Casa numelor, de Colm Tóibín: Despre răul pustiitor dinăuntrul și din afara noastră

Dacă zeii nu vegheau asupra noastră, m-am întrebat, cum și de unde puteam ști ce să facem? Cine, dacă nu zeii, să ne spună ce să facem? Atunci mi-am dat seama că nu avea cine să ne spună, absolut nimeni, că nu exista nimeni care să-mi spună ce aveam de făcut în viitor și ce nu trebuia să fac.

O casă la marginea lumii. Pe un țărm bătut de ape pe care nicio corabie nu le mai taie de mult. De când bărbații au fost luați în războiul ce nu va fi niciodată al lor, războiul care a făcut din ei doar niște umbre, niște nume pe cale să se piardă. O casă în care trăiește o bătrână înconjurată de trei câini. Uciși pentru ca trei tineri să-și poată găsi aici salvarea. Unul dintre ei este Oreste – fiul lui Agamemnon, fratele ce și-a văzut sora, pe Ifigenia, sacrificată ca un animal pe altarul zeilor pentru ca ei să se îndure să  facă vânturile să bată și astfel bărbații să se poată îndrepta spre Troia, băiatul îndepărtat de lângă cealaltă soră, Electra, singurul care nu știe că trupul tatălui său a zăcut pe treptele palatului după ce a fost înjunghiat chiar de mama lui, Clitemnestra, la scurt timp după ce Egist i-a închis sora în temniță și l-a îndepărtat pe el de casă. Aici, la capătul lumii unde au ajuns cei trei, bătrâna le spune că în casa ei nu a mai rămas viață, că nu mai sunt nume. Casa mea era plină de nume. Iar acum nu mai e […]. Din acest loc, ce la va fi pentru un timp adăpost, vor pleca, după ce nici din bătrână și nici din prietenul lor Mitros nu va mai rămâne nimic altceva decât o mână de pământ, Oreste și Leandru. Spre cealaltă casă, acolo unde încă nu știu ce îi așteaptă.

M-am obișnuit cu mirosul morții. Cu mirosul grețos, dulceag, purtat de vânt către odăile acestui palat. Îmi vine ușor acum să mă simt împăcată și mulțumită.

Colm Tóibín se întoarce către una dintre marile povești ale antichității grecești, păstrându-i întreagă violența, dar transformând-o într-o istorisire despre alegeri voluntare și altele la care ajungi constrâns de ceilalți sau de consecințele propriilor fapte. O istorisire despre dorința de răzbunare, despre victime ce ajung să se transforme în călăi, despre cât de fragilă este granița dintre dreptate și nedreptate. Așadar, o poveste care iese din timpul și din spațiul în care s-a născut, vorbind despre conflicte, răzbunări, teroare și imposibilitatea de a opri răul din orice epocă și din orice loc. Căci răul pare a se propaga la nesfârșit, culcușit deopotrivă înăuntrul și în afara noastră, hrănit uneori de cauze care par (sau chiar pot fi) nobile. Atâta timp însă cât binele, orice tip de bine, presupune săvârșirea răului, acesta va cuprinde și va pustii totul în jur, va macula orice dreptate și orice posibilitate de izbăvire, rămânând doar iluzia, pe care o trăiește de mai multe ori Clitemnestra, că liniștea încă se poate pogorî printre oameni și în propria familie: Am întrevăzut finalul vrajbei și o vreme în care oamenii ar fi putut îmbătrâni fără grijă, în care bătăliile ar fi devenit subiectele unor povești grozave la căderea nopții și în care s-ar fi risipit amintirile trupurilor sfârtecate și ale urletelor dătătoare de fiori, care se rostogoleau până la mari depărtări peste câmpurile înecate în sânge. Jalnică viziune, căci are loc chiar înainte de a descoperi că Ifigenia, frumoasa-i fiică de doar șaisprezece ani, urmează să fie ucisă. Iar Agamemnon, tatăl ei, nu face nimic să împiedice asta. Dimpotrivă, le-a ademenit pe amândouă acolo promițând căsătoria fetei cu viteazul și mândrul Ahile. A doua viziune asupra unui viitor nesângeros o are Clitemnestra când e pe cale să facă pactul cu Egist: Poate că trecusem peste ceea ce era mai rău. În curând, toate aveau să pară bune și drepte. În curând, l-aș fi făcut pe Egist să creadă că putea obține ce vrea. Să pară bune și drepte, nu să fie. Pentru că ea, Clitemnestra, știe acum ce vrea, ce a ținut-o în viață din momentul în care a fost luată de lângă fiica ei și a rămas trei zile într-o groapă acoperită cu un bolovan, în ceea ce a fost pentru ea mormântul din care a ieșit cu același chip, dar cu alt suflet. Unul în care nu mai există niciun pic de credință în zei. Unul în care suferința e doar ușor alinată de gândul răzbunării pe bărbatul laș și mișel care îi este soț. Clitemnestra vrea moartea lui Agamemnon. Jalnică viziune, căci Egist nu e o simplă marionetă, ci un bărbat cu voință și ambiții proprii, gata să facă orice pentru a obține totul. Jalnică viziune, pentru că nu ține seama de ceea ce simte față de ea Electra, de acuzația pe care i-o strigă de fiecare dată când se întâlnesc: Ai lăsat-o să fie sacrificată. Ai plecat cu ea și te-ai întors fără ea. Jalnică, pentru că nu bănuiește ce va simți Oreste atunci când va afla nu doar că i-a înjunghiat tatăl, ci că a sacrificat fără scrupule familiile celor pe care el i-a iubit cel mai mult, căci lângă ei a supraviețuit și s-a transformat în bărbat: familia lui Mitros și pe cea a lui Leandru, la fel ca pe toate celelalte familii care nu sunt de partea ei.

Ceea ce fusese odată puternic și îmbogățise totul cu semnificație devenise acum lipsit de orice sens și ciudat, cu propria-i putere tristă, fragilă, cu amintirea, închistată în ritmuri, a unui trecut viu, când vorbele noastre se înălțau și-și găseau împlinirea.

Toate se dovedesc doar jalnice imagini ale unei vieți liniștite, iluzii nutrite de sufletele unor oameni care au rămas singuri cu propriile gânduri, singuri în patimă și în suferință, singuri în mijlocul dezlănțuirii de instincte. În lumea în care își plasează Colm Tóibín personajele orice transcendență a murit. Nu pot exista zei într-o lume în care aceștia le-ar zâmbi oamenilor care pun să fie ucise propriile lor fete. Nu pot exista zei într-o lume în care nimeni nu face nimic pentru a împiedica crima: Dar niciunul nu a dat vreun semn – nu a dat nici cel mai mic semn. Nu pot exista zei, căci cerul a rămas albastru, iar soarele, fierbinte pe cer. În această lume în care în tăcere se țes doar intrigi și răzbunări, în care nimeni nu e complet nevinovat și fiecare are de apărat ceva, de răzbunat un tată (sau un fiu, sau o fiică), în care lupta pentru putere e tot ceea ce contează, în care dreptatea se joacă pe nimic, dar în numele ei se acționează, nu pot exista nici zei, nici bine, nici frumusețe. În această lume atrocitatea e omniprezentă, căci omul e singur printre alți oameni. Iar homo homini lupus.

Despre lumea Clitemnestrei, a lui Agamemnon, a lui Egist, a Electrei și a lui Oreste, dar și despre lumea noastră vorbește în acest roman Colm Tóibín. Despre cum un om nevinovat ajunge să fie capabil nu doar de violență și de înșelăciune, ci de cele mai abominabile crime. Colm Tóibín o face stând până la un punct aproape de faptele cunoscute din miturile și din tragediile grecești, dar, în același timp, coborând adânc în miezul resorturilor interioare care pun în mișcare fiecare dintre personaje, sondând justificări și suprapuneri de ranchiune, de vulnerabilități, parțiale înțelegeri ale adevărului și ale realității celorlalți, toate amestecate în uriașul spectacol pe care fiecare îl joacă pentru sine și pentru alții, un spectacol al meschinăriei și al iluziilor destrămate, al urii dezlănțuite. La Tóibín, oamenii sunt, în primul rând, liberi să acționeze. Liberi, adică eliberați de orice intervenție a zeilor în viața lor. Nici măcar pentru Electra, pioasa fiică ce merge zilnic la mormântul lui Agamemnon și care îi invocă pe zei pentru a-i întări sufletul să-și poată răzbuna tatăl, aceștia nu sunt nimic altceva decât un element de decor în eșafodajul întreținerii înverșunării proprii, căci după ce Oreste înfige pumnalul în trupul Clitemnestrei niciunul nu mai este invocat, nicio umbră (nici cea a tatălui, nici a surorii) nu-i mai însoțește veghile nocturne.

Tăcerea care înconjoară moartea.

Libertatea devine un uriaș spațiu de manevră pe care se poate desfășura în voie uriașa ciocnire de sentimente și de resentimente, de interese și de lupte pentru putere. Toate personajele au de făcut o alegere: a rămâne victimele unei nedreptăți sau a înfăptui ei înșiși, în numele dreptății pe care o caută, o altă nedreptate. Niciunul nu scapă acestui mecanism nimicitor, absurd. Clitemnestra își iubește soțul și copiii, dar iubirea se transformă în ură pâlpâitoare după crima comisă de Agamemnon în numele zeilor și în virtutea jurământului depus la nunta Elenei. Electra își iubește mama, însă nu-i poate ierta trădarea, faptul că a plecat cu Ifigenia și a venit fără ea, că apoi s-a închis în tăcere, a îndepărtat-o și a făcut din Egist, dușmanul tatălui ei, amantul care să o ajute să-și ucidă soțul și apoi să pună mâna pe putere. Oreste își iubește, la rândul său, mama, dar are în minte chipul tatălui și jocurile alături de acesta și nu-i poate ierta Clitemnestrei slăbiciunea pentru cel care l-a păcălit și l-a trimis departe, din cauza căruia a învățat ce înseamnă crima din necesitate. Așa cum nu-i poate ierta nici răul făcut familiilor celor care i-au fost alături, Mitros și Leandru. Egist e și el  îndreptățit de vechile orori sângeroase îndreptate asupra propriei familii de către tatăl lui Agamemnon să se alieze cu Clitemnestra. Ura, crima își au rădăcini adânci. Ura, crima se hrănesc din ele însele, dar și din satisfacția pe care o oferă: gustul dulce al puterii. Omorul ne face să fim niște fiare, ne umple sufletul de o satisfacție care e mai întâi feroce și apoi destul de dulce ca să ne stârnească pofta de și mai multă satisfacție.

Ne-ai obligat să trăim de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ne-ai înfricoșat, ca să păstrăm tăcerea.

Tóibín reușește o extraordinară analiză a mecanismelor puterii și a modului în care se transformă ea în tiranie. E ceva profund înrădăcinat în toți acești oameni care-i determină, în numele puterii care le e scut faptelor săvârșite, să manipuleze, să uneltească, să își exercite abuziv forța deținută, să se folosească de ceilalți pentru a rămâne și a-și întări puterea. Punând în scenă uriașe ficțiuni în spatele cărora se desfășoară crime monstruoase, se violează, se dislocă familii, se încearcă mușamalizarea adevărului, se instaurează frica dusă până la teroare, opresiunea. Și totuși, de dimineața până seara, ea și Egist au pus în scenă una și aceeași ficțiune. Dacă ne puteau împiedica pe noi, toți ceilalți să le reamintim de ce făcuseră înseamnă că puteau trăi într-o lume născocită de ei înșiși. Voiau tăcere din partea tuturor, ca să-și poată juca mai departe rolurile de nevinovați, de vreme ce niciun alt rol n-ar fi putut juca, fără să simtă chemarea de a se întoarce unul împotriva celuilalt, și amândoi împotriva noastră, a tuturor celorlalți. Căci orice alianță e fragilă, imperfectă, orice prietenie pălește în fața datoriei, orice legătură, chiar și cea de sânge, e supusă deșertăciunii într-o lume în care nimic sfânt nu există. Și cum poate exista ceva sfânt când pretutindeni voința de putere împrăștie moartea? Era acolo, din câte a zărit, un toptan de cadavre, în jurul căruia bâzâiau roiuri întregi de muște negre, lucitoare. Toptanul fusese clădit cu grijă, fiecare trup fără viață fiind așezat peste un altul, tot fără viață. Și dintre ele răsărind un glas de fată. Ianthe, sora lui Leandru. Cea care mai târziu va trece din patul Electrei în cel al lui Oreste, îi va spune acestuia că poartă în pântece copilul lui, pentru ca, mai târziu să mărturisească zguduitorul adevăr: soldații trimiși de mama lui să-i ucidă întreaga familie au siluit-o și pruncul ce se va naște e a unuia dintre ei. Ceva sfânt nu poate exista, cu siguranță, acolo unde stăpânește oroarea. Ce poate exista e doar armistițiul. Fragil, clădit pe suferință, pe lașitate poate, pe renunțare. Ca cel pe care par a-l stabili cei doi foști prieteni și iubiți, Oreste și Leandru, la căpătâiul lui Ianthe, așteptând nașterea pruncului și poate a unei lumi mai bune. Până la urmă au ieșit afară și s-au oprit pe trepte, în picioare, în lumina zorilor, mai compactă deja, mai deplină, așa cum avea să fie de-a binelea, odată ce ziua cea nouă ar fi început propriu-zis, indiferent cine venea ori pleca, indiferent cine se năștea, ori ce era fie uitat, fie ținut minte. Cu timpul, cele întâmplate n-ar mai fi bântuit pe nimeni și n-ar mai fi aparținut nimănui, mai ales după ce ei înșiși ar fi pășit pragul întunericului și al umbrelor persistente. E singura urmă de lumină pe care o lasă Colm Tóibín să se strecoare firav printre atâtea orori. Nimic nu garantează puterea de regenerare a acestei lumi, dar, spre deosebire de ceea ce se întâmpla în tragediile grecești, nu moartea, nu vinovăția, ci speranța își întinde până la urmă aripile peste viețile acestor oameni.

Poate că-i vorba de iubire. E cineva pe care-l iubesc în continuare, sau l-am iubit și protejat, dar nu pot fi sigură nici de asta. Nu-mi vine în minte niciun nume.

Multiplicând perspectivele, dând glas, prin monologuri consistente celor două femei, Clitemnestra și Electra, schimbând apoi unghiul de reflectare în cazul lui Oreste și al lui Egist, ale căror acțiuni sunt urmărite preponderent din exterior, Colm Tóibín umple golurile pe care le lasă mitologia greacă, își umanizează personajele, le oferă motivații și o conștiință. Îi scoate din tiparul eroic și le conferă suflul vieții, al vieții adevărate care face din ele deopotrivă victime și călăi. Scriind un roman în care disecă mecanismele lumii în care s-a trăit și în care trăim, mecanismele sufletului omenesc și felul în care răul se propagă. Mai repede și mai ușor decât binele. Casa numelor e un roman excepțional, tradus extraordinar de Mihnea Gafița, un roman care oferă o altă imagine asupra scriiturii lui Colm Tóibín decât cea pe care ne-o lăsase Magicianul, colosalul volum despre viața lui Thomas Mann, tradus anul trecut (tot de Mihnea Gafița) și apărut în aceeași colecție a editurii Humanitas, Raftul Denisei. Un roman necesar, actual.

 

(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart,  profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!