Ce (mai) înseamnă eroismul în zilele noastre? Pe terenul minat din Casa Golden, de Salman Rushdie

Focuri de armă și amortizatoare. Oameni a căror dualitate nu provine dintr-un mecanism de apărare, ci dintr-un instinct primar, reprezentând un mod „natural” de a fi. Oameni ce se caută în permanență, oameni care caută să devină, caută să se transforme, se opresc și caută doar să fie. Să existe acolo. La granița dintre realitatea cenușie și fantezia smintită, oscilând între eroism și lașitate, riscând o legătură de sânge în favoarea unei iubiri pătimașe, săvârșind o crimă pentru că pot sau vânzându-și sufletul în schimbul unei considerabile sume de bani și al unui trai luxos. Intertextualitățile frecvente, jocurile de cuvinte, aluziile politice, capacitatea autorului de a împleti fragmente de istorii personale sunt marca Rushdie pe care oricine e familiarizat cu proza scriitorului o recunoaște (și) în acest roman – o frescă fără iluzii despre America zilelor noastre, o Americă ce nu-și mai întrevede (sau, în fine, își întrevede cu greutate) șansele de supraviețuire. Iar cititorul va fi izbit tocmai de acest contrast dur, de această nebunie violentă a personajelor lui Rushdie, de această efervescență spumoasă care, treptat, se va dezvălui în tot teribilismul ei și va diseca realitatea, construind treptat întrebarea centrală a romanului: cum mai ajungi la înțelegere cu suferința, cu nedreptatea, cu propria conștiință atunci când ești condamnat să repeți aceleași greșeli din trecut?

Abandonăm cadrul. Cut.

În adâncul sufletului său, Nero Golden știa că spectacolul în care el juca rolul unui newyorkez fără trecut nu avea să țină prea mult. Cred că știa că până la urmă trecutul nu va putea fi negat, că îl va ajunge din urmă și va avea ultimul cuvânt. Cred că (doar) își folosea imensa capacitate de bravadă pentru a amâna inevitabilul.

Deasupra fiecărui personaj planează, întocmai ca păcatul originar, misterul a câte unui diferit impas existențial, până în punctul în care efectele fenomenelor istorice ce și-au pus amprenta asupra întregii lumi se repetă, în forme actualizate, specifice modernității. Fatalitatea care guvernează istoria societății se răsfrânge concentric asupra istoriilor personale. Casa Golden este construită ca un scenariu de film, o succesiune de monologuri și intrigi, un cumul de factori ce fascinează Europa de astăzi (terorism, schimbare de gen, de identitate, geniu autist, infidelitate, crimă), toate înfățișate cu un minuțios spirit de analiză și, la prima vedere, cu o totală detașare, aproape cu cinism.

Un rege neîncoronat, pregătit să-și ia în primire palatul din exil, trei prizonieri, suflete dezrădăcinate și chinuite, niște pioni care stârnesc compasiunea și, treptat, frica. Apoi naratorul, în consecință: aparatul de filmat pasiv, cronicarul, jucătorul. Șah și mat. Nu cred că se poate vorbi despre vreo operă a lui Rushdie ca despre o singură poveste; în realitate, în fiecare (și Casa Golden nu face excepție) este vorba despre impactul unor drame care năucesc prin subtilitățile fine ale sarcasmului lor. Și depinde doar de noi cum le gestionăm validitatea.

Închid ochii și derulez filmul în minte.

Renè este un pion observator (asta dacă tot am ales să fac referire la jocul de șah), este vocea lăuntrică, vocea spartă, portretul năzuinței și al naivității fatale. Aspirațiile i se îndreaptă răbdător către splendoarea lumii cinematografice, iar subiectul mult râvnit pentru un film de calitate, care să impresioneze americanii plictisiți ai secolului douăzeci și unu, i se revelează aproape de la sine în momentul intrării bruște a lui Nero Golden în viața monotonă pe care o trăise până atunci. Însă oare îți mai poți păstra sufletul întreg după ce ai intrat în cercul barbariei umane? Mai poți oare rămâne fidel celui care erai tu înainte după ce ai devenit părtaș, cu bună știință, al unei cascadorii înspăimântătoare? Nu vreau să creionez portretul lui Renè ca fiind cel al unei victime, fiindcă, în mod cert, nu este. În ciuda a ceea ce se întâmplă, spre final vedem un Renè mai asumat, mai puțin absorbit de viața profesională și mai conștient de mișcarea învolburată a vieții, care a încercat să se salveze (parțial) de cinism, de ipocrizie, de răutate, învățând să golească de sens multe dintre cuvintele fade sau dintre dogme, pentru a le atribui pe urmă altul nou.

Învăluit în stranii aparențe și păstrându-și intactă imaginea de perturbator boem, Nero Golden frapează prin fastuozitatea desăvârșită a minciunii. Asta până când minciuna se va dezvălui în toate adevărurile greu de anticipat și de suportat. Misticitatea acestui bătrân, care se ascundea de iscoditori prin limbajul limbilor moarte, folosindu-l permanent ca pe un (alt) mijloc de apărare, al cărui nume nu este ales întâmplător, mi-a adus vag aminte de personajul lui F.S. Fitzgerald, Gatsby. Însă până la final am ajuns să-mi schimb fundamental părerea despre cele două personalități excentrice, aparținând unor epoci diferite, și pot să spun că nu am recunoscut absolut nimic din demnitatea spectrală a personajului lui Fitzgerald în dezintegrarea progresivă a „Marelui Golden”.

Mutarea lor la New York nu reprezenta un exil, nu era o fugă, ci o alegere

Romanul reprezintă, de fapt, o lecție despre alegeri. Despre alegeri prezidențiale și nu numai. Despre felurile în care suntem capabili să ne ducem alegerea până la capăt. Despre tertipuri, despre consecințe sau despre momente de cumpănă și tot felul de reacții în fața lor. În ceea ce-l privește pe stăpânul casei, alegerea poate că i-a fost sau nu o salvare. Dar prin ea nu a primit un statut definitoriu, o valoare statornică, ci a fost o necesitate. Dintr-o nevoie, o tragedie personală, și-a îngropat cu abilitate actele teroriste și s-a mutat în America de frică, unde nu i-a fost greu să se integreze printre o mulțime de alte destine asemănătoare. Cât despre cei trei fii ai lui, poate fi vorba despre propria lor voință… deși mă simt îndreptățită să afirm că este vorba mai mult despre un joc al manipulării, al vulnerabilităților și al haosului acestor vieți duse în penumbra unui tată puternic (în sensul figurat al termenului), alături de frați pe care legătura parțială de sânge nu doar că îi înstrăinează, ci și îi izolează unul de celălalt, fisura devenind tot mai pronunțată, până în măsura în care întoarcerea la starea inițială a toleranței este doar o formă goală.

Renè își conduce investigația despre această familie într-un mod curios și aparent stângaci, încercând zadarnic să reinstaureze firescul în casa Golden în momentele în care el pur și simplu nu pare să fie binevenit. Viața din interiorul casei este iremediabil așezată sub semnul amenințării trecutului și al pericolului, iar cadrele de prim-plan realizate de Renè nu fac decât să-i încâlcească și mai tare gândurile. Am avut senzația că vocea aceasta lucidă a naratorului se pierde la un moment dat în nebuloasa acțiunii și nu mai reușește să dețină controlul asupra propriului fir epic, se rătăcește în intrigile subiectului filmului său, iar realitatea a ceea ce trăiește alături de familia Golden îl transformă și pe el într-un subiect, într-un fragment descompus al Americii pline de jokeri.

Povestea mea este învăluită de flăcări, iar focul e fierbinte și inexorabil și își va face de cap.

Extrem de interesant este modul în care naratorul se simte atras de misterele acestei familii și nu doar că încearcă să le găsească un sens, ci el însuși devine un sens al tragediilor ce lovesc Goldenii. Fiindcă prețul răscumpărării este scump și greu de plătit. Copilul întârziat, aflat în permanență sub atenția părinților, ajunge orfanul visător; dintr-un pierde-vară se transformă într-un regizor de film. Și ce mai film! Dar nu este fericit după finalizarea proiectului. Era mai fericit în timp ce lucra, ancheta, complota, în timpul desfășurării. Fiindcă sinele lui se pierde în acest vârtej, în acest microcosmos în care se oglindea. Nebunia lui își va găsi sprijinul în nebunia LOR, el va fi atât de atras și de înspăimântat de ciudățeniile lor, încât se va abandona lor cu toată conștiința și se va simți cu adevărat întreg doar în momentele în care se va identifica cu personalitățile lor vătămate.

Personajele lui Rushdie simt nevoia acută de a ieși din concret, sinele lor scindate luptă în permanență să fie readuse la viață. Și atunci vine întrebarea: „Oare suprarealismul, fantasticul, urma să joace vreun rol?” Poate că da, poate că nu. Am terminat cartea încordată, cu răbdarea întinsă la maximum, fiindcă, într-adevăr, suspansul atinge situații limită și ajungi, bulversat,  punându-ți problema răului, analizând adevărata natură a binelui în societatea modernă. Și-a mai păstrat el valoarea? Are același sens? Nimănui nu-i place să fie personajul negativ. Dar oare cum este să fii personajul negativ și să nu conștientizezi acest lucru? Sau, mai grav, ești personajul negativ prin raportare la ce? Atunci poate că nu ești atât de negativ pe cât credeai. Această continuă pendulare între două lumi, una expusă, cealaltă aflată mereu în penumbra minciunii, este o particularitate a scriiturii provocatoare a lui Salman Rushdie, care nu doar intrigă cititorul, dar ajunge să-i provoace un soi ciudat de dependență, fiindcă oferă iluzia atât de convingătoare a unui răspuns universal valabil pentru toate întrebările noastre existențiale.

Suntem aisberguri. Nu în sensul că suntem reci, ci fiindcă suntem în mare parte ascunși în adânc și că partea ascunsă din noi poate scufunda Titanicul.

Fiii împăratului Nero sunt ca niște mașinării. Sentimentele lor sunt bine ferecate, iar mințile, întemnițate în ele însele. Unul este antiteza celuilalt, confuziile li se suprapun, se judecă reciproc, dar niciunul nu-și poate asuma identitatea până la capăt. Autistul Petea se teme, în genere, de lume. A înfrunta lumea pentru el înseamnă o sfidare a propriei temeri, o dezumanizare care îl înfricoșează. În schimb, este capabil de o suferință îndurată nobil, în timp ce demnitatea (lui) D, fratele vitreg, a scăzut demult în ochii lumii, mai exact din momentul în care iubita (lui) l-a făcut să realizeze că nu se simte confortabil cu genul masculin și l-a împins să-și asume schimbarea, chiar dacă (el) nu înțelegea pe deplin ce i se întâmplă și nu era pregătit să și-o accepte.

Apu, fratele mijlociu, pare cel mai puțin vătămat. Trăiește condiția artistului neînțeles, duce lupte între adevăr și minciună, până când frica de dezrădăcinare îl face să vadă lumea deformat, iar arta, în loc să-l spiritualizeze, îl încleștează și îl împinge în ghearele hăului, înapoi de unde a plecat, spre o moarte sigură. Fiindcă am ajuns să cred în nestatornicia absolută a sinelui. Și odată cu moartea artistului, tragediile se țin lanț și devin, cumva, previzibile. Ceea ce impresionează în special la caracterul poveștilor din interiorul romanului este acuratețea intrigii, dozajul perfect al suspansului și, deși pare într-un punct cu adevărat prea mult, chiar dacă ajungi să cunoști modul în care au fost construite aceste personaje, nimic nu pare exagerat, iar farmecul este că totul încă te mai poate surprinde.

Ei au deschis porțile, m-au tras în lumea lor și apoi am devenit calul troian ajuns înăuntrul Troiei. Și în interiorul meu se aflau Odiseu și războinicii. Și, până să ni se termine povestea, aveam să-i trădez și pe ei, și pe femeia pe care o iubeam, și pe mine. Și turnurile cu vârfurile în nori aveau să fie cuprinse de flăcări.

Adevărata natură a omului se arată în fața pericolului și, uneori, trădarea poate fi singura salvare. Intensitatea cu care își săvârșește Salman Rushdie opera arde și topește, șochează și înspăimântă. Am fost izbită de realitatea cutremurătoare a zilelor noastre și poate singurul mod de a mă elibera a fost să mă îndepărtez și să trădez personajele. Să-mi trădez propria latură sceptică. Poveștile Americii rămân fascinante, iar caracterul realist al acestei ficțiuni nu poate decât să te dezarmeze și să-ți lase (încă o) întrebare: Ce (mai) înseamnă eroismul în zilele noastre?

 

*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.