Există piese de teatru care te lasă să evadezi din realitate și piese care te aruncă în plin abis, obligându-te să percepi căderea și să privești haosul drept în față, să fii conștient de precaritatea a tot ce considerai sigur. Spectacolul-lectură* Casa cu stihii, după un text semnat de Stela Giurgeanu, în regia lui Ovidiu Lazăr și „însuflețit” de Răzvan Conțu (Leo), Daniel Busuioc (Tobi), Irina Răduțu Codreanu (Amelia), Mălina Lazăr (Katia) și de Robert Agape (vocea povestitorului) face parte, cu siguranță, din a doua categorie. Un univers izolat, patru personaje care se agață de idei, de amintiri, de iluzia unui sens. Dialoguri care reverberează ca niște ecouri puternice într-o cameră goală. O lume în care nimic nu (mai) funcționează așa cum ar trebui – nici timpul, nici tăcerea, nici măcar lumina.
Un spectacol despre haosul identității și despre imposibilitatea de a găsi un adevăr stabil într-o lume care se destramă sub propriul „zgomot”. Nu o „poveste” clasică, ci un experiment existențial, unde personajele devin „umbre colorate” ale frământărilor contemporane. Un spectacol despre pierdere – nu a palpabilului, ci a ideii de stabilitate, de perfecțiune. Căci fiecare personaj se definește prin ceea ce nu este, printr-o negare continuă. Ca și cum adevărul despre sine ar fi imposibil de atins.
Știu că nu știu nimic
„Habar n-am cine sunt… dar știu exact cine NU sunt.” Această replică nu este doar o confesiune, ci reflexia unei societăți captive între ceea ce a fost și ceea ce nu mai știe să devină. Ea prinde contur din paradoxul socratic „Știu că nu știu nimic.” Numai că întrebarea despre identitate nu își mai poate găsi răspuns într-o lume fragmentată, discontinuă. Dacă Socrate vedea în această incertitudine începutul înțelepciunii, Tobi transformă dilema într-un act de renunțare. Cunoașterea de sine devine o iluzie, un rol pe care oamenii îl joacă cu convingere, dar fără autenticitate, poate chiar trivial, dacă ne amintim de observațiile lui Titu Maiorescu din „Critice”.
Nu intri într-o casă „cu oameni”, ci „cu stihii” – unde oamenii sunt deja depersonalizați
Casa cu stihii este un titlu dens, metaforic, un avertisment asupra universului ce urmează a fi descoperit. El funcționează ca o anticipare a instabilității emoționale și existențiale pe care o trăiești ca spectator. La prima vedere, asocierea celor două cuvinte – casă și stihii – creează o tensiune între familiar și haotic, între adăpost și ideea de forță obscură dezlănțuită, între interiorul domestic și violența nevăzută a lumii. „Casa” evocă ideea de spațiu intim, de protecție, de gesturi rutiniere, dar și de izolare. Este locul unde te întorci, unde îți dai jos măștile. În contextul spectacolului însă, această casă nu mai este un sanctuar. Ea devine un spațiu care amplifică debusolarea interioară, un microcosmos unde personajele sunt obligate să coexiste nu doar unele cu altele, ci și cu propriile frici, traume și identități. Cuvântul „stihii” are o rezonanță arhaică și mitologică. Înseamnă forțe ale naturii – vânturi, ape, focuri, cutremure – dar și entități invizibile, imposibil de controlat. Stihiile nu sunt doar exterioare, ci și interioare. Fiecare personaj este bântuit în piesa Stelei Giurgeanu de o „stihie” personală: o întrebare fără răspuns, o identitate pierdută, o nevoie de sens sau de recunoaștere, o traumă.
Sub semnul elementelor, umbrele poartă nume de oameni
Dacă spectacolul lectură „Casa cu stihii” este avertismentul unei lumi ce se clatină sub greutatea propriilor întrebări, atunci stihiile care o locuiesc — focul, apa, aerul și pământul — nu sunt doar simboluri decorative, ci forțele primordiale care modelează fiecare gest, gând, replică deci, destinul fiecărui personaj. Ele sunt prezențe vii, concrete, ce definesc ritmul intern al piesei: nu doar în planul cuvântului, ci în pulsația profundă a devenirii: „Ce om nu crede în zodii? Măcar o dată în viață trebuie să credem în zodii.” Focul, cuvânt rostit ca în transă de Leo, devine flacăra conștiinței care arde iluzia. Nu e un foc purificator, ci o ardere lentă, devastatoare, o îmbinare a orgoliului și a lucidității. Este focul din ochii celui ce încearcă să înțeleagă lumea prea repede și sfârșește prin a fi mistuit de propria claritate. Leo, semn de foc, este victima orgoliului intelectual, dar și a unei dorințe sincere de a „învăța” să simtă. „Focul pârjolește totul… Cum îl îmblânzești? Cu apă.” Astfel, focul aprinde în spectacol conflictul, dar și nevoia de transformare, lansând personajele într-o luptă cu sinele. Apa este un mod de a ființa, o dizolvare a identității în alcool, în glumă, în mască. Este fluviul subteran al emoției neexprimate, al fricii de a fi „văzut” cu adevărat. Tobi: „Sunt zodie de Apă. Beau de sting.” La final, Leo strigă: „Mă înec… trebuie să ajung la țărm.” Apa ajunge un element asociat ideii de purgatoriu – situat între moarte și renaștere. Aerul – „adierea” – apare mai târziu, abia după „scufundarea” în apă. E o simplă respirație. „O adiere. Respir.” El devine simbolul clarității câștigate, al gândului care nu mai fuge, al respirației ca semn că ești viu. Este cunoașterea care nu mai distruge, ci luminează. Este dimensiunea subtilă a ființei, legată de semnele de aer, care în piesă este cel mai greu de atins: gândul simplu, real, în locul incertitudinii. În cele din urmă, pământul devine ținta tăcută a întregului drum pe care îl urmează – aproape fără să știe – personajele. Amelia, semn de pământ, spune: „Eu sunt zodie de pământ și știu ce spun.” Ea e speranța rațiunii, iluzia unui fundal concret pe care se proiectează haosul celorlalți. Leo, la rândul lui, în final, visează la „un petic de pământ.” Pământul e, așadar, promisiunea că totul poate avea un sens, că după foc, apă și aer există o formă de întemeiere. E revenirea la sine, la trup, la realitate. E singurul țărm posibil după scufundarea în abisul interior.
Mangrovele 77: O călătorie între lumi și sine
Acțiunea piesei se desfășoară în „Mangrovelor 77”. Mangrovelele, ca habitat, sunt un punct de intersecție între elemente – apa dulce și apa sărată – și între lumile terestre și cele marine. Ele sunt, de asemenea, un teritoriu în care natura e supusă unei schimbări permanente, unde ecosistemele se adaptează și evoluează constant – precum conștiința umană în procesul de introspecție. În acest context, „77” poate sugera un moment de reflecție, un prag al cunoașterii de sine, personajele situându-se într-un „spațiu” intermediar, între trecut și o transformare inevitabilă. Mangrovele, prin forma lor, ar putea reprezenta cumva un labirint al gândurilor și al emoțiilor, o zonă de graniță în care toți sunt forțați să se confrunte propriile frici și nesiguranțe.
Șapte ani – ca o clepsidră cu suflete – nu cu nisip
În structura spectacolului, cifra 7 apare recurent, funcționând ca un simbol subtil, dar pregnant, al căutării interioare și al trezirii conștiinței. Când Tobi exclamă că de „7 ani trăiește într-un iad”, timpul devine expresia unei suferințe continue, dar și a unui drum al introspecției forțate. Nu e doar o durere pasivă, e o perioadă în care se simte măcinat, ros și răscolit pe dinăuntru. Tot 7 ani au trecut de când Leo n-a mai văzut-o pe Katia, femeia pe care a părăsit-o pentru că a ales să nască, și nu l-a vrut – până la capăt – pe el. Timpul devine pentru acesta o spirală inversă a iubirii și a rușinii – 7 ani de vinovăție nerostită, în care își neagă sentimentele – la care va ajunge însă din nou, redescoperindu-le în tăcere, odată cu reîntâlnirea Katiei. Cifra 7 devine astfel un indicator al unui ciclu complet de revelație – o durată în care adevărul iese la suprafață, în care măștile cad. Este timpul în care rana devine vizibilă, iar personajele nu mai pot fugi de ea.
Fără chip, dar plin de fețe – umbra care leagă vina
Cerșetorul din „Casa cu stihii” nu este doar un personaj, ci o întruchipare a adevărului care incomodează. El nu cere, nu plânge, nu acuză — dar existența lui tulbură fiecare colț al casei, ca o fisură în tencuiala conștiinței. Stă într-o ladă, uitat de lume, dar nu inactiv. Prezența lui este mai degrabă simbolică decât fizică: e acel adevăr care nu mai poate fi ascuns, acel rest nespus al trecutului ce pulsează chiar și în tăcere. Fiecare personaj îl proiectează altfel, îl simte diferit, dar niciunul nu-l poate ignora. E străinul care cunoaște tot ce s-a pierdut și ce s-a ascuns. El nu vine să ia, vine să dezvăluie. În fond, cerșetorul este o oglindă vie: în el se răsfrâng vina, rușinea, suferința nerostită a fiecăruia. A-l privi înseamnă a privi ceea ce ai evitat cel mai mult. A-l asculta, deși nu rostește nimic, înseamnă a auzi propriul strigăt interior, acoperit de ani de tăcere.
Katia și eșecul perfecțiunii — o spirală frântă în mijlocul haosului
Katia este întruchiparea unei iluzii care se destramă sub presiunea dezordinii lumii. Ea nu este doar o victimă a traumelor personale sau a manipulărilor psihologice, ci devine simbolul unei lumi care și-a pierdut „punctul fix”. Spirala lui Fibonacci, care cândva reflecta armonia cosmică, ordinea subtilă din natură, devine pentru Katia un obiect al obsesiei și, mai grav, al imposibilității. „Spirala nu mai putea fi desenată, pentru că Dumnezeu dispăruse.” Această replică este o veritabilă revelație apocaliptică. Katia nu mai poate picta spirala pentru că nu mai există fundamentul ordinii — nu doar Dumnezeu, ci însăși ideea de sens. Într-o lume în care divinul a fost alungat, frumusețea matematică a naturii devine o fantomă. „Dar Spirala dispărea pe măsură ce încercam s-o pictez. Nu mai era nicăieri, nici în varză, nici în broccoli, nici în cochiliile melcilor. Dispăruse și din flori.” Observația capătă o dimensiune aproape metafizică. Efortul ei de a reda perfecțiunea este zadarnic. Spirala nu e doar o formă, ci o măsură a echilibrului intern. Dacă ea dispare din natură, e pentru că a dispărut, mai întâi, din suflet. „L-am omorât pe Fibonacci!” Această mărturisire este zguduitoare prin „greutatea” ei simbolică. Nu înseamnă, literal, că ar fi ucis un om, ci că a fost complice la dispariția unei ordini sacre.
În fața imprevizibilului: „Casa cu stihii” și dansul nevoii de transformare
„Casa cu stihii” este un spectacol fascinant, chiar și în forma sa inițială, de teatru lectură, cu un decor abia schițat și cu actori doar rostind replicile. Într-o lume teatrală adesea obsedată de perfecțiune, faptul că actorii citeau de pe scenariu adaugă o notă de autenticitate, o vibrație fragilă care, departe de a diminua impactul, contribuie la magie. Aceasta formă de spectacol devine o dovadă a puterii teatrului de a depăși barierele formale, de a înfrunta o realitate construită din cuvinte și dintr-un joc al emoțiilor, nesigur, dar real. În loc să se creeze o distanță între public și actori, teatrul lectură determină o apropiere mai profundă – ca și cum, prin acest act aparent simplu al rostirii, actorii ar deveni mai „umani”, mai vulnerabili, mai autentici în fața spectatorilor.
„Casa cu stihii” e, așadar, o propunere interesantă, viabilă, care problematizează complexitatea umană, îmbinând fragmente recognoscibile de realitate cu o meditație profundă, dureroasă despre temeri, dorințe și destin. Spectacolul invită publicul să pătrundă într-un labirint de înțelesuri și de revelații. Fiecare întorsătură de situație surprinde și, mai mult decât atât, lasă spațiu pentru interpretări ce vor fi descoperite – și reevaluate – abia în final.
*Proiectul „Lecturi³”, aflat la a șasea ediție, a fost inițiat de Teatrul Național Iași, în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași și cu revista „Alecart”. Spectacolele-lectură au loc lunar, iar accesul publicului este gratuit. La finalul fiecărui an, un juriu selectează una dintre piesele prezentate pentru a fi transpusă scenic în repertoriul permanent al Naționalului ieșean.
(Catrinel Pîndaru este elevă în clasa a XI-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.)
