Poate că așa e și scrisul meu. Un dans fără noimă care mă sleiește și mă ține în viață, care sudează splendoarea cu oroarea. Uneori, în aceeași mișcare. Nu spune nimic și spune totul. Și nu e în puterea mea să mă opresc.
Castelul din orașul meu e romanul unui om și al vieților legate de el, romanul unor locuri strivite de istoria care se prăbușește peste ele și al recuperării lor, al căutării unui acasă, a unui adăpost în care să te poți strânge în tine și să simți că ești în siguranță, la distanță de intruziunile tot mai feroce ale răului, ale singurătății, ale pierderilor. E romanul celor care rămân, dar și al celor care pleacă, o istorisire despre familie, părinți și copii, despre alegeri, despre lucrurile bune, miraculoase care ni se întâmplă, dar și despre prăbușiri și dezamăgiri. Despre o comunitate, cea a sașilor, și o țară care nu-i mai vrea, care-și vinde oamenii și, năucă, dezmembrată de nebunia unui regim, îngroapă bucăți întregi de istorie în molozul pe care se va înălța un oraș nou, o lume nouă. E povestea a trei generații și a unei iubiri neputincioase, povestea unor alegeri, a celor ce au putut să le facă și a celor care au suportat încrâncenările și șovăielile celorlalți, povestea unor chipuri luminoase și a altora în sufletul cărora viața a săpat cicatrici adânci. E istoria unei ispitiri, a unui pact cu diavolul (sau cu regimul, sau cu propriul egoism, cu șansa de a putea fi cineva). Istoria unei întoarceri și a momentului în care, privind în urmă, descoperi, ca într-o oglindă, cine ai fost, cum ai fost, iar firele pe care le-ai legat de alți oameni și cele cu care ai fost legat se încurcă și devin unul și același, înfășurându-se tot mai strâns, adunând regrete și îndreptățiri, vanități și neputințe, răni vechi și fantasme niciodată atinse. Până nu mai rămâne decât nevoia de a spune povestea și o mână de oameni, ai tăi, și totuși străini, care să trăiască din nou, să înțeleagă, să se vindece prin ea. E povestea unei vieți în care binele și răul se întretaie și nu au niciodată contururile clar delimitate ca în basmele pe care el, cel care a trăit-o și o spune, Johannes Schell, le-a auzit și le-a analizat, despre care a scris, care l-au făcut o somitate. Pentru că în viață, binele și răul au aceeași strălucire, aceeași capacitate de a fascina și de a zdrobi, pentru că nu știi niciodată cine și ce e și cum ar fi stat lucrurile dacă. Prin labirintul vieții unor oameni, printre locuri și timpuri, printre dezamăgiri, suferințe, visuri, tăceri, strângeri în sine și gesturi de o cutremurătoare uitare de sine și de bunătate, printre singurătăți și apropieri – reale, dorite sau doar așteptate, mereu amenințate de umbra a ceva – se spunea povestea din romanul Ioanei Bâldea Constantinescu. O poveste a recuperărilor și a traumelor, în care întunericul e străfulgerat și alungat, aproape miraculos, de prezența unei vulpi într-o grădină de departe, de un câine imaginar care leagă o copilă de un tânăr ce nu-i este tată, de o înghețată la cornet pe punctul de a se topi, de o mână care se întinde și mângâie, de niște promisiuni ce continuă să strălucească mai puternic decât cioburile tăioase în care s-au transformat, de zâmbetul unui copil de la fereastra unui bloc bucureștean când urmărește un câine auriu în lesă și un bătrân întâlnindu-i privirea.
Singurătatea / e / cel / mai / friguros / anotimp.
Deși legată de alte vârste și de o altă lume, povestea se spune când trupul e îngreunat de povara bătrâneții, iar conștiința, înfiorată de gândul sfârșitului. Care nu va produce nicio cutremurare în mersul lumii, fiindcă lumea nu își ține în loc respirația pentru nimeni. Care descoase și încețoșează totul, șterge nuanțele și lasă locul altora noi, deformează, aduce în prezent doar bucăți, excavează pe un teren mișcător, care se surpă și se nivelează în funcție de meandre ce nu pot fi controlate. Uitarea asta e ca o moarte mică. Împotriva ei și pregătindu-se pentru cealaltă, adună Johannes întâmplările, gesturile, umbrele, ființele ce l-au străbătut, l-au făcut el însuși și l-au îndepărtat de oamenii pe care i-a iubit. De Clara, fetița sălbatică de odinioară, cu un ochi galben și unul verde, cu plete roșcate, de care s-a lăsat fermecat din primul moment în care a zărit-o, transformată în tânăra mamă care s-a învățat să trăiască așa, în șoaptă și pe care a părăsit-o, convins că nu e vorba de o renunțare, ci doar de o amânare. Sau poate nu întru totul convins, ci dorind să creadă că va găsi calea de a ajunge din nou lângă ea. De a o aduce la el, în lumea lui liberă și plină de posibilități. De Martha, copila cu ochi negri și credința ei neclintită în povești până când s-a trezit singură și pustiită, prinsă în basmul-viață cu lupul cel rău și tatăl care nu e tatăl ei, dar pe care l-a tot așteptat să se întoarcă, răstignită între două lumi, între iubirea a două femei străine de sângele ei și neputințele, zbaterile, amânările acelui tânăr devenit bărbat.
Acolo unde se cască cearcăne pe sub o apă tulbure de amintire, încerc să-mi imaginez cum ar fi putut fi.
Amintiri dislocându-se, recompunându-se, cu colțuri care nu se potrivesc mereu, când hașurate, când încă pulsatile, vibrând, un puzzle halucinant cu fragmente în mișcare, cu discontinuități și linii ba drepte, ba sinuoase. Amintiri în care intră Hanno, băiatul și tânărul de demult, pe care Johannes încearcă să-l țină mereu aproape, la vârsta la care încă totul era posibil – el însuși și totuși un altul, de care îl despart atât de multe. Scriu despre mine de parcă aș fi un altul. Ascultând Mahler. Amintiri despre Köniqsboden, Ținutul Crăiesc, tărâmul binecuvântat peste care veghează Omi și Tante Liese, în care poveștile murmurate în germană au gust de Nudelsuppe, și despre un altul, în care copilăria e secătuită de lovituri pe care trupul micuței Clara le primește fără a înțelege de ce nu este iubită, de unde vine atâta împietrire, atâta încrâncenare. De ce îngerii nu se pogoară să o ia și pe ea, ce vină are, de ce e urâtă. Pentru ea, Ținutul Crăiesc e năpădit de pălămidă și de mohor, de lovituri grele, de cuvinte și mai grele. Chiar dacă pentru Hanno ea e Hausgeist – un Elf de casă sau chiar o ființă de pe lumea cealaltă, eine Waldfee, o zână a pădurii. Sunt amintiri în care se strecoară Spatzi, un câine care mai întâi a pășit în imaginația Marthei, locuind în mansarda ocupată de Hanno în Castel, blocul Art Déco împresurat de hortensii, și care abia mulți ani mai târziu va îmblânzi privirea lui Sebastian, băiețelul aflat la fereastra camerei sale, atât de aproape de locul magic de odinioară, de locul transformat în ruine de cele 55 de secunde în care pământul s-a mișcat când, spune un basm de departe, corbii cu fire roșii legate la picioare ce trec prin mădularele pământului trag firele, năruind atâtea vieți și atâtea clădiri în București, fără a ști că între bunica lui și bătrânul care îl plimbă sunt alte fire nevăzute și o viață ce s-a întins în absență. Sunt amintiri în care prezentul lui Theo și al lui Ioan, părinții lui Sebastian, își face și el loc, cu falia între Lumea Veche și Noua Lume, cu durerile și înstrăinările trecute, cu dezamăgirile căzând ca o ploaie de toamnă peste viața lui Theo, despărțind-o de vocea ei, de timpul în care aceasta putea umple lumea lui Sebastian și reușea să-i alunge nălucile singurătății trăite în copilărie, absența Marthei. În acest prezent crește Sebastian, băiețelul care se simte pierdut între vocea muzicală a mamei, ascunsă în cutia radioului și plutind în volute pe străi, țesând infinite posibilități, și vocea nouă, alunecând în gol, pierzându-se, căzând, rănită, înecată, de care se lovesc acum toate spaimele lui de copil. Tot mai stridente. Până când câinele imaginar se mută în apartamentul lor, luând forma câinelui scos la plimbare de bătrânul ce străbate aleea din fața ferestrei lor de două ori pe zi și, chiar dacă numele lui e Spatzi, nu Bluni, pare a găsi sub palma caldă a băiatului și în poala mamei ceva din stăpânul lui și ceva din celălalt Spatzi, câinele unei fetițe cu ochi negri, al Marthei devenite între timp bunică.
Fiecare dintre acești oameni se așază în timpul lui, îl locuiește și își poartă rănile – un tată, o mamă, o singurătate, o pierdere, o dezamăgire, o fugă, o iluzie. Fiecare e legat de celălalt, într-o poveste ce se ramifică și se încolăcește, adunând la un loc, atotcuprinzătoare, hăuri fără fund și mici oaze de liniște, crâmpeie de bucurie. Spiralele textului și spiralele Castelului, la fel ca cele ale vieților lor, urcă și coboară, tot mai adânc, mai amplu. Uneori par a scârțăi, a se surpa, dar continuă să ducă armăturile atâtor vieți. În fiecare zvâcnesc rămășițe ale unui trecut dureros ce se cer pansate, dar pentru care nu mai există o Omi și nici puterea de a îndrepta ceva. Poate doar de a înțelege. Pentru fiecare a existat un moment în care s-a oprit lumea în loc, în care a crăpat spinarea timpului și a fost nevoie de o cusătură acolo, una care se desface din când în când și îl lasă să alunece înapoi în măruntaiele trecutului. Ceea ce a rămas e răsfirat în volutele acestei istorii în care viața a înghițit și s-a hrănit din bucăți mari de suferință, mântuite acum de uitare și de vinovăție prin cuvânt. Salvate punând față în față timpuri și aducând împreună, măcar pentru încă o clipă, oameni.
Prin toate poveștile te caut. Peste tot. În fiecare aștept să se dea la o parte o cortină muzicală și din spatele ei să apari tu. Cu părul tău inexplicabil de roșu, cu ochii tăi ridicol de diferiți.
Despre aceste fisuri, în aceste fisuri și printre ele se leagă povestea Clarei, a Marthei și a lui Theo, dar și a Sfintei Treimi din Heimdorf (Martha cea dintâi – Omi a micuțului Hanno, Liese și sora ei, Hanne), din satul săsesc de lângă Sibiu din care vor rămâne treptat doar un sat fantomă în care au locuit odată sașii și cele două surori, acum bătrâne, cu Martha cea mică. Din ele se ridică chipul mașterei (care e, pe rând, fie mama Clarei, fie soția lui Wolf), a profesorului Wolf și a pierderii sufletului lui Hanno. Pentru un bine iluzoriu al lui și al tuturor celor iubiți de el, pentru un viitor strălucit. Pe care Johannes Schell îl va avea – lumea academică cucerită de genialitatea lui, studenții urmându-l, vrăjiți, așa cum se întâmplă în basmul depănat cu atât de mult timp în urmă de Dorothea Wild pentru soțul ei Wilhelm Grimm, dar mai ales pentru fratele lui, Jacob. Dar binele și fericirea se dovedesc doar o căsuță de turtă dulce care duce direct în sălașul întunecat al celei mai amare singurătăți, al celei mai crunte vinovății, al încercărilor zadarnice de a mai putea salva ceva. Pe micuța Martha. Rămasă prea mult timp între zidurile reci din România ultimului deceniu comunist, prizoniera unui tată ce nu o iubește, dar care are nevoie de ea în țară, alături de două femei care se încurcă în birocrația de după `89, neputând ajunge în lumea lui Hanno. Care, de altfel, nu mai e de mult decât un bărbat agățându-se de chipul unei tinere al cărei trup nu fusese încă strivit în cutremur, o femeie ce nu încetează să-i bântuie nopțile. Agățându-se de zâmbetul fiicei ei cu ochi la fel de negri ca ai tatălui natural, profesorul Wolf, acest Mefistofel aflat între regimul comunist și statul german ce cumpără etnici sași dintr-o țară pentru care un om nu înseamnă nimic. Cât costă un om? Câte firimituri de pâine pe drumul până acasă? Acasă, unde?. Un Mefistofel care întinde mrejele unor promisiuni pentru a lega definitiv de el viețile atâtor oameni, spintecând speranțe, mânat doar de un monstruos egoism. Dar care nu ar fi putut nimic dacă în sufletul lui Hanno nu ar fi existat deja ceva. Sădit de blestemul lui Dumitru, de neiubirea lui, de sacrificiul lui Omi, de fetița care nu e a lui, de poveștile germane cu care a crescut, de realitatea cenușie din Bucureștiul comunist. M-am lăsat prins în mirajul unei glorii care nu există. Infern. Orgoliu și infern. O altă versiune a aceleiași povești despre un om care și-a vândut sufletul. Despre un om genial și renunțările lui, luptele lui. Care acum adună ceea ce nu a putut avea și, din cioburile vieții lui și ale celorlalți, mântuie suferința, decantând-o într-o poveste. Dacă în viața adevărată Johannes Schell a fost mereu pe urmele lor, mereu în contratimp, în răspăr cu cel ce ar fi putut fi, încercând să păstreze umbrele fugare ale oamenilor dragi, aici, în casa de cuvinte și de amintiri pe care o construiește, se ridică un rost mai larg. Despre tot ce s-a pierdut, despre tot ce s-a distrus, dar și despre oamenii care nu uită și se agață de trecut pentru a se întregi, a se alina, a se împlini. Luând-o iar de la capăt, generație după generație. Ca Theo, care reușește să-i pună față în față pe Martha și pe Sebastian pentru a vorbi fiecare despre orașul lor, despre Bucureștiul care a fost și cel care este, despre o copilărie spulberată și una care a fost salvată. Grație unui bătrân ce și-a cumpărat un câine în virtutea unor vremuri în care Spatzi nu era decât conturul dintr-un desen făcut sub cele cinci picioare ale unei mese aduse dintr-o altă lume.
Povestea asta e una care se întâmplă, care se vede cu ochiul liber și se construiește pe dinăuntrul fiecăruia dintre noi. în scurt timp vom fi prieteni. Poate că deja suntem.
În burta poveștii lui Johannes încap nu doar mame și tați, nu doar traume, locuri și vremi, adevăruri din viață și adevăruri învăluite în aura basmului, destine, alegeri și singurătăți. În burta poveștii lui, de fapt, în burta romanului Ioanei Bâldea Constantinescu trăiește o întreagă lume. Ei i se aduce un elogiu, ei i se descos nodurile și i se pansează cicatricile. Pentru ea și pentru oamenii care au locuit-o, pentru durerile și neputințele lor se construiește acest edificiu, acest Castel de cuvinte cu fire de adevăr. Rămânând bine ancorat în realitatea românească, el spune (și) povestea unei comunități. Cea a sașilor transilvăneni, poate urmașii acelor copii pe care flautistul din Hameln i-a vrăjit și i-a dus cu un fir de cântec pe sub pământ până aici, la noi, unde au întemeiat cele șapte cetăți – die Siebenbürgen, uitând pentru un timp de casa lor, iar când au putut să se reîntoarcă (sau au fost forțați să o facă), nu au mai știut unde e pentru ei acasă. Ioana Bâldea Constantinescu își construiește romanul pe fundația solidă a marilor povești germane, care pulsează permanent în modul în care e spusă povestea tuturor acestor oameni, indiferent de locul căruia îi aparțin, de peregrinările și de întâmplările ființei lor.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
