unde te doare?
Aici.
Aici, unde e el; aici, unde sunteți toți; aici, unde nu sunt eu. Spre acest aici, Cristina Alexandrescu pleacă la drum cu un rucsac de promisiuni și de dorințe, cu amintiri și dureri, într-o călătorie-destăinuire ce pare inițial fără scop, dar care ajunge să arate tuturor că speranța chiar moare uneori ultima și că drumul până la final, indiferent de cât de greu s-ar arăta, se dovedește a fi atât vindecător, cât și necesar. Mai mult, plin de stropi strălucitori de frumusețe, căci poezia este cel mai pur mijloc de a te iubi pe tine însuți.
E nevoie să repeți de câteva ori pentru ca un
Cuvânt să intre în
Memoria telefonului,
E nevoie să simți de câteva ori pentru ca memoria
corpului
Să accepte.
Între imaginile unui corp ce nu-și mai dorește să fie perfect și gândurile unei minți vulnerabilizate de părerile celor din jur, de societatea care vede în femeia ce-și iubește corpul un soi ciudat de animal, Cristina Alexandrescu găsește confort și liniște, ascunzându-se și adunând scame în visul cuiva. Dorindu-și să rămână acolo veșnic, acolo unde corpul meu nu contează/ Mai mult pentru ceilalți decât pentru mine. Apoi, corpul acesta devine un album cu fotografii și amintiri, părând că se deschide atât de curajos – o statuie care, fără teamă, se pictează în toate culorile și ia toate formele posibile doar pentru a se întoarce la cea mai atrăgătoare posibilitate a sa. Pentru ca, până la urmă, obosit, să se așeze în același pat în fiecare seară.
Dorințele se împart, aici, în două planuri care nu se intersectează decât la final: nevoia de a ne împlini viețile cumulată cu dorința de a folosi tot ceea ce suntem și avem la maxim, de a simți măcar o dată că existența are un rost – sau măcar niște urme de sens – și, pe de altă parte, aspirația de a fi protejați și de a trăi sentimentul de împlinire ce ne inundă sufletul când ne așezăm capul pe pernă în fiecare seară lângă persoana alături de care am muri la sfârșitul lumii și putem dormi până atunci. Ca în Melancolia lui Lars von Trier. Suprapunerea se produce la final și e reprezentată de împlinirea resimțită când, în ambele planuri, ni se îndeplinesc dorințele. Versurile disecă însă dificultatea și suferința pe care le întâmpină și le simte fiecare când trăiește în interiorul unor astfel de idealuri, felul în care așteptările celorlalți ne contorsionează, ne mutilează, ne transfigurează.
Spun iubire și mă strânge în spate.
Un copil cu vânătăile la vedere.
Scoțând la vedere din ghiozdanul cu care a plecat la drum trauma, poeta analizează, ușor timid, ceea ce înseamnă iubirea acum, la o altă vârstă, cum e oglindită în gesturi care s-au născut într-un trecut când cel mai pur și copilăresc teiubesc primea ca răspuns agresivitatea: în minte lucrurile n-au formă. Când ți-am zis teiubesc/ Am crezut c-o să faci ca toți dracii/ Iar când ai făcut, am înțeles/ Reciprocitate. Astfel, în acest aici, se încheie prima parte a volumului, deschizându-se complet primul buzunar al ghiozdanului.
Nu mi-am putut da seama azi,
Dar semăna cu momentul acela din viață
Când nu te mai doare nimic
Și organismul tău se pregătește pentru durerea
următoare.
Din al doilea buzunar ies la iveală – cu autoironie și un așa-zis haz de necaz – sentimente și răni adânci, lacrimile din întuneric, inimile care bat împreună. Corpul devine o minge ce se lovește de pământ și se întoarce, în timp ce iubirea e regăsită în cicatrici și în dureri care nu se vindecă nici măcar în fotografii. Ea, iubirea împărțită pe levels, merge înainte automat, bazându-se pe un cod și pe imaginile de pe facebook unde toată lumea e fericită. Mai târziu, fericirea devine interzisă când e reală, devine periculoasă precum un animal sălbatic și atât de pură și de fermecătoare încât un tu, un el sau o ea devine una dintre atâtea chestii care se puteau întâmpla, una dintre atâtea chestii care o puteau opri. Ca atunci când la semafor, ne uităm în toate direcțiile și ne prefacem că avem de ales și cotidianul se transformă într-o buclă din care, desprinzându-ne, cădem în frumusețe la lumina smart tv-ului – chiar dacă toate clipele acestea de strălucire se termină la un moment dat. Și atunci ne dăm seama că viețile noastre sunt proiectate în lista de chat și că fiecare level al iubirii lasă câte o rană, pe cât de invizibilă, pe atât de dureroasă.
Îmi vorbești despre putere fără să-mi vorbești despre putere,
Vorbești despre putere vorbind despre mine
Și asta mă face să plâng.
Uită-te la tine cum mă aperi în fața mea
În timp ce eu am proiectat deja
Zeci de feluri în care mă puteai abandona
Dar mă ții cu mâna ta lungă și-mi imaginez cum
se înfășoară de mai multe ori.
Un cocon protector din care
Văd cum învârți un zippo și sper
Că pentru mine vrei să arunci totul în aer.
Când ți-e greu să-i spui ceva și totuși o faci, când știi că frumusețea voastră e mai frumoasă decât frumusețea fiecăruia, când te face să plângi, când te simți ca într-un cocon în brațele lui, când îți vopsește părul, când știi că e despre voi, nu despre fiecare în parte, atunci și aici e dragoste. Iar odată cu imaginile acestea atât de pline de gingășie intră în tablou sau iese din rucsac dragostea din ultimul buzunar, se revarsă vindecarea, puterea, încrederea. Cristina Alexandrescu scrie despre deschidere și despre puterea de a fi tu însuți până la capăt, indiferent de amintirile pe care le purtăm în noi, de micile particule din ceea ce am fost cândva sau de poveștile noastre care ne reprezintă până la final. Și se încăpățânează să arate cum un om îți poate deveni o întreagă casă, cum poți simți/găsi un safe place în cineva.
Uite, dacă o femeie crescută din violență cere sa o iei în brațe, nu trebuie să pui întrebări, e nevoie de brațe puternice care să țină piesele împreună.
Când iubirea te duce cât mai departe de tot ceea ce cunoști, dar mai aproape de tine, atunci e iubire adevărată, căci ea descoperă, zvârcolește, naște, se luptă, se stinge și se aprinde ori de câte ori e nevoie. În volumul Cristinei Alexandrescu pulsează frica, nesiguranța, se tatonează și se simt bătăi de inimă și odată cu ele ne blocăm în spatele pozei de profil, ne înălțăm, trăim și murim, ne reamintim cât de puternică și de cuprinzătoare e poezia, cât de frumos putem iubi în pas cu ea.
P.S. Când crezi că trecutul te face să nu mai poți fi iubit/ă, cineva nu-ți va lua ghiozdanul din spate, ci te va ajuta să-l cari și te va duce cât mai departe de tot ce cunoști, dar cât mai aproape de tine.
*Serena Condurachi, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
