Căutați-vă câinii alături de Cel care cheamă câinii!

Privește, descoperă, TRĂIEȘTE – trei cuvinte care înglobează o întreagă filosofie a vieții, o lecție despre viață și viața însăși – toate trei îndelung măcinate și aproape obsesiv invocate în „romanul autobiografic” al lui Lucian Dan Teodorovici Cel care cheamă câinii.

În liniștea primelor seri de vară am gustat și eu din această filosofie, mi-am tulburat simțurile și mi-am pierdut echilibrul lăuntric în favoarea unei stări de efervescență acută, dar plăcută. Plăcută, pentru că până acum nu am întâlnit o carte care să însuflețească atât de mult, mai ales având în fundal (zic cu intenție fundal și nu prim-plan) imaginea unei vieți atacate de boală.

Despre multe ne vorbește această carte – despre cum dreptunghiul de oglindă din camera bunicilor îți poate marca existența, despre golul pe care îl lasă o aluniță înlocuită de o cicatrice (un gol în suflet, nu pe piele) și, nu în ultimul rând, despre puterea ce o acaparează în conștiință niște semne care, deși aveau o credibilitate nulă inițial, devin miracole – despre toate, dar numai despre boală NU. Refuz să cred că această scriere ar putea reprezenta pentru cineva vreodată o  „cale de acces” spre o lume a suferinței și tragediei. Insist să afirm că o asemenea abordare a subiectului nu te face decât să îți dea suflu, să te impulsioneze și să te aducă la viață, la adevărata viață. Problemele personale coboară undeva în subsolul paginii și într-un con de umbră în conștiința lectorului, lăsând calea liberă adevăratelor probleme pe care cartea le aduce în discuție. Acestea din urmă prind contur prin intermediul personajelor, poveștilor acestora și emoțiilor ce le transmit. Voi reveni la ele, dar până atunci, precizez că în această carte nu-și au locul dramele și lamentările. Mai mult decât atât, ele sunt dispersate în particule mici și inofensive – întâi de poveștile pe care le propune și ulterior de un umor moderat și bine construit al naratorului-autor, umor care îi permite acestuia să pună o anumită distanță între sine și propria poveste, pentru a-l putea depărta, la rându-i, pe cititor de dimensiunea tragică a acesteia și pentru a crea o alta – una comică. Dovadă este atitudinea cu care își vede „naratorul” propria pareză a gurii.

Scriitorul a ajuns să îi admire pe oamenii pomeniți în carte, dar și pe alții pentru care nu au mai ajuns pagini, tocmai pentru că erau ființe obișnuite, ființe pentru care stabilirea unui diagnostic nu a schimbat nimic în viața lor. Mai mult decât atât, îi consideră pe aceștia superiori sieși, căci reușesc să își trăiască boala cu demnitate și în acest demers au nevoie doar de ei înșiși.

Această notă de ironie și autoironie risipită cu pertinență în toată scrierea demonstrează, fără drept de apel, că romanul nu este dominat de cadrul bolii, de sentimentul posibilității morții, ci că autorul folosește contextul aparent nimicitor pentru a crea. El transformă în comun excepționalul cu care a fost „hărăzit”, iar ceea ce pare absolut normal și nu iese din cotidian devine special. Sub un principiu, conform căruia boala nu e înălțătoare, iar suferința nu te ridică în ochii celorlalți și nu ar trebui să te ridice nici în fața ta, „naratorul” renunță la a privi propria viață în favoarea vieții altora. Astfel se demonstrează că doar atunci când avem curajul și suntem dispuși să privim mai departe de propria persoană și de propriile griji, abia atunci trăim cu adevărat, căci ne hrănim din emoții și trăirile altora mai mult decât din ale noastre. Acestei idei îi datorăm construcția personajelor despre care vorbeam anterior și a poveștilor acestora. Mă refer aici la doamna – martoră a lui Iehova – sau la doctorii ce fug de tine, povești care, deși primesc rânduri bune în carte, au posesori care nu merită să fie onorați în cuvinte, ci mai degrabă „s-ar putea instala fără probleme în câteva semne de punctuație”. Dar, de asemenea, nu ezit să invoc prietenii, emoționantele amintiri despre bunici și, nu în ultimul rând, domnul din spital care, cu toate că nu putea să vorbească, avea mereu cuvintele la el – povești care, nu doar că au rezervate capitole întregi, dar sunt ancorate într-o doză specială de ficțiune într-o carte în care conservarea realității se presupune a fi principiul guvernator. Remarc faptul că, indiferent de maniera în care sus enunțatele povești impresionează, indiferent de valoarea ce li se atribuie personajelor în „teoria” „naratorului” – cea de semne de punctuație sau cea de cuvinte veritabile – fiecare, acționând ca o za din costumul luptătorului, legându-se de precedenta cu înverșunare, creează lanțul nesfârșit al tipologiilor umane și împreună ele țes o lume exterioară mult mai sigură decât cea lăuntrică. Scriitorul a ajuns să îi admire pe oamenii pomeniți în carte, după cum el însuși afirma la întâlnirea cu alecartienii**, dar și pe alții pentru care nu au mai ajuns pagini, tocmai pentru că erau ființe obișnuite, ființe pentru care stabilirea unui diagnostic nu a schimbat nimic în viața lor. Mai mult decât atât, îi consideră pe aceștia superiori sieși, căci reușesc să își trăiască boala cu demnitate și în acest demers au nevoie doar de ei înșiși. Or, „naratorul” nostru fuge de sine pentru a-și găsi alinarea, care se află exclusiv în scris. De aceea, dincolo de toate aceste povești, cea mai pregnantă în simțiri și mai emoționantă rămâne pe departe cea a „naratorului” însuși, dar a naratorului ca scriitor, nu ca pacient.

Autorul își construiește propria realitate prin scris, ceea ce nu doar că ridică un paravan opac între el și boală, dar îl depărtează de cea mai mare amenințare a sa: sinele. Ceea ce construiește nu este o lume proprie, ci se identifică cu o lume a celorlalți, pe care el se arată dispus să o cunoască și, de ce nu, să o trăiască.

Actul scrierii, arta umplerii foii cu evenimente și întâmplări ce emană simțăminte și emoții ori, în cazul dat, mișcarea rapidă a degetelor pe tastatură am spune că se identifică exclusiv cu acțiunea complexă de „a supraviețui”, căci „Writing is the only way of life”. Dar nu. Scrisul îi dă „naratorului” mult mai mult decât puterea de a accepta supus suferința. El, scrisul, e o formă de revoltă, e arma principală în lupta cu realitatea, fatală de altfel acesteia, căci scrisul creează ficțiune. Realitatea e fixă, ficțiunea – volatilă, lucru prin care cea din urmă reușește să domine lupta. Autorul își construiește propria realitate prin scris, ceea ce nu doar că ridică un paravan opac între el și boală, dar îl depărtează de cea mai mare amenințare a sa: sinele. Ceea ce construiește nu este o lume proprie, ci se identifică cu o lume a celorlalți, pe care el se arată dispus să o cunoască și, de ce nu, să o trăiască. Aceasta e condiția simplă a scriitorului – el folosește ficțiunea pentru a se ascunde, în timp ce noi încercăm să-l descoperim tocmai prin ceea ce el creează: „Suntem incapabili de a face bine lumii în mod real, așa încât am inventat ficțiunea spre a ne simți în ordine în interiorul ei, spre a ne simți mai puternici acolo, mai utili, mai buni.” Cu alte cuvinte, rodul propriei imaginații e ceea ce l-a învățat nu doar cum să supraviețuiască în ploaie, ci chiar cum să danseze în furtună. Spun acest lucru pentru că nicio fracțiune de secundă nu am simțit iminența morții în jurul acestui personaj, din contra, abia la stabilirea diagnosticului el începe să trăiască cu adevărat – începe să scrie.

Să nu uităm că în această minunată călătorie – ai cărei beneficiari suntem – drept punct de plecare și repere călăuzitoare au servit niște semne: o pancartă cu un mesaj important: „Writing is the only way of life”, o conversație cu un prieten, un ochi stâng, iar drumul e încheiat surprinzător de un chiparos. Deloc adept al interpretării acestor semne inițial, sceptic chiar față de semnificația lor, „naratorul” cade totuși pradă unui misticism ce se propagă în toată opera. Semne neverosimile devin miracole. Iar el nu doar că le acceptă, ci le și caută cu înverșunare, așa cum turiștii caută următorul semn de pe copac care le va confirma drumul parcurs până acum și le va releva direcția spre care trebuie să o ia. Revin la acea pancartă și la  mesajul său și spun că acestea au însemnat practic imboldul și cauza apariției cărții de față, ele au născut în scriitor nevoia de a scrie, făcându-l astfel și pe acesta să existe altfel. Dincolo de această semnificație, cred că este la fel de important locul în care pancarta a fost găsită: o groapă de gunoi de pe o stradă mărginașă. Da, o groapă de gunoi de pe o stradă mărginașă. Nu un bulevard, nu o piață enormă, ci o stradă îngustă, mărginașă, abia zărită printre marile intersecții. Și totuși, un om aflat în pragul disperării își găsește puterea de a învăța să trăiască, își află imboldul tocmai într-un asemenea loc. Păcat că cei mai mulți dintre noi caută fericirea, liniștea și împlinirea pe bulevarde enorme, acolo unde își pierd vremea „așteptând trenuri, autobuze, tramvaie sau taxiuri” fără a ști că cei mai puțini comozi, cei care au timp „de pierdut”, aleg străzile mărginașe. Până la urmă, e mai bine să domini o stradă mai mică decât să fii călcat în picioare de mulțimea bulevardelor, chiar dacă riști, în primul caz, să fii lătrat de câini.

Sub acest simbol al lătratului câinilor este introdus un alt personaj a cărții – Cel care cheamă câinii – personaj care, trecând prin fața casei „naratorului”, simte nevoia de a fi lătrat. Acest sunet e indispensabil pentru a-și putea continua drumul, e motivul pentru care îl și începe. Orbit de obiectivul ajungerii la capătul drumului, surd în fața oricăror alți stimuli, el caută tocmai acest imbold, tocmai acest lătrat, tocmai acești câini. Cine ar (mai) fi „Cel care cheamă câinii” dacă ar renunța la această necesitate? Doar „cel”. Or, fiecare dintre noi este doar un „acel”/ „acea” atunci când nu avem o asemenea nevoie ascunsă în minte, atunci când nu lăsăm lătratul să ne arate calea, atunci când nu „chemăm câinii”. Toți avem nevoie de propriii lor câini, cel puțin toți cei care își caută liniștea și împlinirea.

Tot ce-mi rămâne de spus este că vă doresc vouă, celor care simțiți lătratul periodic în ureche, să știți să vă controlați câinii, iar pe voi, ceilalți, ce vă aflați încă în căutare, v-aș sfătui să mergeți și pe niște străzi mai lăturalnice. Acolo se adăpostesc adevărații câini.

 

*Tamara Bivol, elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași, este secretar general de redacție Alecart.

**https://alecart.ro/alecart-18-cel-care-cheama-cainii/

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.