Cine auzise vocea sultanului tremurând de emoție precum flacăra opaițului, cine ascultase foșnetul rochiei ei în timp ce dansa nu-și putea dori altceva decât să-și schimbe viața pentru totdeauna.
E una dintre nopțile anului 1909. Un tren, plecat din Constantinopol (devenit între timp Istanbul), oprește în Salonic, orașul care sărbătorește de două zile detronarea sultanului. În el se află Abdul Hamid al II-lea – sultanul exilat, sultanul ale cărui nopți sunt populate de năluci și ale cărui mâini sunt pătate de sânge. Supranumit Sultanul Roșu. Prin pumnalul lui trecuseră mii și mii de victime, așa se scria, și creștini, și musulmani. E cel care, mai bine de treizeci de ani, fusese umbra lui Dumnezeu pe pământ. Acum, doar un bătrân. Ostatic într-un oraș unde pe străzi răsună turca, greaca, ladino, armeana, franceza, bulgara – un oraș cosmopolit. În vila Allantini, cea care dezlănțuie fantezia localnicilor despre o viață ca-n povești, cu gardurile ei înalte, bine păzite, învăluind totul în mister. Acolo unde, pentru câteva nopți, vocea încărcată de melancolie a sultanului blestemat îi spune unei copile crâmpeie dintr-o poveste despre spectacolul cu infinite fețe al puterii, despre pumnale și sânge, despre plăcerea de a sculpta mahonul, despre trădări, despre pasiunea lui pentru fotografie, telescoape și romanele polițiste. Ea dansează, făcând ca în arșița nopților de vară un băiat din cartierele sărace ale Salonicului, fiul grădinarului, să întrezărească fantasma altei lumi – nu cea a Coranului, ci a puterii pe care ți-o dă banul – și să se îndrăgostească. Pentru o viață. Care va însemna de atunci o necontenită încercare de a se apropia de copila lui Alperen Bey, de copila dönmeh, și de a păși pe teritoriul unei alte realități. Care va însemna de atunci o necontenită încercare de a se elibera de ea. Sunt câteva nopți urmate, peste mult, prea mult timp, de o altă noapte. În care un bătrân ascultă o nouă poveste. Cea în care i-a fost transformată viața, romanul pe care tânărul Orestis l-a scris. La cererea lui Eugène Girdot, cel ce a fost un timp Lefteris Zevgos, cel ce a fost fiul grădinarului îndrăgostit de o poveste și de o copilă, cel ce a visat să devină stăpânul propriei vieți și să uite de grija banilor. Un tânăr dispărut de mult sub lama ascuțită a unei trădări. Dar care a refuzat să moară în ciuda tuturor stăruințelor de a-l reduce la tăcere.
Între cele câteva nopți petrecute în vila de pe bulevardul Exohes de la începutul secolului și cea pogorâtă șaptezeci de ani mai târziu pe același bulevard (astăzi Vasilissis Olgas) se desfășoară aproape un secol de istorie – de atrocități, de transformări, de utopii înecate în sânge, de prigoniri și pogromuri. Se trăiește o viață de om și se schimbă definitiv o lume.
Vedeți, adevărul din roman e cel care rămâne, cel care-și păstrează valoarea! // Dar ce se întâmplă când îmi înghite propria viață, cea reală? // Nu există viață reală, domnule Eugène, există doar viața dumneavoastră, felul în care vă amintiți întâmplările pe care le-ați trăit atunci.
Eugène Girdot, bătrânul orb și cinic, comentează manuscrisul pe care tânărul Orestis i-l citește. Dialogurile dintre ei, redate în cele șapte interludii, în cele șapte reveniri în prezent (și în realitatea care se dovedește a nu fi întru totul identică poveștii) devin o adevărată punere în abis, o completare și o ajustare a golurilor, dar mai ales o poetică a raportului dintre viață și poveste, dintre întâmplarea trăită și cea istorisită, dintre ceea ce înseamnă o existență și ceea ce presupune punerea ei în cuvânt. Totul se joacă aici pe linia subțire dintre distanțarea – atât a celui care a scris, cât și a celui care a trăit – de ceea ce e adevărul vieții și fascinația pe care fiecare dintre cei doi o simte – în feluri diferite – față de capacitatea cuvântului de a crea o altă lume. Care e și nu e aceeași cu cea a lui Eugène Girdot sau a lui Lefteris Zevgos. Pentru că există ceea ce trăim, ceea ce memoria noastră păstrează din ce ni s-a întâmplat, ceea ce alegem să spunem și ceea ce înțelege și păstrează celălalt, transpunând apoi totul într-o narațiune. Care are propriile legi și adevăruri. Care este a noastră, dar a devenit într-o anumită măsură și a celui ce o scrie.
Pune clepsidra, tinere, să măsoare timpul pe care ți-l cumpăr!
O poveste nu poate cuprinde totul. O poveste e mai puternică uneori decât adevărul. Acum însă vă cer să-mi spuneți adevărul. / Ce să faci cu el, de vreme ce ești scriitor și ticluiești singur câte adevăruri dorești? Există, așadar, întâmplările omului și interioritatea scriitorului care modelează personajul. Când cartea va fi publicată, cititorii vor afla despre acel Lefteris – doar pe el îl vor cunoaște. Îmi pare rău, așa se-ntâmplă întotdeauna… Lefteris Zevgos a decis la un moment dat, împins de soartă, să devină Eugène Girdot, iar acesta devine în paginile manuscrisului lui Orestis un Girdot livresc. E un joc de subiectivități. Deopotrivă autentice și trucate. Deopotrivă seducătoare și mincinoase. Povestea vieții lui Girdot – care va ajunge în acea noapte la el – nu este întru totul povestea sa, ci povestea reflexiei lui. Povestea unui bărbat ce a crezut că poate fi un nou Conte de Monte Cristo. O poveste în care se regăsesc și alte crâmpeie din marea literatură de secol XIX, desfășurată în realitatea celui mai delirant și mai însetat de sânge veac din istoria umanității. Așa cum povestea pe care o spunea bătrânul sultan în vila Allantini unei fetițe aproape plictisite e alta decât viața adevărată a sultanului Abdul Hamid al II-lea. Iar șoapta ce ajunge la ea are ecouri diferite de cele care răsună în sufletul micului Lefteris. În cazul lui, povestea auzită în cele câteva nopți îi determină viața. Tot ceea ce va trăi se va zămisli și se va oglindi într-o anumită măsură în istorisirea auzită atunci – în povestea despre frică și hotărâre, despre supraviețuire, despre trădare și răzbunare. Căci Girdot omul și Girdot personajul vor fi mereu urmăriți de fantome – oricât ar încerca să le alunge. Sultanul, Alperen Bey, Mirza, vila în care a locuit copila de odinioară și în care se va întoarce peste ani, pianul la care ea a cântat când viața lui s-a frânt, toți și toate sunt realități ce trasează sinuos contururile unei vieți. Fiindcă odată, demult, un băiat ce colinda bulevardele Salonicului vânzând ziare a ascultat o poveste privind chipul unei zâne din altă lume.
Și cum poți citi soarta, așa cum spui, dacă-i scrisă într-o limbă necunoscută? // N-o citești niciodată, Lefteris, n-ai cum. Pleci capul și o accepți.
Dincolo de această poetică deloc ostentativă sau forțată, cele șapte intermezzo-uri numite stasimon sunt un contrapunct la povestea propriu-zisă a lui Lefteris Zevgos/Eugène Girdot. Ele accentuează marea temă a romanului lui Isidoros Zourgos: destinul. Cel individual și cel colectiv. Nu e încrâncenata, terifianta, înălțătoarea și cathartica încleștare dintre om și destin din tragedia antică, ci e lupta dintre un om care nu vrea să rămână toată viața fiul grădinarului și viață, dintre un îndrăgostit și lumea care nu acceptă o iubire pe care o consideră interzisă, dintre un tânăr ce crede în sine și în ceilalți și realitatea care se rostogolește asupra lui, luându-i totul, obligându-l să aleagă supraviețuirea, să devină un altul. E lupta cu destinul care, în secolul al XX-lea, a luat forma unei istorii nemiloase, atroce, oarbe.
În încleștarea aceasta un bărbat e purtat din cocioaba în care s-a născut într-un șopron de lângă vila lui Alperen Bey pe care îl va împărți un timp cu vizitiul acestuia, în stepa rusească în plin război între Albi și Roșii, la Paris, în Pireu și prin Atena, în casa unei văduve dintr-un sat uitat din munți, în Marsilia, la Anvers și din nou în Salonic. În încleștarea aceasta roata istoriei se învârte necontenit și absurd, nimic nu durează – nici iubirile, nici averile. Salonicul e acum al Greciei, Venizelos își poartă țara spre întâlnirea cu gloria și apoi cu dezastrul, soarta grecilor musulmani se joacă la ruleta istoriei și a ambiției celor puternici, Primul Război Mondial se dovedește o sărbătoare sălbatică a rasei, care-l scoate dinlăuntrul nostru pe strămoșul din pădure, în august 1917 Salonicul e transformat într-o uriașă ruină de marele incendiu: Trăim niște vremuri, Lefteris, în care legea universală e focul. […] Unde sunt sfinții noștri și ai voștri? Mă tem că iau prânzul cu generalul Sarrail. În încleștarea aceasta un creștin e trimis pe front și o tânără dönmeh e bătută cu sălbăticie de tatăl ei, în care se trezește satrapul ascuns în orice bărbat musulman a cărui onoare e în primejdie. La sfârșitul războiului soldații greci se înrolează din nou și mor în războiul civil al altei țări, campania din Ucraina se dovedește o enormă groapă comună, iar Lefteris se confruntă cu umbra nebuniei, rătăcind ca dezertor prin imensitatea albă a stepei rusești, salvat alături de un alt soldat francez de nebuna sfântă, de baba Iordanka, bătrâna din satul aproape părăsit, cu mințile rătăcite și cinci băieți plecați pe front, doi de partea țarului și trei de cea a bolșevicilor. Urmează anii în care Europa își trage sufletul, iar Lefteris devine Girdot, înțelegând că ambiția și cinismul înseamnă supraviețuire. Lumea întreagă e o stepă. Ca să-ți scapi pielea, trebuie să te faci lup. Neuitând însă niciun moment de ce și cine s-a pus între el și visul născut odată, în alt timp, pe când trăgea cu urechea la povestea unui sultan și se lega definitiv de o făptură dintr-o lume diferită de a lui: fata lui Alperen Bey. Acum e un bărbat ce vrea să afle ce fel de oameni sunt cei care izbutesc în viață. Mânat de imperativul acestui „vreau” devine un alt om și viața i se schimbă continuu. A lui și a orașului în care se reîntoarce, într-o casă din cartierul în care altădată doar visa să ajungă. În Exohes, chiar lângă vila lui Alperen Bey, părăsită de mult. Descoperim, câțiva ani mai târziu, un oraș și o Europă în care crucea nazistă se înalță din ce în ce mai amenințătoare, în care evreii sunt obligați să poarte steaua galbenă și așteaptă să fie urcați în vagoane de vite, în care o musulmană dönmeh căsătorită cu un grec din Constantinopol, devenită creștină și având cetățenie turcă, întoarsă (pe urma unui vis) în Salonic e considerată de naziști evreică, deși au trecut mai bine de trei sute de ani de când strămoșii ei au încetat a se mai considera așa: O astfel de pată nu se șterge niciodată. Un oraș peste care trec ani și în care istoria sapă răni adânci. La fel ca în întreaga Europă.
Am făcut un jurământ atunci, în tinerețe. Știi, lucruri din copilărie, adică profunde și de neșters. I-am promis lui Abdul-Hamid c-o să te protejez mereu. Nopțile poate c-au devenit mai dure și mai periculoase, ma chérie, dar sunt întotdeauna magice.
Prin această istorie ne plimbă viața lui Eugène Girdot scrisă de tânărul Orestis. De ea se lovește viața „adevărată” a lui Lefteris Zevgos devenit Eugène Girdot înainte de a deveni personajul Girdot. E o istorie plină de atrocități, hrănită cu sânge și crime, cu trădări și vremuri de restriște, în care granițele se modifică și oamenii sunt la cheremul întâmplării, în care se destramă imperii și se nasc țări. E un timp în care se surpă averi și se fac peste noapte altele, în care totul atârnă uneori de un fir de păr, în care sunt puține momente de răgaz și de bunăstare. Cel puțin în orașul în care, în câteva nopți de la începutul unui secol sângeros, un sultan sângeros își povestea viața și doi copii și-o legau definitiv pe a lor una de alta. Căci Câteva nopți și încă una e și cartea unei miraculoase iubiri. A unei iubiri interzise, a unei iubiri răbdătoare, a unei iubiri pline de răni, trăite între vis, ambiție și așteptare, o iubire care nu anulează alte iubiri – mai mult sau mai puțin trecătoare. O iubire care crește dintr-o poveste și apoi dintr-o rană – ca o perlă a cărei valoare e dată de suferința unui organism viu transformată în frumusețe. Mirza e perla din sufletul lui Lefteris și perla din sufletul lui Girdot. E femeia pentru – și în pofida și apoi din nou pentru care Eugène trăiește. O iubire pe care Orestis preferă să o lase să-și scrie sfârșitul în mintea și în sufletul fiecăruia, încheind povestea cu un bărbat ce mângâie o ușă înainte ca aceasta să se deschidă, ținând în mâini un buchet de zambile. Ca și cum ar încerca să mângâie trecutul. Ca și cum ar încerca să îmblânzească viitorul. Își întinse mâna și, înainte să apese soneria, mângâie ușa, crăpăturile din ea, vopseaua scorojită, toate urmele brăzdate de ghearele timpului. E o iubire care, pentru Eugène Girdot, continuă să se scrie. Doar un pic diferit. Ca în viață. O iubire care, la rândul ei, se oglindește într-o alta – cea despre care îi vorbește în scrisorile ei Mirza lui Lefteris, povestea reală de dragoste dintre tânăra evreică Aline Fernandez-Diaz și creștinul Spyros Aliberti.
Deopotrivă puternic și impregnat de o anumită melancolie, frescă a unui secol și imagine a unui destin, unind firele unei istorii covârșitoare, ample, cu cele ale unui oraș și ale transformării lui, păstrând forța de seducție a povestirilor orientale și tonalitatea grea a tragediei, volutele romanelor de aventuri și reflexivitatea celor moderne, Câteva nopți și încă una (în traducea minunată a Anei-Maria Lucescu) dezvăluie o parte din realitatea brutală a secolului trecut și ne lasă să ne imaginăm că rănile pot fi vindecate prin mici cioburi de miracol cotidian, că ambițiile se domolesc și totul se poate ierta atunci când ocrotești în tine dragostea pentru cineva.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
