Piesa Stelei Giurgeanu este anul acesta textul câștigător al proiectului Lecturi³ – un proiect teatral care a demonstrat cât de necesară e, pe de o parte, apropierea publicului de dramaturgia actuală, cât de vitală e promovarea ei, și, pe de altă parte, oferă acces la forme teatrale mai puțin accesibile. În acest caz, spectacolul-lectură. E o modalitate pentru spectator de a intra într-o anumită măsură în laboratorul de lucru al actorilor și al regizorilor, de a recupera vocea, prezența pe scenă a omului care nu este întru totul personaj – ca într-un spectacol propriu-zis, „total” -, dar dă viață unuia și îl face să trăiască în primul rând prin ceea ce spune, prin felul în care spune. Punând actorul într-o altă perspectivă, mai vulnerabilă. Proiectul a fost inițiat în 2019 de Teatrul Național Iași și presupune un parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași și Alecart. Tinerii alecartieni citesc, alături de ceilalți membri ai juriului, piesele propuse, le ierarhizează urmărind repere specifice și nu de puține ori scriu despre textul câștigător, transformat în spectacol-lectură de regizorii și actorii Naționalului ieșean.
La fel s-a întâmplat și după spectacolul-lectură Casa cu stihii, atunci în regia lui Ovidiu Lazăr, cu Daniel Busuioc, Irina Răduțu Codreanu, Răzvan Conțu, Mălina Lazăr, Robert Agape; Catrinel Pîndaru, cea care semnează cronica, e una dintre cele mai pasionate de teatru alecartiene, cea care crede cu convingere că acest proiect a făcut-o să iubească mai profund dramaturgia și teatrul.
(AICI puteți citi impresiile lui Catrinel despre spectacolul-lectură Casa cu stihii).
Viabilitatea proiectului (unic deocamdată în România) e demonstrată de interesul spectatorilor (am văzut mulți tineri în sală) față de lecturile textelor câștigătoare. La sfârșitul fiecărui an, în ultima etapă, juriul alege textul care va fi pus în scenă și va deveni spectacol, intrând în repertoriul permanent. Casa cu stihii, în regia lui Florin Caracala, e ceea ce puteți vedea la Sala Uzina cu teatru.
Parcă oamenii știu vreodată, cu adevărat, cine sunt ei. Se prefac că știu, de acord, dar asta-i altă poveste. Totuși, în toată harababura asta pe care o numim viață, un lucru este cert: știu exact, dar al naibii de exact, cine NU sunt!
Florin Caracala propune o tensionată cartografiere a relației dintre ceea ce am fost și ceea ce am ajuns să fim, a opțiunilor de viață, a fragilităților, a temerilor, a umbrelor pe care le purtăm cu noi și pe care le ascundem sub măști din ce în ce mai groase, mai greu de scos. A deformărilor, a neputințelor, a nevralgiilor noastre existențiale în întâlnirea cu celălalt, a slăbiciunilor și a vindecărilor care se dovedesc provizorii. Care ajung să sape în noi, să năruiască, să ne transforme în mecanisme poate funcționale social, dar mutilate, îndepărtate de sine. O meditație asupra ambițiilor, a egoismelor, a trădărilor. O meditație asupra pierderilor. Când echilibrul dispare, frumusețea se retrage, devine inaccesibilă, deci și rostul se pierde. Când nu mai ai acces la amprenta lui Dumnezeu în lume, ceva în suflet putrezește. Sau se instaurează răceala de sanctuar a rațiunii. Atunci, bietul om nu mai e om, ci mască. Și nu ne rămâne decât fuga (Tobi/Constantin Pușcașu). Sau nebunia (Katia/Miruna Sticea). Sau autosuficiența (Leo/Dumitru Georgescu). Sau a funcționa automat, la suprafața pieilor sufletului (Amelia/Irina Răduțu Codreanu).
E pentru binele tuturor. Sau pentru dezastrul tuturor.
Toate aceste realități și mecanisme sunt puse sub lupă în textul Stelei Giurgeanu și în spectacolul regizat de Florin Caracala. Omul cu măștile lui și apoi omul care ajunge să-și privească măștile, să încerce să le sfâșie, să descopere punctul acela prim în care ceva s-a întâmplat. În care s-a crezut Dumnezeu. Capabil să se joace cu viețile altora. Neștiind că se joacă, în egală măsură, cu a sa. În care a uitat să privească totul ca dar și a acționat mânat de convingerea că poate reașeza pe fundamente noi viețile celorlalți. Adevărata casă cu stihii din textul Stelei Giurgeanu nu e locul aflat la capătul pământului, unde și-a înțărcat dracul iapa, în fapt copiii, cum are grijă Tobi să-l atenționeze pe Leo, casa asaltată de ploaie și de un soi de încremenire, de o pustiire răscolitoare, departe de tot și de toate, în care patru oameni se întâlnesc și sunt nevoiți să se privească. Pentru a descoperi ce e adânc ascuns în ei. Nu e casa de pe Mangrovelor 77, unde un misterios organizator îi cheamă și unde ei vin ușor năuci sau întru totul siguri de sine. Adevărata casa cu stihii e cea a sufletului fiecăruia dintre ei. E conștiința care va fi trezită de asaltul unei vinovății, al unor frici bine ascunse, al unor pierderi. Pe Mangrovelor 77 măștile cad. Într-un soi de experiment straniu în spatele căruia nu știm cu exactitate cine se află, dar de care toate personajele au nevoie. Un experiment ce ar putea eșua. Care pare a funcționa. Fără ca asta să însemne cu adevărat o salvare. Căci a ști, a descoperi ceva despre tine sau despre ceilalți e o eliberare, dar nu garantează salvarea.
Tobi, noi toți am omorât pe cineva în viața noastră. Fie că am trădat, am mințit, am rănit sau am părăsit. Dacă nimeni nu condamnă aceste crime, nu înseamnă că ele nu există. Doar că le-am îngropat adânc în noi, sperând că vom uita de ele. Cine știe? Poate de-asta am și ajuns, în seara asta, cu toții aici, la capătul pământului. Și cred că a venit timpul să ne scoatem măștile și să ne confruntăm cu stihiile din inimile noastre.
Un perete de sticlă desparte pe tot parcursul spectacolului exteriorul de casa în care Tobi se află și unde vor ajunge pe rând tânărul Leo, Katia și, în cele din urmă, Amelia. În oglinda sticlei se proiectează până la începerea propriu-zisă a spectacolului chipurile spectatorilor. Suntem noi, cu măștile noastre, cu propriul spectacol, cu privirile și cu viețile noastre publice. Oameni care privesc alte chipuri, dar care nu văd. O întreagă lume (aici, în mic) de aparențe. Exact ca viețile ce se vor desfășura mai apoi în fața noastră. Niște măști. Înăuntru, un om. Un om sfârșit. Tobi e magistral interpretat de Constantin Pușcașu. Tobi e un bufon și un om foarte lucid. Un soi de savant nebun, ascunzându-se în băutură, fugind de propriii demoni. Învăluit în singurătate, măcinat de propriile gânduri pe care încearcă să le anestezieze golind pahar după pahar. Cu gesturile repetitive – un colac de salvare la îndemână. Fugind de realitate, adormindu-și conștiința, totuși lucid și cinic, făcând slalom printre ceea ce-l macină ca să nu fie prins în malaxorul propriilor adevăruri despre sine. Ascunzându-se. Știind că nu are nimic de care să se agațe în afara paharului. Cu gesturi și reflexe de bătrân. Cu gesturi și reflexe de bețiv. Camera în care stă, casa în care a ajuns e o imagine simbolică a vieții tuturor personajelor. Pustie, cu mobile acoperite de cearșafuri albe, cu tablouri pe pereți și pe lângă – picturi întoarse cu spatele. Pe jos, cărți. Multe cărți. Pe ele se calcă, printre ele se mișcă mult timp personajele. Cărți care nu mai înseamnă nimic. Ca niște uriași fluturi morți. Din care lumina și bucuria au dispărut, cărora le-a fost uitată menirea. E o casă în care lumina electrică nu funcționează (umbrele sunt suficiente în mintea lui Tobi și în sufletul tuturor, iar lumina lumânării le sugerează prezența aproape palpabilă), în care apoi lumina tăioasă și penumbra își vor disputa întâietatea. O casă în care se deslușește lupta cu timpul – pe pereții din bucătărie se văd urmele stihiilor de afară infiltrate fără milă în interior, așa cum fisurile provocate de stihiile interioare vor deveni treptat tot mai vizibile în interacțiunile dintre personaje. Inițial, fiecare e autosuficient și nimic nu pare să-l lege de celălalt. Leo clamează supremația rațiunii, a salvării prin evacuarea oricărui sentiment din viața tuturor. E, la fel, ca Tobi, doar o carcasă. În care răsună gol o mulțime de clișee. Pe care Dumitru Georgescu le înalță convingător în jurul personajului său, între acesta și Tobi, între acesta și Katia. Dar care ascund o mare vulnerabilitate. Masca în cazul lui e cea mai solidă și ea devine clar vizibilă fără ca interpretarea să o facă forțată. Pentru că în Leo există o mare nesiguranță. Niciodată asumată. Nici măcar atunci când descoperă cine este al treilea musafir: Katia, femeia pe care o părăsise cu ani în urmă. Când ea fusese obligată să aleagă. Și nu el, Leo, fusese obiectul acestei alegeri, ci copilul lor. Katia Mirunei Sticea (care e încă studentă) e năucă și foarte vulnerabilă, ceea ce e vizibil în puținătatea mișcărilor, în aerul ușor somnambulic, în privirea aproape goală, orbită de orice lumină mai puternică, de orice confruntare cu realitatea. Katia vede lumea altfel. Katia pictează. Katia e nebună. Și nebunia ei ultragiată se manifestă în singurul gest de violență îndreptat împotriva celui care i-a sfărâmat lumea. Împotriva celui care a făcut-o să piardă încrederea în celălalt, în iubire. Împotriva celui care a șters posibilitatea de a mai fi în contact cu frumusețea. Cu amprenta lui Dumnezeu. Ea e prima care vorbește despre spirala lui Fibonacci – unul dintre simbolurile centrale ale textului Stelei Giurgeanu. De fapt, toate aceste personaje au pierdut accesul la armonie, la starea de echilibru, la întrezărirea unui sens. Căci spirala lui Fibonacci, apropiată de Spirala de aur, e un simbol geometric fascinant al perfecțiunii existente în natură, al ordinii și al echilibrului. În spectacolul lui Florin Caracala, singurul care are acces la ea e copilul (Toma Ghilaș) – care apare încă de la început, pentru o clipă, în spatele lui Tobi, o prezență mereu mută, de care niciunul dintre cei patru nu e conștient. E copilul care a fost Leo și copilul care a existat în fiecare dintre ei. E imaginea îngerului trăind un timp în fiecare dintre noi. Singurul care continuă să deseneze (și să vadă, și să le arate și celorlalți) spirala pe care natura o duce în sine/o conține intrinsec, dar pe care oamenii au pierdut-o. Katia e lunatică și la fel de închisă în ea însăși ca toți ceilalți. Un trup. Fiindcă toți sunt o rană. Ascunsă bine sub o mască. Amelia e aparent cea mai plină de viață dintre toți. Pragmatismul ei e însă tot o formă de apărare, de uitare, de supraviețuire. Ea vrea să dețină tot timpul controlul, tocmai pentru că nu a avut control asupra propriei vieți. Irina Răduțu Codreanu o arată ca pe o femeie pentru care nimic altceva decât prezentul nu pare a conta. Dar zâmbetul și nevoia de a face ordine în jurul ei sunt tot o formă de fugă. Tot o mască. De fapt, la ea masca nu e doar un fel de a fi, ci e și una propriu-zisă. Când va renunța la ea, Tobi o va recunoaște și povestea ei, implicit trecutul lui, îl vor invada. Scoțându-l din transa indusă de băutură, făcându-l să acționeze, să încerce să repare vinovățiile de demult. Vulnerabil cu adevărat e personajul Irinei Răduțu Codreanu atunci când asistă – neputincioasă, frântă, dar plină de speranță și lumină – la încercarea celui care i-a zdrobit sufletul (pe al ei și pe cel al copilului ei) de a-l vindeca. Fiecare personaj e legat de celălalt fără să știe. Nodurile acestea se desfac într-un spectacol infuzat când de absurd, când de poezie existențială și simbolism. Pentru că aceste direcții există și în textul Stelei Giurgeanu. Dimensiunea aparent comică a fugii lui Tobi în băutură nu e decât o pojghiță subțire. Sub care se ascund multe întrebări. Fantomele trecutului par a se adăposti toate în cufărul uriaș pe care spectatorul îl descoperă la un moment dat în bucătărie. În cufărul acela e trecutul fiecăruia, e ceea ce au ales sau au fost obligați să ascundă, e ceea ce au pierdut.
Tobi: Ce se ascunde în spatele măștii?// Leo: Frica. Teama că nu sunt perfecți. Că sunt ciobiți. Și-au ținut atât de mult măștile pe față încât sufletul li s-a cangrenat. Zâmbetul ascundea o lacrimă, lacrima un zâmbet, sfântul un diavol, iar diavolul un sfânt.
Casa cu stihii vorbește despre pieile ce ajung să ne fie lipite de suflet, despre fugile din și de realitate, despre rănile care ne fac vulnerabili, despre minciunile ce fac până la un punct suportabil totul și despre cum întrezărirea adevărului poate determina prăbușirea interioară. Despre binele făcut în numele rațiunii. Despre bietul suflet și sentimente evacuate, fiindcă ele, sentimentele și emoțiile, ne șubrezesc. Dar mai ales despre un timp în care toate acestea vin peste noi. Și pot să elibereze sau să ne conducă spre dezastru. Casa cu stihii, în regia lui Florin Caracala, e un spectacol interesant, care cere răbdare și te obligă să privești dincolo de oglinzi și de carcase. Căutând, pe bâjbâite, să vezi dacă spirala lui Fibonacci mai poate fi refăcută odată ce cochilia sufletului a fost ciobită, zborul frânt și stihiile rod în tine, încolțindu-te din toate părțile. Dacă întâlnirea peste ani a patru oameni aduși împreună de întâmplare/de destin/de un misterios „organizator” poate provoca o rotație care să îi reașeze cu adevărat în viețile lor și mai aproape de ei înșiși. Vindecându-i, fie și parțial.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto: Bogdan Artene
