Căsnicie este un roman al nudității fizice și emoționale, al sexualității asumate fără pudoare, al relației conjugale demistificate.
Recunosc, de obicei evit lecturile care mă scufundă în realitate. De cele mai multe ori, cărțile care și-au pierdut vocația transcendentului, care nu deschid nicio fisură în zidul neputinței noastre de a fi altceva decât prizonieri în lume, îmi provoacă o reacție de reticență instinctivă. Romanul lui Dan Coman mi-a refuzat această lașitate în fața realității, mi-a blocat retragerea într-un imaginar facil, al simbolurilor și al măștilor. Citind, mă simțeam ca și cum aș fi fost forțată să privesc, prin gaura cheii, într-un dormitor. Căsnicie este un roman al nudității fizice și emoționale, al sexualității asumate fără pudoare, al relației conjugale demistificate. Un roman care explorează dorințele, frustrările, minciunile și regretele care ajung să erodeze un mariaj, un roman al erotismului deprins didactic, al instabilității emoționale, al căutării disperate pe urmele armoniei și ale fericirii. Cei doi protagoniști, el și ea, sunt analizați sistematic, desfășurând în fața cititorului un întreg labirint de amintiri și de speranțe, de ezitări și de temeri, de gânduri și de senzații.
Aparența unei paradigme și eliberarea de ea
Inițial, cei doi ne par construiți simplu, fideli unei paradigme desuete: el – intelectual, atrăgător, activ, orgolios, viril; ea – timidă, mediocră, pasivă, fără cea mai mică urmă de amor propriu și fatal îndrăgostită de soț. În primele pagini, femeia din mine se revolta citind; ulterior, alternanța perspectivelor mi-a permis explorarea, în paralel, a celor două psihologii, care sfârșesc prin a fi esențialmente similare. În fond, amândoi se blochează înainte de a face pasul ferm spre celălalt, nereușind să găsească un limbaj comun și să își exprime, astfel, emoțiile și dorințele. Fiecare dintre ei îi reproșează celuilalt atitudinea distantă, lipsa de înțelegere și de tandrețe, refuzul senzualității. Rebeca este însă personajul cel mai complex, pe care cititorul îl cunoaște atât din descrierile soțului ei, cât și, mai ales, din paginile jurnalului pe care îl scrie. Dan Coman sondează cu talent și minuțiozitate psihologia feminină, paradoxurile ei, conflictele dintre instinctele sale și tabuurile autoimpuse. Într-o mare măsură, Căsnicie este un roman despre demersul Rebecăi de autocunoaștere, mai ales prin prisma sexualității sale: N-am crezut niciodată c-aș putea face așa ceva. Că pot ajunge la asemenea gânduri și la asemenea plăceri fără să mă simt vinovată. Că mă pot redescoperi depășind limite până atunci inimaginabile, în zonele astea care până acum mi se păreau absolut interzise, diabolice, abominabile și care acum îmi vin în minte și mă bucură enorm, știind, simțind din tot sufletul că nu sunt interzise în nici un fel. Că duc până foarte, foarte aproape de dragostea totală, așa cum n-aș fi putut, n-aș fi reușit să o concep, să o înțeleg înainte. Femeia, percepută întotdeauna de societate în virtutea pasivității sale, în umbra virilității partenerului ei, se redescoperă acum, spre propria surpriză, în totalitatea forțelor sale, conștiente și inconștiente. Primul zid care trebuie depășit, pare să ne transmită romanul, se află în noi înșine: este zidul propriilor complexe, norme și limitări. Zidul „bunului simț”, al convingerilor pe care, în străfundurile sufletului, le respingem dintotdeauna, al plafonării în „ceea ce se cade” și „ceea ce nu se cade”. Într-o existență fadă și alienată, singura soluție viabilă este propria acceptare, îmbrățișarea obscurităților pe care le refulăm în rezervoarele noastre sufletești.
Demistificarea seducției și criza remistificării
Romanul lui Coman este suprasaturat de real: nimic nu este edulcorat sau voalat, dar nici ostentativ prin grotesc. Explicit fără vulgaritate, Căsnicie își plasează cititorii în poziția incomodă a Rebecăi: aceea de a păși în afara unui orizont al canoanelor asumate artificial. Seducția este, la rândul său, demistificată: nu este reprezentat un joc poetic al pasiunilor, nici o poveste romantică a dragostei necondiționate, ci un proces laborios, compus din refuzurile lui succesive și din insistențele ei aparent umile și nejustificate. Cuplul se formează sub semnul unei resemnări, al unei jumătăți de iubire, iar căsnicia pare să evolueze rapid spre o rutină a vieții de familie, spre o „singurătate în doi”. Răniți de această înstrăinare treptată, soții se adresează, pe rând, unei prietene comune: Daria, „Vestitoarea”, cea care îi ascultă și își propune să le salveze mariajul. Fidelă crezului că dragostea se învață, fiind o chestiune care ține de tehnică, Daria le arată cum se pot redescoperi reciproc, fizic și emoțional deopotrivă, și sfârșește prin a deveni al treilea punct al triunghiului amoros. Exuberantă și solară ca personalitate, atrăgătoare și naturală ca femeie, Daria reușește să le salveze relația, prin răbdare și creativitate. Așa cum alte cupluri, pentru a rezista, și-au găsit suport în credință sau în copii sau în călătorii sau în psihologi și terapii, noi am avut-o pe Daria. Sau, mai degrabă, cum zice el, ea ne-a găsit pe noi, știind exact de ce avem nevoie, ce trebuie să facă, până unde e nevoie să ne ducă pentru a ne descoperi cu adevărat unul pe altul. Și e perfect adevărat: abia acum înțeleg cine suntem și de câtă bucurie suntem în stare. Provocarea adevărată cu care se confruntă cuplul survine, însă, după dispariția Dariei din viețile lor. Nevoiți să își construiască singuri punți unul spre celălalt, cei doi par să se întoarcă în situația inițială, iar căsnicia lor se îndreaptă, din nou, spre colaps.
Oglinzile unui picaj emoțional
Construcția romanului, tipic postmodernă, este compusă din retrospecții succesive, decupaje, perspective intercalate și anacronii. Cele două personaje sunt cuprinse astfel într-o rețea amplă de oglinzi, în care autorul captează, în contururi sigure, fiecare ipostază și fiecare etapă din picajul emoțional pe care acestea îl trăiesc. Stilul scriitorului este alert, onest și fluid, iar fiecare scenă pare să explodeze de senzații: culorile, gesturile, sunetele, mirosurile și atingerile invadează cititorul, corporalitatea cuvintelor și concretețea imaginilor îl seduc, energia paginilor îl acaparează. Căsnicie este o carte pe care o citești în câteva ore și apoi simți că ai trăit-o. Incomod, sincer și fără menajamente, romanul ne provoacă să ne gândim la ceea ce suntem și nu vrem să recunoaștem.
*Laura Ştreangă, colaboratoare Alecart, este absolventă a Colegiului Național Iași, fiind șefă a promoţiei 2017. În prezent, studiază Filosofie, Politică și Economie la Universitatea Warwick, în Marea Britanie. În liceu, a fost olimpică la limba și literatură română și a obținut Premiul I la Olimpiada Internațională de Lectură.
**Articol preluat din Alecart 19.
