Ce facem cu tata?* Sau cum înveți să trăiești cu ușa deschisă (TNI)

Ce facem cu tata? – Ce facem cu tata când el nu mai înseamnă decât rezerva 10, rezerva 28 sau mai rău patu’ unu, patu’ doi? Când devine doar un element care incomodează, de care propria familie se împiedică în casă? Când mai există doar în calitatea sa de corp, plin de vânătăi și cu pielea ca pergamentul, nemaiputând merge sau vorbi de unul singur? Este, oare, bătrânețea o simplă lume intermediară, aflată între viață și moarte, în care învățăm, de fapt, să ne obișnuim cu starea de inexistență și cu ignoranța celor din jurul nostru, a celor ce încă există?

Există multă nefericire în spectacolul de teatru Ce facem cu tata?, regizat de Radu Ghilaș, după textul scris de Laetitia Magheru și George Moise. Deși, în sală, spectatorii au râs, mai ales la replicile Sandei. Nefericirea infirmierelor: a Sandei (Irina Răduțu-Codreanu), obosită și sătulă atât de scandalul de la muncă, cât și de cel de acasă, a Oiței (Diana Chirilă), întristată de bătrânețea și de bătrânii însingurați ce o înconjoară, dar și a Petronelei, doar menționată în replicile celorlalte personaje, care nu se poate acomoda cu moartea și care nu a putut să-și cunoască tatăl, și nemulțumirea fraților: a lui Rareș (Radu Ghilaș), care în urma unui divorț a fost deposedat de propria casă și de copii, a Liei (Haruna Condurache), rămasă mereu în umbra familiei și nereușind să-și îndeplinească visurile personale și a lui Codruț (Robert Agape), cel ce și-a construit întreaga existență în opoziție cu cea a tatălui său. Nu putem uita, însă, nici de nefericirea bătrânului tată, rămas acum un simplu contur al ființei ce a fost odată. Descoperim, de fapt, că acțiunile personajelor sunt ghidate, în principal, de trecutul lor, de amintiri fie îndepărtate, fie apropiate.

Spectacolul se împarte, astfel, în două planuri: cel al infirmierelor de la azil și al celor trei frați reveniți acasă, pentru a găsi un răspuns concret la întrebarea: Ce facem cu tata?. Spectatorul are ocazia să observe perspectiva femeilor care îl îngrijesc pe bătrânul acum neputincios, dar și cea a copiilor acestuia, care l-au cunoscut și în varianta sa tânără. Părintele pare să nu aparțină niciuneia dintre lumi, fiind o responsabilitate apăsătoare pentru ambele categorii de personaje, căci pe de o parte necesită îngrijire continuă, iar, pe de altă parte, ține în loc dorințe și aspirații. E aproape absurd faptul că un om mai mult inexistent reușește să creeze atâtea probleme, discuții și indispoziții.

S-a săturat de ei și ni-i pune nouă în brațe s-avem grijă de ei. Păi dacă la ăia, sânge din sângele lor, nu le pasă, mie de ce să-mi pese?

Aceasta pare să fie, până la urmă, realitatea unui azil de bătrâni, căci e încărcat de oameni, ce muncesc acolo doar fiindcă nu au o alternativă mai bună, îngrijind străini, ale căror nevoi excesive devin exasperante și față de care simt că nu au nicio datorie. Sanda, de exemplu, nu reușește să diferențieze ceea ce se întâmplă acasă, de ceea ce se întâmplă la locul de muncă, privind bătrânii doar ca pe o extensie a propriilor nemulțumiri. Suferința naște nepăsare, iar nepăsarea produce abuz. Dar Sanda nu-i fată rea, spune Oița, da’o-nrăiește locu’, fiindcă circumstanțele în care se află nu-i permit să evolueze într-o altă direcție. E un ciclu repetitiv, ce o constrânge să găsească un mod de a-și exprima frustrările și de a se apăra de o altă posibilă suferință. Violența manifestată față de bătrâni, mustrările și ironiile adresate Petronelei și amânarea responsabilității nu reprezintă, de fapt, decât un mecanism de conservare ce-i permite să o ia zi de zi de la capăt. Totodată, reușește să banalizeze moartea, nemaivăzându-i adevăratul chip îngrozitor, pentru a nu se lăsa doborâtă de fiecare deces întâmplat în spațiul azilului: dac’aș sta să-mi pese de fiecare aș muri io ‘naintea lor. Nu cred că e pardonabil ca atitudinea Sandei să fie dublată de un anumit dezinteres, însă bătrânii, la rândul lor, au nevoie de puțină lumină în singurătatea lor absolută.

Irina Răduțu-Codreanu construiește o infirmieră care umple scena prin prezență, printr-o articulare apăsată a replicilor și printr-un corp mereu în tensiune, ca și cum ar face, oricum, mai mult decât i se cere. Este o femeie care nu mai vede în îngrijirea bolnavilor decât o meserie temporară, un loc de trecere, o obligație fără responsabilitate afectivă, iar această detașare se traduce scenic într-o formă de dominare: vocea ridicată, mișcările ferme, siguranța agresivă a cuiva convins că nu datorează nimic nimănui. În contrapunct, Diana Chirilă propune o infirmieră definită printr-o absență asumată, printr-o discreție împăciuitoare, aproape tandră, care nu invadează spațiul, ci îl locuiește cu reținere. Prezența ei este una care nu caută să se impună, ci să supraviețuiască, iar empatia se construiește nu prin gesturi mari, ci prin tăceri și priviri.

Odată m-a chemat o bătrână la ea și m-a întrebat dacă n-am o pastilă, sau o injecție ceva, că ea s-a săturat. Zic de care bre, de somn? Da, zice ea, de somnul ăla în lung.

În fond, nu e în niciun fel vina bătrânilor că au îmbătrânit, precum nu e nici cea a infirmierelor sau a familiilor. E doar o ultimă etapă a vieții, ce te familiarizează cu singurătatea de după moarte, însă cum ar putea vreodată cineva să accepte că a devenit irelevant? că nu mai prezintă în niciun fel interes pentru cei apropiați și că trebuie să învețe treptat să nu-i mai „deranjeze”? că trebuie să se raporteze la propriul sine ca la ceva ce „a fost”, nu la ceva ce „este”, iar toate visurile și speranțele sale au rămas blocate undeva în trecut, în niște vremuri de mult apuse? Este cu adevărat obositor, să trăiești astfel, așteptând ca ceilalți să te observe și să te întrebe ocazional, când au mai mult timp liber: Ce mai faci, bre?. Este cu adevărat tragic, să trăiești astfel, depinzând în permanență de bunăvoința altcuiva. Piesa de teatru, semnată de Laetitia Magheru și George Moise, explorează în profunzime drama bătrâneții. E cu adevărat aparte faptul că spectatorul/cititorul nu se întâlnește niciodată cu perspectiva directă a unui bătrân, ci doar cu cele ale persoanelor din jurul lor. Prin urmare, ne dăm seama că deși ceilalți înțeleg suferința acestora, nu reușesc să îi ajute, căci ar fi incorect să-și suspende propriul drum pentru a le ușura lor sfârșitul. E o problemă existențială, bazată atât pe relația egoism-altruism, cât și pe cea dintre frica de a lăsa viața să treacă pe lângă tine și vinovăție.

Deci o infirmieră n-are voie să aibă o zi proastă c-o fi și ea obosită și tracasată și să dea într-un străin, dar tata a fost ok să dea în copiii lui dacă a avut o zi proastă. Ia zi, Rareș, că io n-am dreptul să vorbesc despre copii, că n-am, dar tu dai într-ai tăi? Până le dă sângele pe nas? Până le umfli botul? Ai tăi se duc la școală în plină vară cu mânecă lungă și pantaloni lungi ca să acopere vânătăile?

În cazul relației dintre bătrân și copii, lucrurile se complică, făcându-și apariția și o componentă subiectivă, de ordin emoțional. Tatăl poate fi mult mai ușor uitat în calitatea sa de abuzator, căci neputința sa a venit abia pe urmă. Pentru cei trei, el nu este doar acel bătrân care a suferit un AVC, ce mai poate doar să îngaime cuvinte și are trupul acoperit de vânătăi, ci și părintele care îi „educa” prin brutalitate, încercând mai mereu să-i dezbine și să le arate că nu sunt îndeajuns. Umbra violenței tatălui nu i-a părăsit cu adevărat niciodată, însă s-a manifestat diferit asupra existenței lor: Rareș nefiind capabil să mențină o căsnicie și o familie, Lia având o altă orientare sexuală, iar Codruț dorind cu disperare să nu-i repete greșelile și cufundându-și zilele în puțin cam mult alcool. Tocmai din aceste considerente, reacțiile lor față de situația actuală a părintelui diferă. Cei doi frați nu sunt afectați de faptul că bătrânul este lovit în azil, în vreme ce femeia este contrariată. Probabil fiindcă ea are un fel de instinct matern asupra lui, după cum observă și Codruț, simțind nevoia să preia îndatoririle mamei după moartea acesteia. De asemenea, Lia a așteptat întreaga sa viață să fie privită și iubită ca un egal al celor doi frați de către tată, sperând că măcar acum, datorită ajutorului oferit, va reuși să ajungă pe aceeași poziție. Pentru Rareș și Codruț, în schimb, cele întâmplate la azil pot fi interpretate ca un fel de fatalitate, un răspuns al universului pentru atitudinea agresivă a părintelui: la câtă cafteală a dat, uite că universul a zis să-i dea niște scatoalce înapoi, printr-o infirmieră. Karma. Cei trei frați par a se afla într-o luptă cu propriul trecut, nereușind, nici măcar la maturitate, să perceapă gesturile tatălui și care erau factorii cauzatori, iar această imposibilitate de a înțelege provoacă tulburare în sufletele lor.

Haruna Condurache o aduce pe Lia ca pe un personaj preocupat, inițial, să rezolve o problemă concretă și gravă, dar care, pe parcursul spectacolului, rămâne lucidă, stăpânindu-și emoțiile prin mimică, tonalitate și o prezență atent dozată. Robert Agape, în trening, compune un Codruț volubil, expansiv, gata să explice totul prin gesturi largi, printr-un discurs care pare să mascheze, de fapt, o fragilitate adâncă. Radu Ghilaș, în schimb, construiește un Rareș obosit de viață și de moarte, un personaj mereu parcă în afara mesei, în afara centrului familial, prezent fizic, dar absent interior, ca și cum nu ar mai avea nici energia, nici dorința de a se așeza cu adevărat printre ceilalți.

– Ce să-ți spun, de aia ne certăm noi acum, că ne pune tata, de acolo de la distanță, din azil. Acceptă că așa suntem, nu ne-am înțeles niciodată.

-Ba ne-am înțeles. Cât am fost copii, adu-ți aminte că ne țineam unul altuia partea.

Există și frumusețe în acest plan, anume reîntâlnirea și reconectarea celor trei frați. Dincolo de rănile încă deschise ale trecutului și de resentimentele existente, Rareș, Lia și Codruț reușesc, după multă vreme, să stea la aceeași masă și să aibă un dialog sincer, rememorând amintiri din timpul copilăriei și descoperind mici refugii de fericire și speranță. E un exercițiu aproape terapeutic, iar liantul lor devine în mod paradoxal chiar tatăl, ce pentru atâta timp i-a despărțit, în mod voit sau nu. Pentru a răspunde întrebării pretext spectacolului: Ce facem cu tata? , cei trei se adună din medii diferite, Codruț venind tocmai din Irlanda, Rareș de la serviciu și Lia amânându-și plecarea în Canada. Problemele legate de bătrânețea tatălui reușesc să-i convingă pe frați să-și acorde timp unul celuilalt și să-și asculte nevoile, chiar dacă, inițial, e dificil să înțeleagă cu ce se confruntă ceilalți.

O casă pare mult, dar cred că e un preț mic față de cât am primit în schimb. Nici nu știți cât mi-am dorit o soră! Întrebați fetele care au crescut doar cu frați! Sau și mai bine, pe cele singure la părinți!

Și Petronela nu vrea să vândă casa, ne-a zis tuturor că avem ușa deschisă oricând.

Rareș și Codruț au acceptat-o mai greu, băieții se maturizează mai târziu.

În final, pendula ceasului, pe care, de-a lungul spectacolului, am auzit-o din când în când, se oprește. Nu ca un semn al închiderii definitive, ci ca suspendare a timpului moral în care personajele au fost prizoniere. Nu asistăm la o rezolvare clară, nici la o izbăvire spectaculoasă, ci la o tăcere densă, camusiană, în care fiecare rămâne față în față cu propria existență cenușie. Personajele nu sunt condamnate la moarte ca Meursault, că n-au plâns la înmormântarea tatălui, ci condamnate să se afunde în propria viață. Frații se adună la masă, fiecare venind cu povestea lui, cu resentimentele, ratările și justificările proprii, fără ca reconcilierea să fie garantată. Absurdul nu constă în lipsa lacrimilor, ca în Străinul lui Camus, ci în faptul că nimeni nu este cu adevărat vinovat și, totuși, toți rămân în interiorul unei vinovății difuze, imposibil de evacuat.

Ușa casei părintești rămâne deschisă, masa cu fața de masă albă îi așteaptă, dar sentimentul e că nimeni nu se va mai întoarce cu adevărat. Deschiderea aceasta, lăsată de Petronela, nu promite reîntoarcerea, ci face suportabilă distanța, viața dusă mai departe în afara ei. Decorul minimalist susține subtil această idee: două mese acoperite cu fețe de masă albe, un panou din spate cu un bolnav conectat la perfuzie, iar casa părintească începe să semene tot mai mult cu un azil: spațiu al așteptării, nu al întoarcerii. Gestul Liei de a o lăsa pe Petronela moștenitoare nu este unul spectaculos, ci profund simbolic: ea oferă ceea ce și-ar fi dorit pentru sine, o soră, un loc, o apartenență. Nu e o reparație, nici o împăcare deplină, ci un act de asumare lucidă, în care tragicul se estompează, anulat de absurd. A rămâne în afara vinovăției și totuși în interiorul ei este, poate, miza cea mai tulburătoare a spectacolului Ce facem cu tata?, un spectacol despre familii care nu se mai pot salva, dar care învață, măcar, să lase ușa deschisă.

Întrebarea «Ce facem cu tata?» încetează să mai fie una practică și devine o formulă prin care o generație întreagă încearcă să-și negocieze responsabilitățile.

𝐂𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐦 𝐜𝐮 𝐭𝐚𝐭𝐚?, textul câștigător al lunii în cadrul proiectului „Lecturi³” inițiat de Teatrul Național Iași, în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași (Filit) și cu revista „Alecart”.