Ce am învățat de la Andrei Gorzo după ce am citit Ce am învățat de la Graham Greene (O istorie de familie)

„Faptul că el exista nu numai sub ochii noștri (ai mamei și ai surorii mele și desigur ai mei), ci și sub ai Veronicăi a contat enorm pentru mine: interesul real din ochii ei a disipat cumva fuioarele de irealitate care păreau să plutească în jurul lui și i-a confirmat existența.”

Mă simt datoare de a-i vorbi cărții lui Andrei Gorzo, „Ce am învățat de la Graham Greene (O istorie de familie)”, cu aceeași voce cu care mi-a vorbit ea: un ton confesiv rece, pentru care povestea „personajului” principal nu apare decât dintr-o naturală conjunctură a discursului, adiacentă intenției sale primordiale de a aduce la cunoștința cititorului o existență – ceva mult mai larg și mai puțin structurat, însă mai puternic și mai potrivit intenției autorului. Este o alegere pe care nu pot să nu o admir La Andrei Gorzo și trebuie să mărturisesc că mi-a oferit și o perspectivă asupra potențialelor mele viitoare lucrări. Spun asta deoarece am avut același gând precum cel care (presupun că) l-a frământat pe autor. Uneori întâlnim persoane ale căror vieți nu merită să se dizolve în anonimat – în cazul de față este vorba despre cei care au avut de suferit în perioada comunismului -. însă care nu par a fi de acord cu noi și nu vor depune niciodată vreun efort de a se face vizibili și de a povesti prin ceea ce au trecut sau ceea ce au făcut. Sunt persoane a căror existență are atât de multe de zis și de lăsat în urmă, însă care nu își vor valida niciodată propriile experiențe la fel cum o facem noi, ceilalți, din poziția neprivilegiată de observatori. Noi, care suntem totuși conștienți de impactul pe care poveștile acestor oameni îl poate exercita asupra altora pur și simplu pentru că l-am simțit pe pielea noastră. Iar aici apare un moment de cumpănă: îți îngreunează spinarea impresia unei nedreptăți și îți dai seama că viața acelui om este mult prea valoroasă pentru a cădea victimă, în funcție de caz, modestiei, lehamitei sau nenorocului care îl determină să nu părăsească adăpostul anonimatului. Și atunci vine nevoia de a scrie. În volumul lui Andrei Gorzo, este nevoia fiului de a lua în propriile mâini episoadele neîmpărtășite din viața unui tată care merită să supraviețuiască mai mult decât i-a reușit trupul și de a vorbi despre ele oricărui cititor ar avea curiozitatea să intre în „dialogul” propus.

Poate că alții s-ar pricepe mai bine să încadreze cartea într-un canon. Eu voi lăsa de data aceasta rigorile analizei literare la o parte (încă mi-o permit) și nu cer ca impresiile mele să fie luate drept adevăr, ci doar acceptate ca viziuni subiective, la fel de irelevante precum cele ale cititorilor care nu s-au exprimat pe marginea acestei cărți niciodată. Din poziția unui licean care s-a întâlnit cu acest volum în timpul pregătirii sale înfrigurate pentru FILIT, nu am simțit „Ce am învățat de la Graham Greene” nici ca biografie, nici ca memoir, nici ca ceva care își dorește să lase o lecție de moralitate cu agresivitatea aceea specifică unor romane de pe scena literară de astăzi. Volumul conține premisele primelor două opțiunilor de mai sus, însă nu le duce până la capăt și dizolvă granițele dintre ele pentru a compune (fără a exagera) una dintre cele mai sincere povestiri de viață din câte am citit, alimentată de dorința neclintită a unui fiu de a aduna mărturii târzii despre existența lui Dan Gorzo. La urma urmei, legitimitatea oricărui eveniment poate genera îndoieli în absența a suficienți oameni care să îl confirme, iar datoria cititorului de data aceasta nu este nici să critice, nici să laude, ci în primul rând să își amintească despre viața acestui tată după ce i-a terminat de auzit povestea – fără a-l victimiza, a-l idolatriza sau a-i abstractiza defectele.

„Adevărul e că nu mă simt echipat să scriu textul pe care aș vrea de fapt să-l scriu. Ar fi un cu totul alt gen de text – ceva cu plot propulsiv și cu atmosferă și cu dialoguri și cu tăieturi ferme care mută punctul de vedere; proză narativă, și nu discursivă, tunsă scurt – să se simtă că fiecare cuvânt a fost ales. Dar, nefiind echipat să scriu despre taică-meu romanul de Graham Greene care cred că i se potrivește, scriu textul acesta – pentru că, dacă nu scriu chiar acum ceva, orice, am sentimentul că lucrurile după care mă întind și care oricum îmi scapă printre degete vor deveni irecuperabile și netransmisibile în vecii vecilor amin. Și nu sunt împăcat cu asta.”

Chiar și citind o carte despre el, nu am avut niciodată impresia că Dan Gorzo ar fi un personaj – dimpotrivă, am rămas cu puternicul sentiment al întâlnirii unei persoane, narațiunea făcând abstracție de ordinea cronologică a evenimentelor și alcătuind astfel un portret mai degrabă mistic al tatălui, definit de sentimente și perioade în loc de momente punctuale. Este vorba despre viața tumultuoasă a unui medic legist din anii ’80, victimă a ceaușismului târziu, declasat apoi iremediabil în ’90, în perioada de tranziție. Un tată cu o identitate polimorfă, ce nu se limita la a fi „Dan Gorzo”, ci se extinde în viețile alternative ale unor bărbați ficționali, adoptate în cursul demersurilor de a combate crima organizată acționând în cadrul unor organisme ambigue – situație prezentată cu aceeași claritate cu care ar putea să fie înțeleasă ea de un fiu în rol de spectator: adică extraordinar de vag. Poate că detaliile operațiunilor nici măcar nu sunt aspectele care au o importanță peremptorie în această întâmplare. În carte, Andrei își amintește de telefoanele bulversante, când niciodată nu putea ști dacă persoanele de la capătul liniei îl caută pe Dan Gorzo sau pe belgianul „Marian Mermond”, a cărui existență era legitimată de pașaportul fals și arma de foc din sertarul familiei. Implicarea lui Dan Gorzo în aceste cercuri vine ca o resuscitare a ocupațiilor sale de după ’90, atunci când ieșirea din comunism împinge periculos certitudinile familiei legate de situația lor socială și financiară într-un marș nesigur pe subțirica frânghie de echilibru dintre sistemul vechi și deriva sistemului cel nou, care încerca cu disperare să se coaguleze în ceva coerent.

De altfel, membrii familiei Gorzo – și cu precădere tatăl – s-au aflat într-un raliu al destabilizării tot mai intense încă dinainte de revoluție, atunci când bărbatul este băgat la închisoare (el susține că din motive politice) în urma autopsiei lui Virgil Trofin, fiindcă Dan Gorzo contestă „soluția” indicată de partid asupra morții și ridică ipoteza unei posibile otrăviri. Astfel, interpretând un simplu act profesional în cheie politică (și poate că tonurile de revoltă nu erau complet absente din concluzia lui Gorzo), medicul este luat de lângă familie în ceea ce bunica lui Andrei urma să prezinte în fața nepoților drept „stagiu în armată” și supus la o tortură ale cărei detalii nu și-a dorit mai târziu să le atingă în nicio conversație. Chiar și la ieșirea din închisoare rămâne o figură controversată, întâi diluându-se în identitatea de Marian Mermond, apoi publicând sub numele de George Dora într-o varietate de reviste conspiraționiste și fără a se afilia în mod clar și asumat nici cu medicina, nici cu politica, nici cu serviciile de intelligence.

„COLEG DE CLASĂ: Deci, tatăl tău lucrează la SRI?

EU: Nununu, din contră, SRI-ul îl lucrează pe el. Îl persecută.

COLEG DE CLASĂ: Dar securist a fost, nu? Comunist adică.

EU: Nununu, a fost la închisoare înainte de 1989. Iar în septembrie 1991 a deconspirat o tentativă de puci comunist. Adică Gelu Voican a deconspirat-o în Parlament, pe baza anchetei lui.

COLEG DE CLASĂ: Sună a securist.”

Dan Gorzo a rămas o figură greu de înțeles pentru cei care nu îl cunoșteau, iar pentru cei care îl cunoșteau era la fel de greu de explicat. Poate de aceea portretul său nu a putut fi descifrat și reconstruit decât prin mărturiile lui din 2019, devenit și anul morții lui, când Andrei Gorzo decide să îi ia o serie de interviuri – fără a-și propune inițial să le valorifice într-o lucrare precum această carte (sau orice fel de alt context).

Însă ancheta acestuia asupra enigmelor care păreau să-l înconjoare pe tată nu a început în 2019, ci mult mai devreme, neoficial, încă din copilăria încețoșată de tenebrele comunismului, unde singurul câmp comun dintre Dan Gorzo și fiul său era, în mod surprinzător, chiar literatura scriitorului englez Graham Greene. Relatările lui Andrei Gorzo sunt presărate cu citate din operele prozatorului care l-a obsedat în tinerețe: „Puterea și gloria”, „Omul nostru din Havana”, „Brighton Rock”, „Americanul liniștit”, situațiile amintite părând a se suprapune aproape paranormal cu experiențele din viața reală a lui Andrei Gorzo – fie cele legate de el însuși, fie de tatăl îndrăgostit de romane polițiste. Cărțile lui Graham Greene ajung să constituie pentru fiu oglinda prin care poate fi reconstituită viața acestui medic condamnat la ratare, a cărui existență spirituală adevărată s-a desfășurat la ani lumină depărtare de existența sa fizică la care avea acces fiul – fiindcă, pentru el, romanele lui Greene nu reprezentau o evadare din realitate, ci un mod de înțelegere a ei. Ficțiunea acestuia, cu toate întorsăturile sale haotice și suspansul acela polițist care o însuflețea, reprezenta principala cheie de interpretare (sau, mai curând, de procesare) a realității care îl înconjura pe tânărul Andrei. Afaceri vagi, acțiuni de deconspirare, sărăcie, sentimentalism reprimat, răceală, mister, pașapoarte false, arme de foc, tatăl ce se întorcea acasă cu răni inexplicabile, scandal politic: toate lacunele dintre aceste elemente ale vieții lui Andrei păreau a fi clarificate în lumile propuse de autorul englez, cu care fiul a intrat la un moment dat într-o relație imaginară de complicitate, ca două persoane ce posedau o înțelegere deplină față de lumea celuilalt.

„Unul dintre principalii precursori literari ai lui Greene, Joseph Conrad, are o nuvelă care se cheamă The Secret Sharer. Titlul se referă la pasagerul clandestin cu care un căpitan de navă ajunge să-și împartă cabina. Dar sharer-ul secret al cabinei căpitanului e mai mult de-atât. El este și dublu al său. Cândva, în adolescență, Graham Greene a devenit o voce în capul meu, care îmi oferea un fel de sprijin. Am început să mă raportez la el ca la un far ce mă ajuta să mă orientez, ca la un ghid ce-mi oferea o hartă, ca la o versiune îmbunătățită a lui taică-meu. Toate acestea au făcut din el my secret sharer. La un moment dat mă însoțea în permanență, iar eu mă agățam de el pentru că părea să știe lucruri—despre taică-meu, despre lumea de dincolo de hotarul din umbră (alt titlu conradian) în care se tot poticnea el, despre viitorul care mi se pregătea și mie.”

Pentru Andrei, literatura devine ingredientul care orientează realitatea, o ordonează și îi oferă un sens, este singura punte de legătură rămasă între el și un tată pe care nu îl poate înțelege în afara raportării la romanele pe care le aveau în comun, în afara iubirii lor de amatori ai literaturii acesteia atât de îndrăgite și de criticate. Dacă trecerea prin viață a fiului este ca o busolă ce se învârte haotic, discursul narativ al lui Greene se află acolo pe post de magnet stabilizator ce îi regleză din nou acul spre nordul căutărilor sale către un scop și un adevăr de care are nevoie, la un moment dat, orice om. Este un dublu al lumii înconjurătoare, o cale de a confirma că tot ceea ce se întâmplă, indiferent de gradul de irealitate pe care pare să îl posede, are undeva un sprijin rațional și poate fi ticluit și înțeles prin priceperile lui de tânăr, o piesă de rezistență transformată într-o afinitate obsesivă, însă deloc condamnabilă, ce ajunge să se cumuleze, zeci de ani mai târziu, într-o confesiune legată de viață, de familie și de existență a căror personaj central pare să fi fost scris chiar de Graham Greene.

„Pe măsură ce aflam mai multe despre Greene, știam tot mai puține despre taică-meu. După ce n-am mai locuit împreună, am știut tot mai puțin. Și pentru că, de la un punct încolo, ce aflam, întrezăream sau deduceam devenise din nou alarmant, la un moment dat voiam să știu cât mai puțin.”

Așadar, revin la observația inițială: inițiativa lui Andrei Gorzo este una pe care nu pot decât să o admir. Am rezonat cu urgența simțită de autor de a spune această poveste, de a da mai departe această existență, deoarece, de-a lungul propriei vieți, cu greu aș fi în stare să numesc ceva ce poate să fie uitat, ceva ce ar putea să piară fără a lăsa în urmă un gol. Mai mult, m-am simțit întotdeauna indignată de fragilitatea memoriei noastre și de ușurința cu care timpul poate să șteargă amintirea realităților istorice. M-am simțit indignată de gândul că unele persoane din viața mea ar putea să moară fără ca nimeni să știe cine au fost, ce au făcut și cum au trăit. Persoane care au vrut mai mult, care au îndeplinit mai mult și care ar putea să se piardă în anonimat doar fiindcă nu are cine să le asculte și să le spună povestea.

Studiind și alte puncte de vedere înainte a-l formula explicit pe al meu, am întâlnit perspective care se aflau în, aș spune eu, eroarea de a încadra „Ce am învățat de la Graham Greene” în ceea ce numim roman. Nu, nu aș spune că acesta este un roman și, cum am afirmat mai sus, nu îl consider nici memoir, nici biografie. Știu că este enervant să rămân numai la ce nu este volumul, așa că, pentru a oferi o definiție cărții lui Andrei Gorzo, îmi veți ierta raportarea la termeni puțin mai siropoși și voi mărturisi că am privit-o drept un omagiu al memoriei, care înțelege perfect că esența unei vieți nu se rezumă la ceea ce faci, ci la ceea ce lași în urmă, și că unele vieți au lăsat în urmă prea mult de zis și de povestit pentru a nu fi comemorate astfel. Lucrul pe care mi-aș dori ca cititorii acestei cărți să îl simtă și să îl rețină este acela că, dacă ne uităm în jur și devenim atenți, atunci vom vedea toate acele momente care merită să fie consemnate, care merită să fie salvate Există întâmplări și oameni care merită să trăiască mai mult și a căror soartă o putem lua în mâinile noastre pentru a le da mai departe, pentru a le face să dăinuie. Fiindcă o poveste nu se naște de la sine, ci din forma pe care alegem să o dăm lucrurilor care contează, după cum observa Andrei Gorzo, într-un interviu în scena9: „Astea fiind zise, nu mi s-a întâmplat niciodată să aud pe cineva spunând că viața sa e un roman – ori un film – fără să am o reacție de scepticism. Scepticismul are de-a face cu formalismul raportării mele la cărți și la filme. Îmi vine să răspund – evident că n-o fac, nu dai așa peste nas unui om care vrea să vorbească despre viața sa, dar îmi vine să răspund: „Nu, viața ta nu e un roman sau un film decât în măsura în care-i găsești o formă. Aceasta face de fapt filmul sau romanul, și nu conținutul evenimențial, fie el oricât de spectaculos sau de pitoresc.”

Sursă interviu : https://www.scena9.ro/article/iulia-andrei-dan-gorzo-graham-greene