Există cărți pe care le citim și le uităm. Și există lecturi care nu doar că ne schimbă perspectiva asupra lumii, dar devin, într-un fel tainic, parte din felul în care învățăm să fim. La final de clasa a VII-a, doi elevi de la Colegiul Național Iași – Daria Zauer și Andrei Palaghia – au selectat câte trei cărți care i-au marcat în acest an. Diferite ca temă, atmosferă și miză, textele alese dezvăluie felul în care literatura poate construi punți între lumi, între generații și între adolescenți și propriul lor drum. Topurile lor sunt, în același timp, confesiuni și exerciții de gândire critică, povești despre impactul emoțional al ficțiunii și despre maturizarea prin lectură.
Ficțiune, prietenie, curaj. Trei povești despre cum ne putem construi o lume mai bună
1. Palatul de la Miazănoapte, de Carlos Ruiz Zafón
Pe primul loc în clasamentul meu se află romanul Palatul de la Miazănoapte de Carlos Ruiz Zafón – o carte care m-a cucerit de la primele pagini și care m-a condus într-o lume pe care, deși nu o trăiesc, am ajuns să o simt profund. E genul de roman care îți reactivează recunoștința pentru propria viață, chiar și în acele zile în care nimic nu pare să fie cum ai sperat.
Ce mi-a atras atenția a fost forța legăturilor dintre cei șapte copii crescuți într-un orfelinat din Calcutta, care, deși nu au legături de sânge, se comportă ca o adevărată familie. Împreună formează Chowbar Society – o societate secretă ce devine spațiul lor de siguranță, de apartenență, dar mai ales de solidaritate. Prin prietenia lor și curajul cu care înfruntă întunericul, am înțeles că o casă nu e definită de ziduri, ci de oamenii care îți sunt alături. Personajul principal, Ben, este prins între moștenirea tragică a trecutului tatălui său și prezentul încărcat de pericol. Jawahal, figura malefică a romanului, nu înfricoșează doar prin faptele sale, ci și prin ceea ce continuă să provoace chiar și după ce pare învins. Atmosfera romanului este densă, tensionată, dar nu lipsește din ea nici speranța, nici umanitatea.
Pentru mine, cel mai important mesaj al romanului este acela că bunătatea nu trebuie oferită doar celor față de care simțim o obligație, ci tuturor celor care au nevoie de ea. Și că, uneori, singurul lucru care ne poate salva e puterea de a sta împreună, de a nu renunța, de a ierta.
2. Luminile din Septembrie, de Carlos Ruiz Zafón
Pe locul al doilea, tot o carte semnată de Zafón: Luminile din Septembrie. De această dată, atmosfera este mai întunecată, mai misterioasă, parcă desprinsă dintr-un vis gotic care te înfioară și te fascinează în același timp.
Povestea începe în Paris, unde Simone Sauvelle, rămasă văduvă, își crește singură cei doi copii – Irene și Dorian. Când familia se mută în Normandia pentru a-și reconstrui viața, speranța unui nou început e umbrită de tainele locului în care ajung. Lazarus Jann, fabricantul de jucării la care Simone se angajează, ascunde o lume mecanică, ciudată și periculoasă. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost relația sinceră și profundă dintre Irene și Ismael – o poveste de iubire adolescentină care devine sprijin și curaj în lupta împotriva răului. Mașinăria pe care cei doi o descoperă nu este doar o piesă de mister, ci simbolul unui rău care prinde viață atunci când este lăsat să crească în tăcere.
Luminile din Septembrie mi-a arătat că frica nu este opusul curajului, ci chiar condiția apariției lui. Că, atunci când ai pe cineva alături, drumul – oricât de periculos – poate fi parcurs până la capăt. Și că, dincolo de orice întuneric, există mereu o lumină – uneori, chiar în noi înșine.
3. Castelul de sticlă, de Jeannette Walls
Pe locul al treilea, dar cu un impact emoțional poate cel mai puternic dintre toate, se află Castelul de sticlă de Jeannette Walls. Spre deosebire de primele două titluri, această carte nu este o ficțiune, ci o confesiune. O autobiografie tulburătoare despre copilăria unei fete crescute într-un mediu lipsit de stabilitate, grijă și protecție. Tatăl, alcoolic, mama – visătoare și absentă, iar viața copiilor Walls, o lungă căutare a unui loc în care să se simtă în siguranță.
Cu toate acestea, ceea ce transpare din carte nu este autocompătimirea, ci demnitatea. Jeannette nu acuză, nu cere milă, ci doar spune adevărul – un adevăr care, tocmai prin simplitatea lui, te lasă fără replică. Ceea ce m-a impresionat profund a fost legătura dintre frați: dragostea lor tăcută, rezistența, hotărârea de a nu repeta greșelile părinților. Mi-a arătat că familia poate răni, dar și că ea poate fi reconstruită pe alte baze – ale înțelegerii și ale loialității necondiționate.
Castelul de sticlă e o lecție de viață, nu doar pentru adolescenți, ci și pentru adulți. Ne amintește că nimic din ceea ce avem nu trebuie considerat garantat și că, uneori, cei care au avut cel mai puțin sunt cei care știu cel mai bine ce înseamnă să dăruiești. (Daria ZAUER)
Dincolo de aparențe: despre iertare, memorie și stelele care rămân aprinse
- Steaua fără nume (Mihail Sebastian)
Prin personaje credibile, conflicte vii și o lume plină de farmecul altor vremuri, piesa lui Mihail Sebastian ne pune în fața unei dileme esențiale: să privim către stelele cerului sau către cele de pe pământ? Întrebarea devine dureroasă în momentul în care profesorul Miroiu, pasionat de astre, este nevoit să se despartă de Mona – iubirea care i-a tulburat existența. Deși ceilalți îl văd ca fiind sărac, ciudat sau lipsit de rafinament, gesturile sale îl definesc ca pe un om profund bun: își asumă riscuri pentru a-i oferi Monăi adăpost și demnitate. În cele din urmă, piesa ne amintește că libertatea nu se găsește doar în orizontul apropiat, ci mai ales în direcția în care visăm – în sus.
- Elevul Dima dintr-a șaptea (Mihail Drumeș)
Romanul lui Mihail Drumeș este o lectură pe care am parcurs-o încă din vara anului 2024, însă, mult timp, impresia lăsată de carte a fost una negativă. Nu am reușit să empatizez cu personajele, iar protagonistul, Dima, mi s-a părut mai degrabă un anti-erou decât un model. Totuși, discuțiile din clasă, generate de această lectură, m-au ajutat să descopăr în profunzime mesajele ascunse ale operei. Cartea vorbește despre prietenie, loialitate, camaraderie și despre ambiția adolescentină care poate clădi sau distruge. Ne oferă, de asemenea, o fereastră către lumea tinerilor dintr-o epocă apusă, conturând o poveste care, deși inițial m-a iritat, s-a dovedit a fi presărată cu momente de reală frumusețe. Sper ca, prin intermediul acestei cărți, să învățăm nu doar din greșelile personajelor, ci și din dorințele și alegerile lor, ajungând astfel să ne înțelegem mai bine propriile trăiri.
- Castelul de sticlă (Jeannette Walls)
Romanul autobiografic al lui Jeannette Walls impresionează prin sinceritate brutală, stil narativ limpede și dialoguri încărcate de autenticitate. Castelul de sticlă nu este doar povestea unei copilării trăite în sărăcie extremă, ci o analiză profundă a relațiilor de familie marcate de abuz, neglijență și idealism dus la extrem. Inițial, povestea părea de neconceput: o familie care rătăcește dintr-un loc în altul, incapabilă să asigure copiilor un minim de siguranță. Însă, pe măsură ce naratoarea înaintează în rememorarea propriei vieți, devine clar că tocmai veridicitatea acestor întâmplări le face cu atât mai tulburătoare. Ceea ce șochează nu este doar lipsa resurselor materiale sau absența unui trai stabil, ci mai ales modul în care părinții, prin alegeri iresponsabile sau printr-o viziune idealizată asupra libertății, ajung să-și expună propriii copii pericolelor și traumelor. Lectura acestei cărți nu poate rămâne la nivelul empatiei pasive. Ea impune o confruntare directă cu ideea de responsabilitate, iubire parentală și capacitatea umană de a supraviețui. Mai mult decât o critică adusă părinților, cartea devine o meditație asupra rezilienței: în ciuda haosului din jur, Jeannette Walls reușește nu doar să se salveze, ci și să își înțeleagă trecutul fără ură. Poate cel mai puternic mesaj al cărții este acela că iertarea și iubirea necondiționată nu sunt semne de slăbiciune, ci expresii ale unei maturități emoționale dobândite cu greu. Castelul de sticlă ne provoacă să ne reevaluăm propriile repere morale și să înțelegem că, uneori, iubirea nu înseamnă ideal, ci acceptare dureroasă.
P.S. La receptarea acestui volum a contribuit și spectacolul de teatru Demonul din sticlă (pe care l-am văzut la Alecart) urmat de dezbaterea despre vulnerabilitățile adolescenței. (Andrei PALAGHIA)
- AICI , AICI și AICI poți citi impresii despre spectacolul Demonul din sticlă (adaptare după volumul Castelul de sticlă)
Lecturile Dariei și ale lui Andrei nu sunt simple alegeri de vacanță, ci repere interioare. În fiecare dintre aceste cărți – fie că e vorba de aventură, mister, iubire sau abuz – adolescenții au găsit o lecție despre libertate, fragilitate, prietenie și demnitate. Le-au citit cu inima deschisă, dar și cu luciditate, asumându-și nu doar fascinația, ci și întrebările incomode. 2× Top 3 cărți citite de elevi din clasa a VII-a e mai mult decât un exercițiu de ierarhizare: e o declarație de apartenență la o comunitate care crede că literatura poate încă să formeze, să vindece și să lege oameni. Iar cei doi adolescenți care semnează aceste topuri ne dovedesc că, în ciuda tuturor discursurilor pesimiste despre „noua generație”, cititorii adevărați încă se nasc, cresc și îndrăznesc să spună: am simțit asta într-o carte.
