Numai punctuația vieţii,
ascunzând-o cu mâna,
fiecare şi-o scrie singur. (Punctuația vieții)
Poezia Lidijei Dimkovska, autoare invitată la FILIT**, esențializează căutările multiplelor identități ale scriitorului exilat, ale celui care se simte precum un evreu rătăcitor, încercând să-și definească unicitatea, făcând față înstrăinării și dezrădăcinării. Emoțiile zguduitoare și contradictorii sunt concentrate, devin mai profunde, găsindu-și expresia în propria poveste trăită în scris și dându-i astfel un sens, o punctuație a destinului. Legături subtile se țes între poemele sale și Camera ascunsă, romanul care provoacă la meditație asupra condiției scriitorului, a relației dintre realitate și ficțiune, a evoluției sale prin intermediul scrisului. Povestea se construiește în jurul Lilei, personajul imaginat de vocea narativă, un avatar fără de care arhetipul creatorului nu ar putea trăi și relata experiențele atât frumoase, cât și înfricoșătoare prin care trece; este oglindirea sa în realitatea din roman, ipostaza ficțională datorită căreia povestitoarea cu viziune crește și simte că își întregește ființa.
Acum tot strigăm din spatele casei,
dar ecoul nostru se întoarce din lumea aceasta,
zburând peste morminte şi grămezi de bălegar
și ne aduce salutări de la noi înşine. (Ecou)
În poezia Ecou, Lidija Dimkovska explorează apropierea umană, reunind secvențe din propriile amintiri, luminate de bucuria de a fi în inima unei case a tuturor generațiilor, într-un lanț la capătul căruia ea este o verigă ruptă, ce caută în glasul sângelui chemarea originilor. În mod asemănător, personajele romanului Camera ascunsă își pansează reciproc rănile adânci și dureroase, construind acum împreună o nouă poveste, țesută din tradiția culturală a fiecăruia, din fâșii de viață precum ritualul matinal al cafelei, în care ei încearcă să intuiască misterul propriului viitor. Lila este o tânără scriitoare din Macedonia, ce primește o bursă în Viena, în cadrul unui proiect internațional. În apartament, ea locuiește cu Edlira, o fotografă din Albania și cu Joseph, un muzician din Pakistan. Lidija Dimkovska insistă pe relațiile interculturale, pentru a transmite că ceea ce ne unește este arta, indiferent de particularitățile etnice, rasiale, culturale. Chiar dacă la început cei trei nu sunt apropiați, dificultățile îi aduc împreună, îi fac mai puternici; Edlira se confruntă cu o boală pe care o ascunde, iar Viena devine pentru ea un spațiu în care a uitat de sănătatea sa precară și s-a concentrat doar pe clipele autentice. Ea trăiește iubirea alături de Joseph, iar Lila îi devine prietenă. Scriitoarea este confuză în privința schimbării bruște a atitudinii Edlirei, care râdea de Joseph atunci când plângea, iar fotografa îi atrage atenția asupra clipelor ce se scurg nemilos. Replica sa a fost uitată precum un gol care a lăsat în suflet o cicatrice încă deschisă.
O să țină minte viaţa ta,
pe care tu vrei s-o uiţi.
Când vor scârţâi scările
ea va şti că la ea urcă trecutul. (Moștenirea)
Vocea trecutului din poezie răsună mai limpede și pentru personajele romanului, într-o nouă viață, la care accesul este, paradoxal, facilitat de trecerea prin moartea pe care o implică statului imigrantului, un autoexilat care caută să-și redefinească rolul în lume.
Joseph povestește despre un prieten căruia i-a împrumutat o sumă de bani, niciodată returnată. Totuși, îl revede la Viena, iar muzicianul le roagă pe fete să-l însoțească, pentru a le avea martore. Se pomenesc în fața unui prieten fals, un om de la periferia societății, fără niciun reper, care acționează doar prin violență. Acesta o jignește pe Lila, cerându-i să-i citească poeziile sale. Rolul lui este de a o face pe tânără să se îndoiască de propriul talent, să se întrebe dacă se află în locul potrivit, dacă scrisul este cu adevărat vocația sa. Ni se oferă două imagini esențiale, cea a cruzimii lumii (falsul prieten) și cea a frumuseții ei (poeziile Lilei), care impresionează și ne pun în fața realității cu care suntem nevoiți să ne confruntăm. Dar literatura salvează chiar și în astfel de situații-limită. Lila scapă din apartament datorită poeziilor și îi așteaptă pe Edlira și Joseph să se întoarcă. Cei doi sunt agresați, iar Edlira ajunge într-o stare gravă. După investigațiile de la spital, se dovedește că hepatita de care suferă este într-un stadiu avansat, iar Lila și Joseph sunt cutremurați de ideea că fotografa va trebui să se reîntoarcă în Albania, pentru a avea parte de tratamentul necesar.
Iar acolo – mii de buburuze, mari, mijlocii şi mici,
au acoperit trotuarul,
iar de la fereastra de sus
un copil strigă la ele, cu voce-năbuşită:
„Zburaţi, fugiţi de aici!”.
Buburuzele, parcă zăpăcite,
nu ştiu că ironia e mereu
mai mare decât viaţa. (Dimineață siriană)
Deși adesea pare imposibil să zburăm dincolo de gratiile suferinței ce ne ține captivi, versurile Lidijei Dimkovska lasă speranța că regenerarea poate veni datorită literaturii și iubirii, transformând tumultul trăirilor copleșitoare în forma comunicării interumane și a confesiunii intime, creatoare.
Edlira mărturisește că iubirea i-a alinat durerea, iar timpul în Viena a însemnat și este o comoară pe care o va lua cu ea. Ce a fost a fost, eu cel puțin pot să spun că a fost cea mai frumoasă iubire a vieții mele, șase săptămâni ca șaizeci de ani de iubire.
Această clipă de intensă frământare interioară dă naștere prieteniei dintre Lila și Edlira. Albaneza o roagă să îi scrie despre viața ei, despre momentele prin care a trecut și să-i trimită scrisori în care să o facă să uite de greutatea bolii. Lila o salvează pe Edlira prin intermediul scrisului, ce îi alină durerea și, chiar dacă nu îi vindecă rănile fizice, îi liniștește sufletul și o mângâie datorită poveștilor despre conferințele la care a participat, despre țările în care a călătorit, despre România, locul unde și-a întâlnit soțul. Scrisorile devin astfel un jurnal al oglindirii numit jurnal A.-ficțional, pe care îl va lansa la finalul proiectului din Viena, unde și fotografiile pe care le-a făcut Edlira cu zaț de cafea (care prezic viitorul) vor aparține unei galerii personale, iar muzica lui Joseph va încălzi spațiul rece și trist din sala de conferințe, unde până și jurnaliștii își pierd glasul.
La vârsta de șase luni, m-am tăiat la degetul mare de la piciorul drept în inelul cu rubin al mamei mele (…) Ei bine, doctorii n-au extras chiar totul, pentru că a rămas în carne o bucățică mică, o urmă de rubin care, mulțumită legăturii încă necunoscute pe atunci dintre Dumnezeu și Lila, s-a transformat în cipul care sunt azi eu, camera ascunsă a Lilei.
Astfel, camera ascunsă capătă mai multe semnificații: „încăperea” devine personajul în personaj, care își explorează identitatea prin intermediul scrisului, crește datorită lui și renaște, fiindcă prin formele de artă ne putem reconstitui trecutul și dobândi o imagine asupra prezentului, a timpului pe care ni-l dedicăm nouă înșine pentru a ne descoperi. Relația dintre Dumnezeu și Lila crește pe parcursul cărții, iar personajul realizează că este esențială această legătură cu divinitatea.
Voi împlini 28 de ani peste trei ore. Aceasta este ultima eclipsă din viața mea. Poate că e ultima eclipsă și din viața mea, dar cel puțin eu am putut vedea ceea ce oamenii care au purtat ochelari de protecție n-au putut vedea; l-am văzut pe Dumnezeul Lilei făcând semne cu mâna din mijlocul lunii, dar în zadar, nimeni nu i-a răspuns, nimeni nu l-a remarcat.
La un moment dat, în timpul unei eclipse, chiar de ziua ei, în momentul în care luna pare că mănâncă soarele, formând un întreg perfect, între cei doi aștri apare Dumnezeu, care i se arată doar Lilei, ce mărturisește că nimeni nu a văzut ce a putut ea observa datorită ochelarilor de protecție. Legătura dintre Dumnezeu și Lila se intensifică și capătă un rol fundamental în ceea ce privește evoluția personajului, care simte că gândurile scriitorului sunt ascultate de cei ce se află în cer, iar cel care te poartă prin experiențele vieții este Dumnezeu, care a constituit oglindirea ființei ficționale: Și iată, cel mai mare cititor al gândurilor mele, Dumnezeu, de la care am purces în mod direct, camera ascunsă a tuturor camerelor, mi-a ascultat dorința în cipul lui atotputernic, a căutat pe site-urile cu festivaluri de poezie și ne-a trimis la Vilnius prin Praga. Joseph îl menționează și el pe Dumnezeu atunci când vorbește despre Edlira, de care îi este dor, sentiment pe care îl ascunde însă în interiorul său; iubirea dintre cei doi a fost pentru el și o legătură cu Dumnezeu, iar fără acest „triunghi” crede că iubirea nu este posibilă.
Spațiul dintre urechea stângă și cea dreaptă este și ăla un fel de cameră ascunsă, doar că de natură organică. Tocmai de aceea scriitorii au probleme de auz. La fel mi-e și cu vederea (…) nu-mi scapă nicio privire, niciuna la fel precum cipului meu din deget!
Scriitorii se concentrează pe ceea ce scriu, iar ofranda lor, precum cea dăruită odinioară zeilor, devine cuvântul. Ei se folosesc de toate simțurile, astfel încât ceea ce gândesc sau trăiesc să fie transformat în artă, iar dovada vie să fie scrisul. Similar, auzul și vederea devin pentru Lila o cameră organică, ce slăbește fizic, dar îmbogățește cultural, spiritual și îi completează identitatea.
După multitudinea de scrisori pe care Lila i le trimite Edlirei, conferința așteptată se apropie, iar ea va trebui să-și termine jurnalul. Spiritul Edlirei trăiește datorită Lilei, care își dorește să aibă astfel o amintire nescrisă. Finalizarea jurnalului devine o prioritate; terminarea acestuia constituie pentru scriitoare dezvăluirea identității, care înseamnă o formă de eliberare lăuntrică. Povestitorul cu viziune trebuie să dispară, fiindcă duce o povară mult prea mare, iar acest aspect se observă în scris; cuvintele sunt îngreunate de dezamăgire, dar și de o subtilă bucurie care va crește odată cu eliminarea rubinului din corp. Eliberarea Lilei va însemna și eliberarea vocii narative care nu va trebui să mai fie ascunsă, dar care a căutat, în tot acest film derulat tulburător, să prindă rădăcini în diferite contexte (social, politic, cultural). Familia Lilei a avut dreptate, ea nu are o casă în lume, ci lumea este casa ei; nu aparține unui anumit loc, ea aparține tuturor, iar călătoriile și scrisul au făcut ca această cameră să filmeze pentru totdeauna.
*Teodora Giugula, elevă în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași, debutează, cu această cronică, în Alecart.
Foto: Andrei Rusu
**Programul complet al Întâlnirilor ALECART la FILIT, AICI.
