Noaptea e martorul tăcut al tuturor poveștilor. În fiecare noapte, cineva ascultă, iubește, visează sau pierde. Pentru Lefteris, fiul unui grădinar sărac din Salonic – personajul din romanul lui Isidoros Zourgos, noaptea a fost timpul privilegiat și blestemat când a început totul. În grădina sultanului alungat de pe tron Abdul-Hamid al II-lea, în mirosul greu al trandafirilor și al fumului de țigară, printr-o uşă întredeschisă, copilul ascultă basmele spuse unei fetițe în rochie albă. Fiecare cuvânt purta spre el lumea pe care Lefteris nu o cunoscuse niciodată, dar pe care astfel, într-o anumită măsură, și-o însușește: săli de bal luminate, iubiri interzise, trădări, bogății, iluzii spulberate și decizii care schimbă destine… Totuși, mai presus decât poveștile auzite, pe Lefteris îl fascina Mirza, copila cu ochi mari și rochie albă.
Pentru Lefteris, sultanul nu însemna nici vis încântător, nici coșmar. Vis era numai copila aceea înveșmântată în alb, cu bucle englezești, copila care vorbea franțuzește și avea obrajii la fel de roșii precum păpușile rusești. Vis era vila lui Allatini, față de care celelalte case din lume păreau niște cocioabe. Vis însemnau tavanele înalte cu picturi, soba din porțelan, ceasul cu cuc din lemn sculptat, ce cânta la fiece oră, covoarele scumpe, ce-ți acopereau degetele cu firele lor mătăsoase, ca niște valuri. Vis însemnau bogăția și Mirza. Vis era vara aceea a anului 1909.
Și atunci Lefteris a înțeles că viața lui nu se va măsura în zile, ci în nopți.
Anii au trecut și nopțile, firesc, s-au schimbat. Nu și lumea în care tânărul Lefteris trăiește. În ziua de 19 mai 1918, dragostea dintre cei doi tineri – tainică, niciodată altceva decât o promisiune – a fost descoperită. O trădare, la fel ca în poveștile de demult ale sultanului. E ziua în care pianul Mirzei a cântat o ultimă melodie, iar Alperen Bey, tatăl acesteia, l-a trimis pe Lefteris pe frontul de Est. Departe de Salonic, departe de fiica al cărei viitor nu putea avea nimic de a face cu cel al unui grec sărac, ci trebuia legat de un bărbat musulman, asemenea lui. Primul Război Mondial i-a smuls lui Lefteris inocența și identitatea, aruncându-l în tranșeele pline de sânge şi transformându-l în Eugéne Girdot. Un bărbat cinic, un supraviețuitor.
În Ucraina, în timpul unui război ce nu avea nimic de-a face cu el și cu ai lui, dar în care alege să lupte fiindcă nu are la ce și la cine se întoarce, cu sufletul pârjolit de îndoială, nopțile au fost poate cele mai grele. Dezertor, Lefteris s-a trezit prins între haosul revoluției bolșevice și foametea care pârjolea satele. Se ascundea prin hambare părăsite, prin vagoane de tren ruginite, fără să știe dacă dimineața va aduce salvarea sau moartea. În acea Ucraină sfâșiată, unde oamenii nu mai știau cui să fie loiali, apoi în stepa fără sfârșit, în viforul nemilos, Lefteris și-a pierdut pentru o vreme numele și identitatea. A învățat să trăiască doar din instinct, să se ascundă, să mintă, să se piardă în mulțime. Pentru el, fiecare noapte era o luptă pentru supraviețuire, iar pentru Europa, acelea erau nopțile unei lumi care se prăbușea și lăsa locul alteia.
Mai târziu, au venit nopțile Parisului, unde, sub aripa lui Basil Zaharoff, Lefteris devenit Eugéne pășește într-o lume a luxului și a pericolului. În nopțile târzii, se ascunde printre umbrele conacului, ascultând șoaptele care purtau secrete despre afaceri cu arme și intrigi care decideau soarta Europei. Unele nopți erau pentru întâlniri secrete în birouri luminate doar de candelabre, unde negocierile de mii de franci și contractele ilegale se încheiau fără scrupule, iar Eugéne trebuia să fie martor tăcut și atent, pentru că orice pas greșit putea fi fatal. Alte nopți și le petrecea singur, cu scrisori pentru Mirza în mâini, retrăind amintiri din Salonic, resimțind freamătul trandafirilor şi invocând făptura copilei înveșmântate în alb.
Portul din Sevastopol fu noua maternitate unde, ca prin minune, se născuse a doua oară. Grecul voinic de statură deveni Eugéne Girdot.
În nopțile Anversului, Eugéne se mișcă printre docurile luminate slab, gestionând comerțul cu diamante și evitând umbrele care-l supravegheau. Fiecare negociere e o încercare de supraviețuire, iar scrisorile primite ca printr-o minune de la Mirza de acum, cea din prezent, pe care nu reușește însă să o întâlnească, îi amintesc mereu de iubirea pierdută. În acele nopți, Eugéne învață că bogăția și puterea nu pot înlocui dorul de acasă și legătura cu lumea pe care o iubise și care, oricât ar fi dorit să o facă să dispară, se dovedește mai puternică.
Destinul are însă propria voință. În Salonic, odată cu al Doilea Război Mondial, nopțile l-au adus din nou față în față cu Mirza. Orașul e pustiit, dar vila copilăriei tinerei încă stă în picioare. Eugéne a redevenit Lefteris: nu un bărbat dedicat afacerilor, ci acel copil inocent, omul care acum o ascunde de naziști (căci pentru germani, familia Mirzei e o familie de evrei, deși de mai multe generații devenise musulmană). E bărbatul care a înțeles că nopțile acestea sunt adevărata bogăție a vieții. Nopți de teamă și nopți de extaz, nopți furate, nopți despre care amândoi știu că nu vor putea să dureze. Fiecare moment petrecut împreună, fiecare pas în grădină printre trandafiri reprezintă o luptă cu ceea ce e permis, amintindu-le că trăiesc o iubire care refuza să dispară.
După război, Mirza s-a reîntors la Constantinopol, iar Lefteris a rămas cu amintirea nopților care i-au definit existența. Vila lui a fost plină de râsete pentru un timp, alături de Rivka, copila de origine evreiască care i-a fost dată în grijă, dar adevărata lui viață se măsura în continuare în nopțile de altădată: în cele în care asculta povești, privea o fereastră întredeschisă, simțea spinii trandafirilor ce-i împungeau palmele și trăia visul unui copil sărac care dorea să fie mai mult decât era.
În același cartier al Salonicului, la distanță de mai bine de şase decenii, departe de ororile războaielor, un bărbat bătrân, Eugéne Girdot, stă în fața tânărului Orestis, ascultând aceleași povești pe care, odinioară, le trăise în realitate. Fiecare cuvânt al lui Orestis, cel căruia îi ceruse să transforme într-o carte tot ceea ce a trăit (căci doar ceea ce e consemnat și devine poveste dăinuie), îi aduce aminte de grădina copilăriei, de Mirza și de nopțile de altădată. Treptat, Orestis, tânărul scriitor, a început să semene cu fiul pe care Eugéne nu l-a avut niciodată, devenind cineva care îi înțelege și îi trăiește povestea mai profund decât oricine altcineva. Cineva cu care se luptă pentru „adevăr”, care îl transformă din persoană în personaj, care îi „fură” identitatea și face din ea o proiecție ce se supune altor legi decât cele ale realului. Cineva de care se apropie, cineva de care depinde, cineva care dă coerență vieții lui, o așază într-o matcă, jucându-se cu adevărul, obligându-l să se privească altfel, din afară.
Uneori își dorea să se simtă ca un dirijor care armonizează toate instrumentele vieții sale – de percuție și cu coarde: bani, prietenii, iubiri, o singurătate respectabilă, ceasuri de sudoare petrecute în bordeluri. O dorea pe Mirza să fie mezzosoprana operei sale, timbrul de mijloc al destinului său liric. […] în melodrama vieții sale, începuse să întrezărească, în depărtare, ultima reprezentație.
Privind în urmă, Eugéne Girdot a înțeles că viața nu se măsoară în bogăție, în putere sau în succes. Toate acestea vin și se pierd, nu au consistență, sunt rezultatul unor întâmplări norocoase sau nu.
Câteva nopți și încă una (în traducerea Anei-Maria Lucescu) e un roman dens, plin de suspans, în paginile căruia reînvie aproape un secol de istorie. În el sunt „nopți” cumplite, de orori și masacre, „nopți” în care se schimbă granițe, se fac revoluții, se moare, în care apartenența la o națiune sau la o comunitate religioasă te poate face victimă, în care ideologiile mutilează destine. Dar sunt și nopți în care adie încrederea în celălalt, prietenia, camaraderia, în care iubești și te simți iubit, în care înveți că nimic nu durează și, de aceea, fiecare clipă de liniște trebuie trăită deplin. În aceste „nopți”, Lefteris, devenit Girdot, a descoperit că ceea ce contează cu adevărat sunt oamenii pe care îi iubești, curajul de a-i proteja și fidelitatea față de un vis. A descoperit că iubirea, chiar atunci când nu poate fi trăită alături de celălalt, dă sens fiecărei alegeri și fiecărui moment trăit.
Povestea lui, povestea Mirzei, a Salonicului, a nopților și a zilelor în care au fost alături, s-au pierdut, au suferit sau s-a bucurat continuă şi astăzi. Câteva nopți – ca în poveștile arabe, care aduc mereu încă una… Amintindu-ne că viața noastră e trecătoare, că e nevoie mereu de cineva, precum Orestis, care să o transforme în poveste pentru a o face nemuritoare.
- Despre volumul Câteva nopți și încă una, de Isidoros Zourgos și despre alte romane ale autorilor invitați la Întâlnirile Alecart de la FILIT citește AICI.
*Emanuel Găină, elev în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași, debutează cu acest articol în Alecart
