A fi vinovat. A te simți vinovat: Casa germană, de Annette Hess

Nu Dumnezeu este răspunzător pentru durerea din lume. Omul este.

Vinovăție colectivă. Există cu adevărat acest sentiment al unei vinovății de și în masă care trebuie ispășită? Și dacă da, pe câte generații se întinde el? Cum poate conștiința individuală a unui fiu, a unei fiice să coreleze imaginea părintelui, a fratelui, a prietenului cel mai apropiat cu ororile pe care le descoperă despre acesta, devenit brusc un altul, un străin care nu are nimic de-a face cu omul pe care l-a cunoscut într-un alt tip de intimitate decât acela al relațiilor pe care le implică o organizare socială sau politică despre care știe prea puțin sau deloc? În același timp, cum poate conștiința individuală să nu se cutremure în fața evidenței: oameni care mărturisesc despre ceea ce au trăit, au văzut, li s-a făcut și care acum sunt doar niște spectre, niște răni vii a căror singură demnitate a rămas aceea de a vorbi. Nu pentru ei, nu în numele victimelor, nu pentru a (li) se face dreptate, ci pentru ca niciodată, în niciun fel de condiții și de regim politic, răul să nu mai îmbrace forma pe care au cunoscut-o ei.

Nu despre ispășire este vorba în procesele împotriva nazismului, așa cum nu despre ispășire este vorba în astfel de condamnări ale oricărui tip de oroare a istoriei. Ci despre adevăr, despre necesitatea de a ști, de a face public răul, de a te confrunta cu el. Nu individual, ci colectiv.

Fiecare om este o mașină. Fiecare poate să activeze sau să dezactiveze sentimente. Trebuie doar să știi ce întrerupătoare să acționezi.

Romanul Annettei Hess readuce în atenție nu atât holocaustul, cât atmosfera din Germania anilor `60, identitatea unei națiuni în care cei care au fost direct angrenați în uriașul mecanism politic nazist și cei care l-au făcut posibil (ducându-și în continuare viața știind sau nedorind să știe exact ce presupune el decât prin prisma existenței de zi cu zi) împart acum o țară și un alt timp cu fiii lor, generația care cunoaște prea puțin despre vinovăția (fățișă sau nu) a părinților. Nu e în primul rând o carte curajoasă (subiectul a fost tratat atât literar, cât și cinematografic din multiple perspective), cât un roman despre părinți și copii, despre adevăruri dureroase, despre conștiința apartenenței la o familie și la o națiune față în față cu conștiința de sine și cu alegerile personale; un roman despre Auschwitz-ul văzut prin ochii puținilor supraviețuitori și despre formele răului, despre suferință și, în egală măsură, despre tăcere, lașitate, negare a responsabilității; despre încercarea de a trăi onest, de a împăca ceea ce s-a întâmplat și nu mai poți schimba cu ceea trebuie să faci din momentul în care înțelegi că nu poți fi nevinovat, deși nu tu ai înfăptuit răul.

Ăsta nu te face fericită. Pentru că Jürgen nu e blond și ochii lui sunt verde-închis dacă te uiți ca lumea la ei, nu negri? Într-o încăpere alăturată, în exact același moment, Ludwig Bruhns mărturisește tânărului care a venit pentru prima dată în casa lor și care este îndrăgostit de fiica lui Eva că a lucrat în bucătăria de campanie în război, dar pe frontul de vest. Iar acesta nu-și dă seama că bărbatul tocmai mințise. Așa se deschide primul act cu public al dramei care se va juca în familia Bruhns.

Domnule Gabor, vă rog să ne povestiți exact ce s-a întâmplat pe 23 septembrie 1941. // I-am găsit pe cei mai mulți deținuți asfixiați cu gaz. Pentru că au fost însă supraviețuitori, s-a dublat cantitatea de Zyklon B și astfel au murit peste un milion de oameni. Acțiunea a fost un succes. Aceasta este doar o parte a realității trăite de cei care acum sunt chemați ca martori în procesul împotriva crimelor comise în lagărele naziste.

Era teama de a nu-i înțelege pe martori? Sau tocmai, de a-i înțelege pe martori?

Eva, ajunsă aproape întâmplător și împotriva voinței părinților și a proaspătului logodnic (fiecare din motive diferite, dar la fel de puternice) să traducă din poloneză declarațiile martorilor care au trăit infernul de la Auschwitz, nu înțelege despre ce a vorbit Iosif Gabor, așa cum nu înțelege înverșunarea, ostilitatea lui David Miller, despre care încă nu știe că e evreu, că și-a pierdut fratele în lagăr, că a fost nevoit să îi poarte trupul mutilat pe brațe și să îl privească agonizând, că toate acestea nu sunt altceva decât o poveste, un adevăr contrafăcut pentru că da, este evreu, dar ce fel de evreu este el, băiatul singur la părinți a cărui familie a plecat în Canada înainte de a începe războiul și cum poate el să fie evreu dacă evreii au fost deportați, au fost gazați, deposedați de viața lor, de familiile lor, de condiția de om, dar nu și el, David? Pentru voi, în `33 au venit omuleții maro într-o navă spațială și au aterizat în Germania, nu? În `45 au șters-o apoi din nou, după ce vă impuseseră vouă, sărmani nemți, acest fascism. Știți ce ați făcut voi, nemții? Știți ce ați făcut? Eva nu știe. Nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu are amintiri și nimeni din familia ei, nimeni din jurul ei nu vorbește. Pentru că singura realitate pe care o cunoaște e a unei familii iubitoare care se străduiește să facă față vieții de zi cu zi. Pentru că tăcerea a umplut tot spațiul din prezent. Și rușinea. Și vinovăția. Poate. Pentru că generația părinților ei nu vrea să își amintească. Nu vrea să plătească. Nu vrea să se simtă vinovată: Lasă trecutul să fie trecut, Eva. Este cel mai bun lucru, crede-mă. Pentru că pe chipul călăilor, pe mâinile și în ochii lor nu există urme a ceea ce au făcut, pentru că fiecare dintre ei a fost cel mai bun tată și cel mai bun soț. Pentru că 70 la sută dintre germani nu vor procesul.

Eva nu știe inițial, dar descoperă toate cuvintele imaginabile pentru felul în care poate fi omorât un om. Descoperă toate formele posibile prin care omul a fost deposedat de statutul său de om. Descoperă responsabilitatea și trăiește acut senzația că ar fi fost ea însăși acuzată atunci când cuvintele lui Jan Kral, ale lui Otto Cohn și ale celorlalți martori cad peste cei aflați în sala de judecată, iar adevărul e spus nu pentru a face dreptate, ci pentru a fi cunoscut și înțeles. Descoperă imposibilul, absurdul și se gândește că toate acestea nu pot fi adevărate, apoi simte nevoia de a fugi, de a scăpa, de a se ascunde. De 21 de ori a răsunat în fața completului de judecată cuvântul Nevinovat. Un singur Mi-e rușine și câteva cuvinte în poloneză: Kłamiecie! Wszyscy Kłamiecie! Mințiți. Mințiți cu toții. Tchórze! Lașilor. Oprawca! Criminalilor.

Să fii om este greu.

La câteva străzi distanță, în timp ce crainicul radioului vorbește despre o zi importantă în istoria germanilor, despre procesul secolului, Annegret, sora mai mare a Evei, răsfoiește o revistă de modă și așteaptă liniștită momentul în care unul dintre sugarii pe care îi are în grijă va trebui hrănit cu lichidul maroniu din seringa de care nu se desparte niciodată. Annegret, cea care, în cinci ani de când are în grijă nou-născuții din spital, a salvat nenumărate vieți și a primit recunoștința a nenumărate mame. Niciuna nu știe însă ce se ascunde în spatele cuvintelor ei: Mi-am făcut numai datoria, așa cum doar cei care au fost la Auschwitz pot judeca aceleași cuvinte prin care cei aflați în boxele acuzaților își justifică faptele. Annegret și monstruoasa ei nebunie de a îmbolnăvi bebeluși doar pentru a-i putea salva apoi. Annegret cu părul ei atât de blond, încât pare alb ca aripile îngerilor, cu mâinile ei durdulii de femeie care știe să aline suferința tuturor, cu disprețul față de toți și de toate, cu conștiința netulburată de nimic. La alte câteva străzi distanță, casa părintească și gestul tatălui ei de a intra în flăcările care au cuprins locuința familiei Penschuk pentru a-i salva pe cei prinși înăuntru. Fără nicio ezitare. Într-un alt capăt al orașului, Sissi și felul ei de a lupta pentru ca băiatul pe care-l are să poată să ducă o viață mai bună. Sissi, femeia care își vinde trupul și știe că undeva, direct sub inimă, are o cămăruță în care am vârât totul și am stins lumina și am închis ușa. Cămăruța mă apasă uneori, și atunci iau o linguriță de bicarbonat. Știu că se află acolo. Dar din fericire nu mai știu ce e înăuntru. Cinci ruși? Zece ruși? Soțul meu mort? Și câți copii morți? N-am idee. Ușa e închisă și lumina stinsă. Într-un alt cartier, realitatea că un evreu rămâne și la o generație după Auschwitz pentru unii dintre noi tot un jidan împuțit. Și spaima lui Jürgen de a trăi, de a iubi după ce și-a văzut mama murind și a simțit pentru prima dată plăcere nu mângâind trupul unei femei, ci lovind cu sălbăticie un bărbat. Viața așa cum este. De o parte, germani, de cealaltă, evrei. De o parte, călăi, de cealaltă, victime și supraviețuitori. Despărțiți de experiența lagărelor, uniți, definitiv, prin ea. Sentimentul de vinovăție al celor care au supraviețuit ororii, fuga de vinovăție a celor care au înfăptuit. Și în acest malaxor al vinovățiilor, nimeni nu se gândește decât la adevăr. Adevărul cu orice preț. Sau ascunderea lui. Nesocotind ce înseamnă pentru Otto Cohn și pentru toți cei chemați să vorbească a povesti ce au trăit, ce au văzut, ce s-a întâmplat: a retrăi ceea ce nu a fost niciodată uitat, ceea ce i-a făcut să moară deja, deși, iată, sunt încă aici, sub privirile reci ale celor care i-au întâmpinat pe peronul de la Auschwitz, i-au brutalizat, le-au tatuat un număr pe braț, le-au dus în camerele de gazare copiii și familiile, au făcut experimente pe ei, au încercat să-i convingă că ei nu sunt oameni. Ei sunt victime. Ei merită tot ceea ce se întâmplă. De fapt, nu se întâmplă nimic. Se execută niște ordine. Se trăiește. Se închid ochii, se merge tot înainte. În negare: N-am știut nimic! N-am făcut nimic! N-am cunoștință de nimic!

Voi ați făcut posibil așa ceva. N-ați omorât, dar ați permis ca acest lucru să se întâmple. Nu știu ce este mai rău. Spuneți-mi ce este mai rău!

O conștiință adormită – cea a generației care au făcut posibil Auschwitz-ul și toate celelalte lagăre de exterminare – și una care se trezește la viață. Eva descoperă că eșafodajul certitudinilor ei se surpă treptat și că ceea ce crede că sunt doar senzații stranii, inexplicabile (Am mai văzut asta o dată. Am mai trăit o dată acest moment) are legătură directă cu copilăria ei, cu familia în care a crescut. Eva parcurge nu un drum al maturizării, ci unul al acceptării. Trecutului familiei din care face parte, istoriei poporului și țării ei, propriilor alegeri. Pe acest drum, singura certitudine pe care o are este că, pentru a putea înțelege, trebuie mai întâi să știi. Pe acest drum, unica decizie pe care o ia este să nu repete atitudinea mamei, a celor 21 de acuzați și a celor mai mulți din generația părinților ei. Să nu fie niciodată în situația de a spune: Când ne-am lămurit ce se petrecea acolo era prea târziu. Iar noi nu suntem eroi, Eva, ne era teamă, aveam copii mici. Pe-atunci nu puteai să-ți manifești protestul, revolta; nu se poate compara cu timpurile de azi.

Cuvintele lui Edith Burhns sunt cuvintele cu care nu doar cei 70 la sută dintre germani considerau că procesul împotriva nazismului nu trebuie să aibă loc, ci și cuvintele cu care generația care a trăit înainte de `89 în România justifică cei 45 de ani de comunism. Sunt cuvintele cu care orice tăcere, orice acceptare, orice lașitate, orice compromis se pot justifica. În existența mică, de zi cu zi, în interiorul familiei și în cea mai largă, a istoriei unei națiuni. Deși un cuvânt omenesc ar putea arăta nu că vinovăția trebuie asumată, ci că există o conștiință. Căci a nu face nimic te face la fel de vinovat. A accepta. A ști și a tăcea. A vedea și a-ți continua viața ca și cum tot ceea ce este în jurul tău nu te privește. A te gândi la familia ta, la copiii tăi, la ceilalți ca și cum lumea s-ar reduce la ei. Ca și cum celălalt nu există. Și totuși, mesajul romanului Annettei Hess este de o tulburătoare simplitate: doar cunoașterea adevărului tămăduiește. Și iubirea. Chiar și atunci când aceasta pare a se îndrepta spre nicăieri.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!