Despre familii și oamenii dinăuntrul lor: Casa olandeză, de Ann Patchett

Crezi că e posibil să privești trecutul așa cum a fost în realitate?

Capacitatea de a analiza situații de viață complicate, dar perfect verosimile, fără a psihologiza excesiv, ci doar recuperând gesturi și decizii ale personajelor, lăsând astfel cititorul să fie martor la viața lor, dar păstrând o urmă de iraționalitate, de cruzime, de insondabil mi-a atras atenția asupra scriiturii lui Ann Patchett încă de când a apărut în limba română romanul Comuniune. Acum, în Casa olandeză am redescoperit o poveste de viață care se desfășoară pe aproape 60 de ani, cu sincope și reveniri, punctând destinul a doi frați, Danny, cel care reface întâmplările, și sora lui mai mare, Maeve. Doi oameni pe care-i leagă nu doar iubirea, ci și trauma unei copilării atipice, care se străduiesc să ia viața în piept și să înțeleagă ceea ce s-a întâmplat din frânturi de amintiri, din imaginile și mărturisirile celorlalți, din acceptarea în viața lor a unor persoane pe care le-au considerat definitiv pierdute sau rămase în urmă, urmându-și, în același timp, propriile hotărâri, neștiind să fie altceva decât doi frați care se au unul pe altul, chiar dacă de mult viețile lor au luat drumuri diferite și fiecare a făcut propriile alegeri.

E un roman despre familie. În fapt, despre relațiile din interiorul a ceea ce la un moment dat a fost o familie; despre legăturile care aduc laolaltă oamenii și apoi se surpă; despre copiii, adolescenții și apoi maturii care duc povara acestor legături fragile, despre posibilitatea de a înțelege cu adevărat sentimentele și hotărârile celorlalți, de a le suporta, de a trăi cu ele; despre amintiri și faptul că aceeași întâmplare sau aceeași persoană lasă în sufletul fiecăruia o amprentă diferită, că nu există un adevăr unic, ci multiple justificări și perspective și că niciodată nu îi cunoaștem suficient, nu îi vedem și nu ne interesează cu adevărat cei care ne-au fost părinți, pentru că interesul și curiozitatea se îndreaptă spre altceva, iar faptele lor rămân de neînțeles. Despre iertare sau, mai bine spus, despre acceptare – căci sunt lucruri care nu pot fi uitate sau înțelese, dar ele, mai devreme sau mai târziu, trebuie acceptate. Pentru că fiecare are propriile nevoi și fiecare alegere are un preț, iar ceea ce este de neînțeles pentru cineva e singurul mod de a acționa pentru altcineva. Despre ce înseamnă a fi mamă: despre o mamă care își părăsește căminul și pe cei doi copii pentru că nu poate altfel, fiindcă simte că trebuie să-i ajute pe alții, nu pe cei de lângă ea și despre o mamă vitregă, prea puțin mamă – atât pentru fetele ei din prima căsnicie, cât și pentru Danny și Maeve. Despre o soră obligată să se transforme în mamă și care va veghea o viață asupra fratelui ei, purtându-și amândoi tristețile, neputințele și hotărârea pe drumul sinuos al maturizării și al vieții pe care aleg să o ducă.

Caut să înțeleg ce s-a întâmplat în viața noastră. Încerc să fac și eu ce faci tu, să descifrez trecutul.

Un roman în interiorul căruia destinele personajelor sunt strâns legate de o casă, Casa Olandeză a familiei Van Hoebeek, cumpărată de tatăl lui Danny și Maeve pentru a pune lumea la picioarele mamei lor. Devenită loc al suferinței și al vinovăției de a avea mai mult decât alții pentru aceasta, spațiu fascinant al copilăriei celor doi copii, în ciuda absenței femeii care i-a născut și care a trebuit să plece în altă parte unde era nevoie de ea, transformată apoi în casă a tăcerii și a singurătății odată cu recăsătorirea tatălui, paradis pierdut și loc blestemat după moartea lui și după decizia Andreei de a-i da afară și de a-i lăsa fără nimic altceva decât banii dintr-un fond pentru a-și urma studiile. Un loc al revenirilor constante pentru cei doi ani la rândul, nu înăuntru, ci undeva lângă, pe o stradă lăturalnică, privind prin ferestrele mari de sticlă, așteptând un semn sau o fantomă din propriul trecut. Un loc al evaluărilor și al reevaluărilor, dorit și înspăimântător, de care vor reuși pentru un timp să se elibereze pentru ca apoi destinul să-i readucă acolo, prezentul să se lege din nou de trecut și să rescrie deciziile tuturor.

O casă și nevoia a doi copii deveniți adulți de a înțelege. Nu pentru a-și putea urma viețile, ci pentru că viața lor a însemnat la un moment dat intrarea și apoi evacuarea din realitatea pe care o considerau sigură: Deveniseră cu toții personaje din episodul cel mai sinistru al unui basm. Doar că narațiunile fiecăruia dintre ei sunt diferite. Nu esențial, ci din perspectiva a ceea ce i-a legat de oamenii care le-au fost părinți: timpul petrecut împreună. Mai mult, în cazul lui Maeve, doar o clipă pentru băiețelul lăsat în grija surorii și a tatălui la nici trei ani, în singurul loc pe care îl cunoștea drept cămin, în Casa Olandeză. Liantul dintre sinele din prezent și cel din trecut, legătura cu părinții care nu mai sunt, cu Maeve și cu visul de a călca pe urmele tatălui, devenind antreprenor, și nu medic, în ciuda anilor de studii și a specializării urmate. Punctul nodal care îl face să rămână alături de Celeste, fata blondă întâlnită în tren care-i va deveni soție și alături de care va crește doi copii, pentru a se despărți apoi când înțeleg amândoi că ceea ce-i desparte e mai puternic decât ceea ce-i apropie, Danny încheindu-și căsnicia cu același gest făcut de tatăl său înainte de a se naște, lăsându-i o casă lui Celeste care însă nu este căminul pe care ea și-l dorește. Pentru că fiecare are propria imagine despre casa în care vrea să fie, despre ce înseamnă acasă, despre familie. Și aceste imagini ale celor care sunt la un loc se pot suprapune parțial, se pot modifica și adapta una alteia într-o anumită măsură, dar nu pot fi identice. Nici măcar atunci când există iubire, cu atât mai puțin când dragostea se transformă în conviețuire și atât.

Ciudat lucru, obișnuința. Poate îți închipui că o înțelegi, dar niciodată nu poți să știi cum arată de fapt, atâta timp cât ești robul ei.

Pentru fiecare dintre oamenii care i-au trecut pragul, Casa Olandeză înseamnă altceva. Unii au iubit-o necondiționat, fiind simbolul reușitei în viață, așa cum este cazul lui Cyril, tatăl celor doi copii, alții și-au dorit-o, fiind capabili de orice pentru a o păstra (Andrea); pentru unii a însemnat un trai sigur (Sandy, Jocelyn), altora le-a adus doar nefericire (Elna) sau a fost spațiul asociat expulzării din inocență (Maeve, Danny). Reală și fantomatică în măsura în care le bântuie amintirile, fascinantă și terifiantă, Casa Olandeză devine imaginea-simbol a labirintului care e viața de familie și a legăturilor de tot felul pe care le implică ea: Simțeam că toată casa îmi stă în spinare ca o cochilie pe care voi fi nevoit să o car după mine tot restul vieții.

Pentru că, refăcând din momente care nu respectă în niciun fel cronologia chipul lui Maeve și propria viață, imaginea surorii care și-a asumat rolul de mamă și a fost nevoită să țină locul tuturor absențelor,  recuperând grija și voința ei inflexibile de a fi familia pe care Danny nu o mai are, romanul analizează, în fapt, modul în care se scriu relațiile din interiorul unei familii. Relațiile dintre frați, dintre soți, dintre părinți și copii, relațiile dintre membrii care au același sânge și cei care sunt părinți sau surori vitrege și cât de complicate sunt legăturile care se stabilesc în interiorul unei familii: Copilăria noastră a fost o grea încercare. Fuseserăm patru copii, dar numai doi plecaserăm de acasă – moștenitorii de drept, dar nu și de fapt, alungați, nemaiavându-se decât unul pe altul și amintirea unei case care le bântuie existența și care e singura ce nu se schimbă indiferent de anii care au trecut sau de dramele care s-au întâmplat înăuntrul ei, așteptând o nouă generație pentru a-și recupera strălucirea de altădată: Întotdeauna mi-am imaginat că, fără noi, casa o să moară. Nu știu, am crezut că o să se prăbușească.

Ceea ce mi-a rămas în suflet a fost nu iubire, ci altceva – poate sentimentul de apropiere pe care ți-l dă obișnuința.

Ann Patchett urmărește atent, cu o detașare tăioasă, fără urmă de patetism sau de duioșie, cât de ușor apare înstrăinarea, se creează complicități sau rivalități, cum copiii sunt victimele modului de a fi și al egoismului oamenilor mari, pune sub lupă puterea de a decide și hotărârile nefaste, felul în care moștenirea de sânge și exemplul părinților se regăsesc în viețile copiilor. Indiferent dacă este vorba despre instinctul lui Danny de a achiziționa clădiri vechi, scoase la vânzare, de a le reface și de a urma ceea ce văzuse alături de tatăl său în plimbările cu mașina adunând chiriile datorate sau lucrând pe șantier ori de compasiunea, de bunătatea, de spiritul de sacrificiu și de vehemența în a-și urma deciziile în favoarea celorlalți, punându-se pe ea mereu în plan secund ale lui Maeve – o Elna mai cumpătată și mai responsabilă, dar la fel de umilă, copiii sunt prelungiri a ceea ce au fost părinții lor, a ceea ce au văzut, a ceea ce le-au oferit aceștia. Chiar dacă nu ajung niciodată să îi înțeleagă (Erau nenumărate întrebările pe care nu i le-am pus tatei. După atâția ani, mă gândeam mai puțin la faptul că nu voia să mi se destăinuie și mai mult la cât de prost am fost că nu am insistat mai mult cu întrebările), chiar dacă revenirea mamei în viața lor e trăită diferit (De când aveam zece ani mi-am dorit să se întoarcă mama […] Bărbații își abandonează mereu copiii și lumea îi laudă pentru asta […] Au pornit în nobilele lor misiuni să facă exact ce au vrut și după mii de ani încă le mai înălțăm imnuri de laudă pentru isprăvile lor. Mama  a plecat și s-a întors și noi suntem bine. Nu ne-a convenit ce s-a întâmplat, dar am supraviețuit. Nu-mi pasă dacă n-o iubești sau nu o placi, dar trebuie să te porți rezonabil cu ea, fie și numai pentru că așa vreau eu. Atâta lucru îmi datorezi și tu), chiar dacă amintirile fiecărui copil și resentimentele lui sunt diferite (Aveam o mamă care a plecat de acasă când eram copil. Nu i-am simțit lipsa. O aveam pe Maeve), legătura dintre cei care au fost pentru un timp o familie se prelungește dincolo de orice încercare de a fi altfel. Indiferența lui Danny când înțelege că femeia pe care nu a mai văzut-o de peste patruzeci de ani e mama lui, decizia de a-i ascunde lui Maeve că aceasta s-a întors din India vin nu doar din dorința de a-și proteja sora, ci din faptul că, pentru el, Elna nu a fost altceva decât o umbră, o parte dintr-o poveste care i s-a spus, nu pe care a trăit-o, iar hotărârea ei de a-și părăsi familia a însemnat debutul bolii lui Maeve. Nu suferința copilului care a fost îi determină răceala și resentimentele, ci suferința surorii pe care a avut-o an de an sub ochi, stoicismul cu care a încercat să accepte aceasta tot ce s-a întâmplat, prea repedea ei maturizare, rolul pe care și l-a asumat, dragostea necondiționată cu care l-a protejat, l-a împins de la spate, l-a obligat să meargă înainte și care ar fi trebuit să fie a mamei, nu a surorii lui. Ceea ce el nu poate ierta se manifestă în cazul lui Maeve ca bucurie senină, ca dependență irațională atunci când Elna se reîntoarce brusc după atâția ani. Doar că nimeni nu poate ieși din felul său de a fi și ceea ce nu a înțeles ea este că vinovăția și rușinea nu sunt suficiente pentru a renunța la nevoia de a se sacrifica pentru ceilalți. Încă o dată Maeve e sacrificată, iar moartea ei nu e doar consecința bolii, ci a imposibilității de a retrăi, fie și parțial, absența din copilărie a mamei. În jurul acestei familii destrămate se creează și imaginea altora. E familia în care au crescut și din care au fost alungați Danny și Maeve abia ieșiți din adolescență, familia pe care nu și-o va întemeia niciodată Maeve, familia lui Danny alături de Celeste. Un câmp de luptă, în care apropierile și momentele de liniște sunt urmate de tensiuni și de nemulțumiri, de replieri și de încercări disperate de a face față celuilalt care, din străin, a devenit partener, tatăl sau mama copiilor tăi, dar ale cărui gesturi nu pot fi înțelese până la capăt, ale cărui nevoi sunt diferite de ale tale, făcând dragostea să se transforme în compromis.

Unul dintre noi era cufundat în somn, și nu știam care anume.

Există momente în viață când faci un salt în timp și trecutul în care erai bine instalat se năruie în urma ta, iar viitorul pe care vrei să îl atingi cu piciorul nu e încă bine conturat, și astfel rămâi un timp suspendat în aer, nemaiștiind nimic și pe nimeni, nemaiștiind nici măcar cine ești tu. Despre aceste astfel de momente este romanul lui Ann Patchett și despre încercarea de a ieși din ele, de a trăi în prezent, de a te elibera de povara deciziilor care nu ți-au aparținut, dar te-au afectat, de a accepta că nu ești doar suma alegerilor tale, ci și a oamenilor din jurul tău, de a admite că trecutul a fost trăit diferit de modul în care este perceput în prezent, pentru că îl privim prin lentila a ceea ce știm acum și nu putem recupera perspectiva de atunci, că fiecare trăiește diferit aceeași experiență, că oamenii nu sunt doar buni și răi, deciziile doar corecte și incorecte, faptele doar drepte sau nedrepte, că există iubire și între frați vitregi, așa cum există indiferență între oameni de același sânge, că nimic nu rămâne la fel dacă nu dorim noi să se întâmple astfel, dar că sunt lucruri în noi care nu se pot schimba indiferent cât demult ne-am dori sau ar crede ceilalți că e posibil.

Casa olandeză nu e un roman despre maturizare sau despre societate americană a anilor `50 față în față cu cea a anilor `80, despre generații și felul în care se modifică perspectiva asupra vieții, ci o radiografie a modului în care se leagă și se dezleagă relațiile dintre oameni, a alegerilor și a acelor momente în care omul e suspendat între ceea ce a trăit și ceea ce poate să i se întâmple, între ceilalți și sine, între atașament și însingurare, între alegerile voluntare și cele care nu-i aparțin. Și peste toate, plutește fantomatică imaginea unei case, întruchipare a frumuseții absolute pentru unii, o risipă fără rost, pentru alții. Așa cum orice se întâmplă poate fi privit. Depinde de locul în care te situezi.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!