Câte fețe are moartea? (impresii pe marginea spectacolului Răzvrătiții)

Despre chipurile nevăzute ale aceleiași povești, despre un trecut pe care nu îl știai așa, despre pierdere și despre dezbinare ne vorbește al treilea episod din Trilogia 1918, Răzvrătiții. Întreaga trilogie își propune, de fapt, să regândească varianta oficială a istoriei, să reconstruiască diverse perspective asupra unei perioade atinse de zbucium, deznădejde, dar, deopotrivă, marcată de curaj, determinare sau frică, multă frică. Am ajuns la teatru zgribuliți de frig, eu și colegii mei, urmând ca la finalul spectacolului – însuflețiți de un sentiment subtil de încrâncenare față de ușurința cu care întâmplările se pot pierde sau prezenta diferit – să regretăm că nu participasem și la primele două momente ale trilogiei care avuseseră în centru și alte aspecte, la fel de puțin cunoscute, legate direct sau subtil de anul 1918.

Alex Călin, Katia Pascariu, Andrei Șerban au devenit personaje-națiuni, care au adus în fața publicului trei perspective care se suprapun într-o prea mică măsură, dar care, despărțindu-se de la un punct încolo, construiesc aceeași poveste – una supraetajată, obiectivizată pentru public prin întrepătrunderea perspectivelor subiective. Am fost atenționați încă de la început că (parafrazez ideea lansată către public) ceea ce veți vedea nu apare în niciun manual de istorie. Odată setată direcția spre care ne îndreptam, pot spune că mi-a fost greu să nu fiu captivată de concept, de percutanța replicilor și de intensitatea sentimentelor provocate prin minimale instrumente teatrale. Spectacolul se deschide, ironic sau nu, cu o descriere transfigurată a firii umane, atunci când nevoia de a avea un minim de bunăstare se ciocnește de inflexibilitatea elementelor ordonatoare care se situează deasupra tuturor, poate chiar mai sus de Dumnezeu. Prima parte a prezentat câteva aspecte despre Republica Diamantului Negru și cele patru luni în care aceasta a existat într-o tonalitate de mit și legendă, fără a eluda însă realitatea socială a momentului. Nici despre manifestările de la Hotin nu știam până acum, despre un adevăr care e atât de departe de noi cu atât mai puțin. Îmi răsună în cap glasurile actorilor STOP!, LUMINĂ! de parcă viața în sine ar fi putut fi așezată între cele două coordonate: amorțeală și lumină. Ciudat e că după „Stop” în mintea fiecăruia, probabil, se continua firul istoriei spuse altfel: nu vedeai sângele scurgându-se din răni, suferința, neputința, moartea, dar le puteai simți; nu vedeai imaginea de ansamblu a  pieței pline de oameni, dar simțeai agitația în juru-ți; nu cunoșteai mărimea maselor de oameni împiedicându-se și împingându-se unii în alții, dar rămâneai marcat de teroarea de pe un singur chip care devine al tuturor.

Cine se face vinovat când fiecare gură zice un alt adevăr? Poate nu suntem atât de curați pe cât am crede, poate că am asuprit la rândul nostru, sătui de tot ce nu putem obține. Dacă partea a două a spectacolului ce surprinde maniera în care sătenii din zona Hotinului fuseseră tratați de soldații armatei române, de ruși sau de ucraineni stârnește revoltă și dezamăgire, cea de-a treia se îndreaptă spre omul care își striga neajunsurile bătând neîntrerupt în oalele care nu se umpleau niciodată, om care devenea partea dintr-un strigăt general și care murea în ritmul impus de gloanțe. Decupajele expuse pot fi văzute și ca piese de puzzle rătăcite în meandrele timpului, care în final, din păcate, întregesc peisajul pierderii și al dezumanizării. Mama care se târăște pentru a ajunge acasă la copii, urmărită obsesiv de amenințările soldatului, dar care, în același timp, se lovește de un sentiment pur uman de neputință când nu îl poate salva pe cel de lângă ea. Mama care își vede fiul străpuns de glonț, căci îndrăznise să iasă din rând. Sora care își trage fratele soldat de cealaltă parte, care îl cheamă acasă. Toți aceștia și mulți, mulți alții (între 5000 și 15000, dar cine ne poate spune exact?) s-au pierdut într-un și pentru un vis.

Am plecat cu un gust dulce-amărui de la teatru după ce s-a strigat pentru ultima oară LUMINĂ, căci doar ea mai rămăsese după ce ne-am oprit de atâtea ori din respirat. Răzvrătiții te pune pe gânduri, realmente repune anul 1918 într-o altă lumină pe care nu o vor putea reproduce nici manifestațiile, nici serbările sau cântecele din zilele următoare. Cred că Centenarul merita mai multe spectacole de acest fel. Trecutul merită să fie spus, cunoscut, readus în lumina conștiinței cu toate luminile și umbrele lui, iar 1918 a însemnat mai mult decât Hora Unirii și România dodoloață.

 

Text: Mihaela Michailov
Cu: Alex Călin, Katia Pascariu, Andrei Șerban
Cu participarea: Mihai Burcea, Veronica Lazăr
Scenografia: Mișa Dumitriu și Alex Horghidan
Coregrafia: Paul Dunca
Regia: David Schwartz
„Proiect finanțat de Ministerul Culturii și Identității Naționale“

 

Credit foto: Nicu Lazur

(*Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.