietnice a orașului.
Ca într-un palimpsest, ceea ce ține de istoria personală este treptat scos la lumină pentru a descoperi straturi tot mai îndepărtate, povești adiacente întregind fresca în care se brodează aspecte ce devin supraindividuale. Romanul se construiește așadar deopotrivă pe orizontală și în adâncime, coborând în timp, până spre 1910, încorporând povești de familie, realități istorice și culturale, dezgropând date, chipuri, nume de străzi, clădiri și destine. Totuși, în centru se află figura Fetei, sora mai mică, olimpica la maghiară, strigată un timp Creastă, și felul în care memoria recuperează bucăți de întâmplări trăite sau doar auzite într-un soi de descoperire și apoi de fixare a unei identități – prin raportare la datele interioare, la ceea ce i se întâmplă, la istoria familiei și a comunității maghiare de care aparține.
Buni, acum vine o lume nouă! Pricepi?, și bunica mai spuse pe un ton mai blând: Of, de câte ori n-a venit o lume nouă!
Ca un ouroboros ce își este autosuficient, romanul se deschide și revine în final asupra aceluiași moment: decembrie 1989. În primul capitol, cuvintele fetei sunt parcă menite să transforme o dorință colectivă, ascunsă sub straturi adânci de frică, în realitate: Se întâmplă chiar acum / A început! / Vom învinge! E 21 decembrie și la Timișoara nu numai că începuse deja, dar era în toi, pe străzi șiroia sânge, știa asta din două surse. Așa cum știe, documentându-se pentru scrierea lucrării de susținere a bacalaureatului dat la terminarea liceului cu profil filologie-istorie, că s-a întâmplat cu atenienii cărora mesagerul trimis la maratonieni pentru a cere ajutor le-a spus că s-a întâlnit cu zeul Pan ce le-a transmis să nu se teamă. Suficient pentru ca speranța să se transforme în act de curaj și să le aducă victoria împotriva spartanilor. Așa cum se va întâmpla și acum, când pe străzile Clujului ies studenți scandând lozinci în ciuda militarilor fără grade la vedere ținând în mâini puști. Străzi pe care trei zile mai târziu vor intra camioane cu ajutoare din Ungaria, coordonate de mama fetei spre depozitele de la marginea orașului, spre aeroport, depozite goale până atunci. Într-o țară care era pe punctul de a deveni liberă, deci a doua zi, de Crăciun, oricine poate merge să-și facă pașaport, dacă vrea, plecați, faceți, repetă mama, plecăm, facem, repetă fetele, numai că deocamdată nu știu unde și ce, în orice caz, mama se duce și se culcă, am picioarele umflate rău, iar voi, fetelor, faceți ce vreți.
Nu însă cele patru zile ce schimbă destinul unei țări sunt urmărite în romanul scris de Andrea Tompa, tradus în limba română de Judit E. Ferencz. Casa călăului recuperează momente, de care se prind mereu alte momente, realități interioare, dar mai ales întâmplări din viața unor oameni într-un timp rău, în care totul e în mâinile călăului. Sunt mici secvențe din cei optsprezece ani ai fetei alături de Juci, sora mai mare, de mamă, de bunicii Laci și Klári, de tatăl doar un timp făcând parte din familie, apoi retras în casa dărăpănată și în grădina de legume de pe strada Kossuth Lajos pentru a-și purta în singurătate rușinea, promisiunile niciodată ținute, spulberate de neputința de a rezista în fața alcoolului. Sfârșind într-o zi de august a anului 1984, lăsându-și fata captivă în labirintul vinovăției, încercând să ierte și să se ierte abia mai târziu, un mai târziu început în cortul întunecat al unui Tränenhändler, un ciudat negustor de lacrimi, acolo unde nu puteai decât să stai și să aduci la suprafață rușinea și furia și, preferabil, să începi să plângi, ceea ce fata nu reușea să facă deja de cinci ani, de atunci.
și fata se gândește că nu există un singur Hamlet, că sunt mulți, că oricine îl poate juca, acum e cel mai simplu rol cu putință, nici nu trebuie să joci, până și ea, fată fiind, a putea urca pe scenă, cu toții sunt niște Hamleți paralizați, incapabili de acțiune, refugiați printre cărțile lor
Interesul pentru teatru al fetei (la fel ca în cazul scriitoarei) conduce nu doar la observații legate de repertoriul teatrului maghiar (cu Hamlet-ul jucat în 1910 și apoi cu Hamlet-ul început pe 5 septembrie 1986, ale cărui repetiții puteau fi încheiate peste un an sau zece, acel Hamlet mereu parcă la început – nu atât din cauza intervenției cenzurii, cât a plecării actorilor din țară -, la a cărui reprezentație fata vrea să poarte o rochie shakespeariană, ceva frumos, într-un timp când dispăruseră de mult din magazine nu doar hainele frumoase, ci aproape orice fel de haine), de istoria acestuia, de perioada în care a fost desființat, ci își pune amprenta asupra felului în care romanul însuși e construit (și receptat). Impresia este că cititorul preia ipostaza unui spectator; el are acces la un imediat, la un „acum” ce se deschide însă mereu spre altceva, luminând fâșii din istoria familiei, povești identitare, realități trăite de comunitatea maghiară, dar că dincolo de acest prezent e ceva mai adânc. Exact ca în cazul transpunerii unei piese pe scenă, când ceea ce s-a petrecut „în culise” – energia actorilor, munca regizorului, a echipei, transformarea aproape miraculoasă a textului în spectacol – e la fel de important.
Romanul are, așadar, un prim-plan și multe pliuri, multe paravane care conțin alte și alte direcții/povești. Titlul însuși induce ideea aceasta de aparență și impune căutarea dincolo de suprafața plană. Pe strada Petöfi din Cluj, spune la un moment dat fata, există o casă a călăului și ea este pomenită de trei-patru ori în roman. Nu clădirea peste care s-a brodat o adevărată legendă urbană e însă adevărata casă a călăului, ci palatul ridicat în București, Casa Poporului, pentru care locuitorii din Cluj par convinși că vor fi deposedați de cei doi lei de pe frontispiciul teatrului românesc, iar maghiarii mai ales de aurul de pe crucea bisericii centrale și de statuia lui Matia – nu pentru că aceasta ar urma să fie mutată în noua casă (bucureșteană) a călăului, ci pentru că îndepărtarea ei e necesară pentru dovedirea continuității daco-romane (pronunțau „daco-” cu subînțeles, ca și cum ar trimite la bancul acela cu: „Ce dovedește mai clar și mai clar că dacii au fost aici dintotdeauna? Păi vorba aia veche cu: ia d-aici, ha-ha-ha).
Așa cum demolările care au atins apogeul în Clujul anului 1984 arată felul cum identitatea e îngropată sub maldăre de moloz, iar oamenii, inclusiv bunica Klári, sunt convinși că, mai devreme sau mai târziu, nimic din grădinile de zarzavaturi din Hofstadt sau Hochstadt, din casele vechi – aflate odată la periferie, dar între timp împinse spre centrul – nu va rămâne în picioare sub furia buldozerelor – în spatele căreia crește furia oamenilor, inclusiv a fetei, împotriva orașului desfigurat. O furie pe care ea o cunoaște deja din versurile lui Sándor Petöfi, „Departe de aici, departe de acest oraș”, „Să plec de aici, să plec în mare grabă!”, deși în anii `80 e greu să pleci din oraș, aproape imposibil, iar cererea de emigrare presupune uneori ani întregi de așteptare și o viață ce ți se va schimba din temelii. Așa cum i se întâmplă celei mai bune profesoare de maghiară din oraș, dată afară fiindcă își depusese actele și ceruse pașaport, or un dascăl care vrea să emigreze nu poate continua să contagieze spiritul tineretului studios. Astfel încât domnișoara Éva va merge să țină ore la Suceagu, „la țărani”, chiar dacă va continua un timp să bea ceai din pliculețele aduse de Jean Pierre, francezul cu păr lung și barbă pe care va ajunge să îl ierte – doar pe el – pentru că nu a reușit să treacă peste ideile lui despre dragoste și libertate și a lăsat-o în noroiul din Suceagu. În egală măsură, casa călăului e întreaga țară încăpută pe mâinile unui dictator – chiar dacă Andrea Tompa nu vizează întreaga țară în romanul ei, ci situația maghiarilor din Cluj, un Cluj mutilat treptat de cel pe care fata îl numește călăul.
A fost inventat, precum au inventat clujenii Casa călăului din strada Petöfi, nu știe nimeni cine și cum a inventat-o numai pentru a ține sub teroare întregul oraș, iar noi acceptăm fără să clipim, fără să ne putem întrebări, acceptăm existența lui, numai pentru a avea motive să fim cuprinși de spaimă
Există o componentă ce astăzi pare aproape documentară în romanele a căror acțiune este plasată în ultimii ani de comunism: vizitele călăului cu festivismul aproape grotesc și uriașul mecanism de cosmetizare a realității (aici Clujul, orașul transformat o dată sau de două ori pe an într-o uriașă scenă unde se desfășoară o comedie omagială derizorie cu accente de butaforie, pe care însă cei puși să o joace o simt diferit din cauza oboselii repetițiilor interminabile a primirii tovarășului, a spectacolului atent regizat de pe stadion, a regulilor stricte, a frigului pe care trebuie să-l suporte), întârzierea autobuzelor, alimentarele goale, hrana raționalizată pe cartele, tacâmurile vineții de pui, suplimentarea veniturilor prin tot felul de munci precum agrafele pe care familia le lipește acasă pentru 15 bani de bucată, cele trei servicii ale mamei – cu gândul la aceeași rotunjire a veniturilor, dar mai ales la produsele pe care drumurile la țară, în calitate de evaluator de bunuri în situații de divorț, le presupuneau -, vinderea la oser a unor lucruri care nu se mai găseau de mult în magazinele din România și pe care familia fetei le primea de la Budapesta, draperiile trase în casa bunicii pentru a nu fi urmăriți de vecini, avortul ilegal, telefoanele ascultate, perchezițiile, presiunea exercitată de organele de securitate.
Dincolo de această realitate, pe care fata o percepe cu acuitate, e cealaltă, cea care ține de viața ca etnic maghiar, de tensiunea dintre centru și periferie, de condiția de marginal/marginalizat, de schimbarea denumirilor străzilor, de desființarea claselor maghiare ale fostului liceu reformat, de suita de interdicții ce a vizat comunitatea de secui, de sași, de evrei. În subtext există o permanentă meditație asupra felului în care se întreține teroarea, asupra mecanismului de depersonalizare și de pierdere identitară – a unei comunități, dar, la un nivel mai larg, a unui întreg popor: Eu sunt el sau, dimpotrivă, el este ceea ce sunt eu: sunt carnea lui, suntem legați definitiv, s-a aciuat în mine astfel încât să nu mă pot lepăda de el, chipul lui înfierat cu danga pe pielea mea, eu sunt el, de fapt, noi toți suntem el, el nu există, nu l-a văzut nimeni, deși greșesc: tata mare l-a văzut, unchiul Pista l-a văzut, cândva au stat alături de el la niște întruniri, însă acum e doar un chip, chip, nu om, un chip inventat de noi toți, pe care, iată, îl configurăm din trupurile noastre, ca niște oameni care habar nu au la ce anume se fac părtași și cât ar putea dura totul – gândește fata după ce descoperă cu oroare că ea și Csabi Úrögdi sunt chiar gura călăului și că această transformare a lor se face la o simplă comandă de „stânga-mprejur!” pe stadionul unde întreaga școală de elită, încă în totalitate maghiară, dar în care la anul vor porni și clase cu predare în limba română exersează spectacolul în cinstea călăului.
căci motive pentru Nu se găseau la nesfârșit, temeiuri pentru Da pur și simplu nu existau
Există și o altă dimensiune în acest roman supraetajat, în care fiecare capitol se constituie dintr-o singură frază – o uriașă respirație în care se regăsesc alte și alte respirații. Istoria de familie e un alt palier prin care Andrea Tompa nu ezită să adune și să denunțe realități dureroase. Scurte bucăți recompun chipul bunicii paterne, născute într-o familie de maghiari evrei, Kocha, devenită pentru ceilalți comunista evreică, expulzată apoi din partid după ce, ca ilegalistă, face pușcărie – mama care își părăsește doi copii în momentul când decide să plece de lângă un soț ce nu-i poate oferi decât o viață plictisitoare, luându-l cu ea pe cel mijlociu, pe Pista, viitorul ștab în partidul comunist și scriitor, dar și al celeilalte bunici, Klári, mic burgheza cu veleități de aristocrată, cu convingerea ei că va ajunge pictoriță și visul frânt de hotărârea lui Laci, soțul căruia nu i-a putut ierta pe deplin că a lăsat-o singură și că, atunci când s-a întors după trei ani, creștea deja de trei ani singură o fiică. Deportările din familia tatălui, problemele legate de obținerea actelor cauzate de schimbarea granițelor, descinderile milițienilor ca urmare a vizitelor efectuate la rudele din Budapesta sau primite, fragilitatea tatălui și problemele cu alcoolul, sinuciderea lui, avortul lui Juci sunt puncte nodale. Perspectiva rămâne aproape constant a fetei, dar nu doar vocea ei se aude, cuprinsă în matca narațiunii la persoana a III-a – doar aparent detașate și neutre. E greu să alegi din acest uriaș conglomerat de viață reprezentat de romanul scris de Andrea Tompa doar bucăți.
Deși capitolele au o anumită independență, ele sunt profund interconectate. Există totuși câteva care te lovesc prin zguduitorul adevăr uman pe care îl conțin. De exemplu, în „La negustorul de lacrimi” prezintă momentul când fata spune în gând, sub privirea blândă a „negustorului” și după ce descoperă că nu este prima din familie al cărei nume se va păstra în catastiful moștenit și apoi ținut de bărbatul cu înfățișare misterioasă, care nici el nu putea pronunța toate sunetele românești, două povești cu și despre tată – pentru ea și deopotrivă pentru părintele definitiv pierdut. Pentru a fi iertată și a se putea ierta. Între tăcere și cuvânt se naște „povestea” menită să împace realitatea trăită cu amintirea ei, să fixeze ce a fost și să elibereze în egală măsură – că nu pentru altceva a venit ea aici, ci doar să descopere originea cruzimii ei seci, invincibile și lipsite de lacrimi, să sape până la straturile tot mai adânci și inocente ale cruzimii. E apoi „Dragă Pista”, construit sub forma unei scrisori a tatălui, Janó, niciodată trimisă, către fratele mijlociu, cel pe care Kocha l-a luat cu ea. E un adevărat rechizitoriu – nu doar a celui părăsit, nedreptățit, împotriva celui ce și-a trădat de nenumărate ori familia pentru a rămâne și a avansa în ierarhia de partid -, cât al mistificării adevărului și, implicit, al felului în care literatura (cele două volume despre Demeteri apărute în 1973, respectiv, 1980) devine propagandă, teză, fugă de eu, servind nu atât o cauză politică, ci o falsă conștiință: dar tot nu-mi vine să cred că ești într-atât de orb, sau poate nemernic sau doar prost, despre așa ceva nu poți scrie la rece, la persoana a treia, ar fi fost musai să zici „eu”, eu am făcut asta și asta, eu, pe mine m-a ridiculizat timpul care s-a scurs de-atunci, pentru că și-a bătut joc de tine […] „cauză”, în 1980, cuvântul acesta nu-l mai poate scrie decât un mort.
Fata care s-a temut mult timp să nu găsească printre notițele și articolele semnate de tată când încă lucra ca jurnalist (înainte de fatala greșeală ce a făcut din el un om definitiv frânt) ceva ce ar putea arăta un pact cu partidul – gest de neiertat pentru fiica adolescentă – va citi paginile rămase în caietul sustras de la tipografie de tată, așa cum va citi și continuarea, mărturisirea celui pentru care „țara” a devenit tara (tara mea, mea tara, mea maxima tara), a celui care a simțit mereu că este o povară, o greutate, un bolovan care atârnă de gâtul altcuiva, dar în special de propriul lui gât. A celui care, la fel ca alții, a simțit că ceea ce a fost și este e prea mult pentru el, iar el e mereu nepregătit să facă față lumii altfel decât căutând să fugă și să uite prin singurele mijloace pe care le are la dispoziție, sticlele de coniac. Din această perspectivă, romanul Andreei Tompa pare scris împotriva celorlalte: în primul rând, împotriva celor semnate de István Tompa/Pista, în al doilea rând, pentru a răscumpăra ceea ce tatăl, Janó, nu va (mai) scrie niciodată, romanul despre care vorbește în caietul legat în piele.
Casa călăului e astfel o carte a descoperii și a construirii sinelui unei fete ce crește în ultimii ani de comunism românesc, a unei familii (de maghiari) și a unui oraș. O carte despre identitate și memorie, o carte a unui timp și a unei lumi. Circumscrisă exclusiv realității minorității maghiare din Cluj, ea are accente specifice, o perspectivă inerent dinăuntru și o extraordinară forță susținută de structura/construcția romanului, de sintaxa care reușește, în fraza ce alcătuiește fiecare capitol al cărții, să prindă multiple paliere temporale și planuri.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Andrei Rusu
