„Alecart intră in istoria literară” cu un roman necunoscut din 1865: Catastihul amorului și La gura sobei

„Alecart intră în istoria literară”: proiect-pilot realizat de „Alecart” în colaborare cu Digital Humanities Laboratory* (UAIC) ce-și propune aducerea în prim-plan, la sugestia Roxanei Patraș, a unor romane uitate/ mai puțin cunoscute, dar nu mai puțin atractive pentru tinerii cititori obișnuiți aici, pe alecart.ro, cu literatura contemporană. După Catastihul... vom reveni și cu alte romane la fel de incitante.

 

Într-adevăr, nu trebuia oare să admire cineva cât de mult ignoranța și iluziunea sunt două lucruri bune și neapărat trebuincioase la fericirea vieții?

Un roman care te copleșește din mai multe puncte de vedere. Pe de o parte, romanul acesta îți poate provoca senzația, atât la început, cât și în numeroasele pasaje fluviu despre amor, fericire ori înșelăciunile vieții, că ar fi o carte facilă, ușor digerabilă, fără prea mari promisiuni ori provocări la care să fie supus cititorul. Pe de altă parte însă, în toată complexitatea sa, Catastihul amorului și La gura sobei nu pretinde și nu cere nimic. Nu impune un ton grav, nu cere sobrietate și nici nu susține că ar pune în discuție probleme de a căror intensitate ori importanță ar depinde ceva. Ori cineva. Cu toate acestea, el înfățișează, în toate ipostazele sale, absurde, terifiante și atât de triste în comicul și superficialul lor, amorul. Nu iubirea (deși ea este prezentă și aici), ci amorul. Acea otravă necesară, acel viciu sentimental și întocmai acel lasă-mă ca să te las care leagă, unește, desparte și face să se ciocnească, brutal sau aproape imperceptibil, oamenii între ei ca și cum ei, toți oamenii lumii (ori toți oamenii Bucureștiului de secol al XIX-lea) ar fi captivi într-o cușcă mult prea strâmtă de șoareci. În tot patetismul și în toată afectarea lor, aceste personaje se mutilează singure, se rănesc singure, iubesc, urăsc și trădează cu nonșalanța și snobismul de arunca la gunoi o haină doar o singură dată purtată, spunând te iubesc oricui și oriunde, ca și cum ar spune acum mă voi duce să beau un pahar cu apă. Și încă unul. Și încă unul. Și tot așa la infinit.

Tensiunea, dezordinea, curiozitatea, toate cresc în intensitate treptat. De altfel, incipitul anunță indirect faptul că romanul de față nu va fi unul convențional.

La începutul cărții, toate gândurile și stările care domină ființa umană se află într-un dialog aprins, aproape incitant, contrazicându-se, atacându-se ori apărându-se cu înflăcărare. Citind aceste prime pagini, urmărești o confruntare a gândurilor, a ideilor și a ipostazelor noastre comune și realizezi cât de mult te regăsești, de fapt, în acest dialog atât de banal, de real și de repetitiv în viețile noastre, ale tuturor. Intervin lenea, voința, rațiunea, curajul, imaginația, doar omul în sine, subiectul și obiectul principal al discuției, părând a fi cu desăvârșire absent. Poate și mai fascinant decât atât, în această configurare a gândurilor și a stărilor noastre contradictorii, tema principală devine tocmai scrierea unui roman. Ori scrisul în genere. În tot acest timp, un nou personaj intră în încăpere. Vârtejul gândurilor se spulberă, iar din acest punct catastihul amorului începe a se țese.

Personajul misterios începe a-i prezenta scriitorului ce presupune și ce este Arta de a începe un roman. Astfel, în accepțiunea sa, ar exista mai multe tipuri de început: începutul în stilul baroc, cel în stilul histrionic, în stilul geografic, în stilul humoristic, dar și începutul într-un stil brusc, fantastic, sfâșietor ori allegro.  Toate aceste tipuri de început sunt însoțite de câte un exemplu ajutător, care să demonstreze așadar, puternicele diferențe de stil și de esență și care să susțină unicitatea fiecăruia. Până aici, modul de a le prezenta – repede, sumar, ca pe niște exemple teoretice, de o veridicitate și de o aplicabilitate incontestabile – mi s-a părut cel puțin hilar, comic, ca și cum (și, de fapt, tocmai despre asta era vorba) personajul-învățător ar fi dovada vie a  faptului că scrierea unui roman este un proces pur tehnic, cu reguli clare și precise și care poate fi cu ușurință predat. Cu toate acestea, după cum va fi menționat mai târziu, Nu se învață cum să ai talent.

În continuare, ceea este impresionant și incitant este tocmai faptul că expunerea aceasta teoretică va deveni, deopotrivă pentru scriitor și pentru cititor, un exercițiu provocator. În această direcție, o serie de începuturi de roman vor fi ilustrate, toate încadrându-se în registre, stiluri și genuri diferite. Punctul comun, firește, va rămâne unicul și irecuperabilul amor.

Această înlănțuire de începuturi amintește puternic de romanul lui Italo Calvino Dacă într-o noapte de iarnă un călător, unde o serie de incipituri de roman se amestecă în aceeași carte spre indignarea, consternarea și, mai apoi, fascinația unui Cititor și a unei Cititoare. Firul roșu care unește toate începuturile, adică genuina și nefabricata plăcere a lecturii în sine, plăcerea de a descoperi și de a (-ți) însuși la infinit noi ipostaze ori noi perspective, este înlocuit în Catastihul amorului de încercarea aproape asiduă de a găsi formula perfectă a scrisului. În romanul lui Italo Calvino te confrunți cu imaginea atotcuprinzătoare și generală a unui Cititor, în timp ce, în Catastihul amorului, te confrunți, în primă fază, cu imaginea scriitorului copleșit de propria misiune. Acest din urmă aspect nu este tratat direct în roman, însă el poate fi subînțeles și asumat tocmai din perspectiva succesiunii aproape haotice de începuturi, multe dintre ele comice, multe superficiale, care caută, sau care doar par a căuta, rețete potrivite. Revenind la Dacă într-o noapte de iarnă un călător, la fel ca în cazul romanului lui Calvino, începuturile de roman din Catastihul amorului evoluează, de cele mai multe ori, până aproape de, ori depășind ușor, momentul intrigă, devenind în sine nișe micro-romane ale căror semnificații nu mai necesită completări. De multe ori începutul însuși pare a fi suficient sieși.

Toate acestea sunt introduse în ceea ce scriitorul avea să numească carta amorului, adică într-un bun tractat al amorului din punctul de vedere al filosofiei sociale, al economiei politice și al relațiunilor noastre internaționale. Povești ori fragmente de cotidian se întrepătrund într-un dosar-anchetă al amorului cu scopul de a demonstra, justifica ori argumenta parcă tocmai lipsa aproape desăvârșită de conținut a relației care unește doi (sau mai mulți) oameni. Amorul este doar o miză. Uneori, nici măcar atât.

Este prezentat Calendarul Alexandrinei, o serie de 12 scrisori, în fiecare lună câte o epistolă adresată altuia, în interiorul cărora cocheta Alexandrina, fie cu un ton duios, rugător și plin de atașament, fie cu o voce care ordonă și care pretinde totul, cere amanților săi diverse favoruri, bunuri ori cadouri, adică dovezi incontestabile și clare ale marelui amor. În alt fragment, cinci scrisori, fiecare dintre ele păstrătoare și reprezentantă a unui deceniu, arată, în mod panoramic, evoluția unui om de la frageda și pasionala tinerețe, la preluarea rolului de june prim, la asumarea pragmatismului sec și artificial al vârstei mijlocii și până la vârsta cumpătării și a căutării liniștii în gesturile ori acțiunile tandre, mărunte. Majoritatea acestor reprezentări ale amorului și ale superficialului în care el era și este incorporat sunt redate într-o manieră puternic satirică/ironică, celula-cuplu fiind supusă celor mai absurde și comice situații.

Unul dintre personajele-exemplu, Stamache, dacă i-ar oferi o brățară mai frumoasă amantei, Dolorida ar fi capabilă să îl adore încă șase luni mai mult. Gândindu-se apoi la soție, Este adevărat că soția mea nu prea are trebuință de bijuterii. O femeie cum trebuie cată să strălucească prin simplitate.

Ceea ce constituie însă cel mai marcant element al primei părți, Catastihul amorului, element care reprezintă și un liant, o punte de legătură fermă, așadar o trecere către cea de a doua parte a cărții, La gura sobei, este întocmai interviul realizat de scriitor la începutul tratatului său.

Rând pe rând, oameni simpli ori cu preocupări înalte, întâlniți întâmplător pe stradă, sunt chestionați cu privire la utilitatea, la semnificațiile ori la folosul amorului în lume. Pentru medic, amorul este o afecțiune cerebro-inflamatorie, cu un puternic impact, în aceeași măsură, asupra sistemului nervos și tuturor simțurilor umane. Pentru poet (ori pentru pseudo-poet, acea tipologie a poetului ilustrată și de Maiorescu, pentru care forma, în cazul de față, rima hazlie, este mai importantă decât conținutul), amorul este rima masculină pentru bujor, zăvor ori pentru picior. Pentru avocat, amorul este pretextul celor mai bune procese de despărțire. Iar lista poate continua cu un lung șir de alte semnificații ce nu fac nimic altceva decât a materializa până la risipire totală iubirea. Amorul este un element de o utilitate aproape exclusiv practică, el putând fi disecat, analizat, interogat și, cel mai trist, reutilizat de fiecare dată când omul are vaga (și falsa) impresie că are nevoie de el.

La gura sobei este, de fapt, acea continuare firească a Catastihului amorului, acea formă concretă și aproape clară a romanului atât mult de visat de către scriitorul anonim și nevăzut al primei părți.

Locul dimprejurul sobei este spațiul intrării în poveste, acel loc tainic și ferit de lume în care George, scepticul și decepționatul în amor prin definiție, îi povestește amicului său, Alexandru, proaspăt prizonier al amorului meschin, propriile experiențe de iubire. Rând pe rând, Maria, Elena, Paulina, Felicia și George – de fiecare dată el – intră într-un joc hazardat al unui amor închipuit, prea puțin simțit și de multe ori neîmpărtășit, într-o căutare aproape obsedantă și permanentă a fericirii iluzorii, care să umple golul atât de adânc săpat în sufletele lor. George din amintire este personajul care interiorizează adânc toate evenimentele mai mult sau mai puțin marcante din viața sa, pentru el, atât iubitele sale, cât și (dar mai ales) propriul eu, constituind un permanent și incitant studiu de caz cu privire la viață și la sensurile ei, la fericire ori la iubire. Unde începe fericirea și unde se termină iubirea? Ca într-un bal mascat haotic și amețitor al junilor primi și al cochetelor, al replicilor pline de curtoazie, al gesturilor galante ori al acțiunilor care, dorindu-se a fi pline de tragism sunt doar pline de patetism, George se aruncă dintr-o iubire în alta, din interiorul unei povești ce ar fi părut fără sfârșit, în  interiorul alteia, mereu cu aceeași neîncredere totală și irecuperabilă în romantism. În toată încercarea sa continuă, George nu reușește să evadeze din captivitate și atunci, ca într-o prăpastie fără sfârșit, se adâncește în ceea ce el a încercat să nu devină niciodată – amorezatul ultim. Frivolitatea, superficialitatea și facilul plutesc aievea, dacă ai vrea junețe, amor, frumusețe, toate acestea sunt ale tale, exacerbându-se și căpătând accente tot mai burlești odată cu apropierea de finalul cărții.

Guță, personajul liant dintre spațiul povestirii, al amintirii, și spațiul realității imediate, este și personajul care realizează în final portretul protagonistului, George. După mai mulți ani, George cel sceptic în iubire devine un îndrăgostit incurabil, care compune romanțe și versete de iubire muzei și partenerei sale. Într-o amplă scrisoare, Guță preia un calup de poezii semnate și le ilustrează, comentându-le, semantic și stilistic, întocmai cum ar face un critic literar. Bineînțeles că, la finalul unei întregi cărți dedicate actului scrierii în genere, prezența criticii trebuia să își găsească și ea, subtil, ca o notă de subsol, locul.

Ironie. Multă ironie. Categoric, un roman-satiră al unei societăți speculante pentru care amorul este deposedat și dezarticulat de sentiment. Atunci când nu mai poți salva nimic, începi să faci haz de necaz. Și, cu toate acestea, esența acestui roman în două părți, Catastihul amorului și La gura sobei, nu se rezumă doar la atât. Un roman despre facerea unui roman, în interiorul căruia scrisoarea, jurnalul, poemul ori povestirea conviețuiesc aidoma stărilor și gândurilor noastre, aidoma lenei, rațiunii, voinței și imaginației, un roman în interiorul căruia, printre numeroasele personaje-tip, voit inconsistente și vaporoase, se strecoară și personaje care, prinse în acest joc al vicleniei lumii, suferă, plâng și iubesc autentic. Un roman al căutărilor. Atât la nivelul formei, cât și la nivelul semnificațiilor. Un roman-vertij.

(Viviana Gheorghian, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

*Digital Humanities Laboratory (UAIC) este un grup de cercetare din cadrul Institutului de Cercetări Interdisciplinare al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Coordonat de Roxana Patraș, DHL (UAIC) are ca obiective crearea unei comunități de DH și popularizarea abordărilor specifice prin ateliere, seminare și module de inițiere. Membrii DHL (UAIC) colaborează cu universități europene prestigioase și participă în proiecte internaționale de anvergură precum: Distant Reading for European Literary History (https://www.distant-reading.net); Romans des haidouks en Roumanie dans le long XIXe siecle: edition numerique et analyse assistee par ordinateur – HAI-RO (https://proiectulbrancusihairo.wordpress.com); Parthenos: Pooling Activities, Resources and Tools for Heritage E-research Networking, Optimization and Synergies ; SHAPE-ID ș.a.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.